Tort liability for court conduct: non-public status of proceedings and failure to plead specific defamatory acts in initial claim

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la data de 22 iunie 2018, în dosarul civil nr. x/2018, reclamantul A. a solicit în contradictoriu cu pârâtele B. şi C.: constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite de către pârâte; plata sumei de 2 milioane de euro, cu titlu de reparaţii pecuniare a daunelor morale suferite până în prezent; publicarea pe cheltuiala pârâtelor a textului integral al hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în cauza de faţă, într-un cotidian de largă circulaţie naţională, timp de trei numere consecutive; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu demararea prezentului litigiu.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 140/F din 15 data de 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind îndreptată unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect cereri privind apărarea drepturilor nepatrimoniale.

A obligat pe reclamantul A. la plata cheltuielilor de judecată, după cum urmează: suma de 4.165 RON în favoarea pârâtelor C. şi B., precum şi suma de 5.541,35 RON în favoarea pârâtei B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 188A din data de 26 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 140/F din data de 15 martie 2019 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018, pe care a menţinut-o.

A obligat pe apelantul A. să plătească intimatelor C. şi B. cheltuieli de judecată în apel, în sumă de câte 2.825,36 RON în favoarea fiecărei intimate.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în temeiul art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul A., susţinând că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor procedurale şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat atât încălcarea normelor procedurale în ceea ce priveşte respingerea motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei C., cât şi a celor referitoare la dreptul la apărare şi propunerea probelor.

În dezvoltarea criticilor vizând respingerea motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a reţinut că excepţia a fost admisă prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2019, iar împotriva acestei încheieri nu ar fi declarat apel în termen legal.

A considerat că, prin această soluţie, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 470 coroborat cu art. 177 alin. (1) C. proc. civ. şi a arătat că, din considerentele hotărârii recurate, rezultă că instanţa de apel a reuşit să identifice încheierea de şedinţă prin care instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C..

În aceste condiţii, a susţinut că vătămarea prezumată de lege ca urmare a neindicării hotărârii apelate a fost înlăturată, iar instanţa de apel nu mai avea niciun motiv pentru care să refuze soluţionarea motivului de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale a intimatei-pârâte C..

Totodată, a precizat că, la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2019, în faţa instanţei de fond, reprezentantul său a solicitat unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pentru că era necesar să fie administrate probe, în sensul dovedirii implicării acestei pârâte în comiterea faptelor ilicite săvârşite împotriva sa de către intimata-pârâtă B..

A susţinut că, înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată dovedesc săvârşirea de către intimata-pârâtă C. a unor fapte ilicite împotriva sa, contrar celor reţinute de către judecătorul fondului şi a împrejurării că solicitarea administrării unor probe în acest sens a fost respinsă de Tribunalul Cluj.

Cu titlu de exemplu a redat cele reţinute de către comisarul de poliţie în referatul cu propunere de clasare întocmit în dosarul nr. x/2016 şi a apreciat că din cuprinsul acestuia rezultă că intimata-pârâtă C. a participat în mod direct la săvârşirea de către intimata-pârâtă B. a unor acte ilicite împotriva sa.

Cu privire la argumentul instanţei de fond, potrivit căruia abia prin răspunsul la întâmpinare şi la termenul din data de 18 ianuarie 2019 s-a arătat că intimata-pârâtă C. a fost prezentă la termene şi a depus mărturii şi că acestea ar fi motivele care ar justifica calitatea procesuală pasivă a acesteia, recurentul-reclamant a arătat că a justificat calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C. prin actul de procedură care a urmat imediat invocării acestei excepţii, respectiv răspunsul la întâmpinarea prin care a fost ridicată excepţia, şi nu avea nicio obligaţie de a detalia în ce constă calitatea procesuală pasivă a pârâtei în cuprinsul acţiunii, în condiţiile în care aceste aspecte rezultau din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, probă pe care instanţa de fond a încuviinţat-o.

În plus, a susţinut că, având în vedere că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie absolută, ce poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, rezultă că şi apărările formulate faţă de această excepţie urmează acelaşi regim juridic, putând fi invocate în orice stadiu al pricinii, respectiv imediat după momentul la care excepţia a fost ridicată.

Prin al doilea motiv de recurs, invocând încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la dreptul de apărare, coroborat cu cele privitoare la propunerea probelor, a arătat că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, cu trei martori, dintre care primii doi, cu toate că sunt persoane care au un rol în derularea proiectului imobiliar în care este implicat, cunosc aspecte legate de timpul alocat pentru a răspunde conduitei ilegale a intimatei-pârâte B. şi conflictul cu aceasta, încă din anul 2015.

A apreciat că din cele două teze probatorii rezultă că aspectele cunoscute de către cei doi martori tind la dovedirea a cel puţin două dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită şi prejudiciul.

Totodată, a susţinut că, însăşi instanţa de apel a reţinut în considerente că martorii propuşi prin cererea de chemare în judecată vizează dovedirea stresului pe care l-a încercat, ca urmare a plângerilor penale formulate de către intimata-pârâtă B. şi a conflictului cu aceasta, acest stres traducându-se în suferinţa morală ce i-a fost cauzată de faptele părţii adverse, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că probele propuse sunt în măsură să facă dovada existenţei prejudiciului - condiţie de existenţă a răspunderii civile delictuale.

În opinia recurentului-reclamant, faptul că suferinţele morale cauzate de conduita intimatelor-pârâte au dus la rândul lor la afectarea proiectului imobiliar în care este implicat şi că faptele ilicite ale părţilor adverse au avut ca efect şi un prejudiciu material, nu anulează prejudiciul pe care l-a suferit, iar instanţa de apel a omis să facă distincţia dintre cele două tipuri de prejudiciu.

Recurentul-reclamant a considerat că instanţele de fond şi de apel au încălcat dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., care statuează că dreptul de apărare este garantat, atunci când au apreciat că probele solicitate prin cererea de chemare în judecată nu sunt în măsură să facă dovada existenţei condiţiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, a criticat şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia în mod corect judecătorul fondului a aplicat sancţiunea decăderii cu privire la celelalte probe propuse.

Astfel, a precizat că, prin răspunsul la întâmpinare pe care l-a depus la dosarul tribunalului, la data de 18 septembrie 2018, a solicitat suplimentarea probatoriului cu audierea a încă doi martori "raportat la motivele de fapt invocate prin întâmpinarea depusă, la faptul că a fost contestat caracterul public al mediului în care au fost făcute afirmaţiile defăimătoare".

A arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 245 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., precum şi dreptul său la apărare şi a subliniat că a admite teza potrivit căreia partea reclamantă trebuie ca, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, să propună probe care să combată toate potenţialele apărări ale pârâtei contravine scopului pentru care legiuitorul a prevăzut în favoarea părţii, în anumite situaţii, dreptul de a propune probe în cursul procesului.

Recurentul-reclamant, prin cel de al treilea motiv de recurs a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce, în opinia sa, a determinat calificarea faptelor imputate intimatelor-pârâte ca având un caracter licit.

A menţionat că, în cazul răspunderii civile delictuale, o faptă este ilicită când este contrară legilor imperative şi bunurilor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice şi moralei, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 15, art. 72, art. 75 C. civ.

Ca atare, recurentul-reclamant a arătat că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au analizat raportul dintre dreptul părţii adverse de a accede la justiţie şi dreptul său la demnitate şi viaţă privată, ambele instanţe mărginindu-se la a statua importanţa accesului la justiţie, ignorând faptul că şi acest drept este supus unor limitări, menite să protejeze partea adversă de exercitarea sa abuzivă.

Făcând trimitere la plângerile şi acţiunile formulate de către intimata-pârâtă B. împotriva sa, recurentul a apreciat că, prin modul în care aceasta a înţeles să îşi exercite dreptul de acces la justiţie, i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată şi demnitate.

Recurentul-reclamant a considerat că toate demersurile promovate de intimata-pârâtă B. (pe care le-a evidenţiat în cuprinsul cererii de recurs) dovedesc că aceasta nu a acţionat cu bună-credinţă, aşa cum reclamă dispoziţiile art. 75 C. civ., astfel încât să se poată aprecia că acţiunile acesteia nu constituie o încălcare a drepturilor sale la demnitate şi viaţă privată.

Astfel, a susţinut că instanţele de fond şi de apel au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., raportat la art. 75 C. civ.

De asemenea, a considerat că şi interpretarea instanţei de apel în sensul că faptele imputate intimatei-pârâte B. nu au un caracter ilicit întrucât sesizarea adresată unei instanţe, autorităţi sau instituţii nu poate fi asimilată noţiunii de spaţiu public, întrucât la conţinutul acesteia au acces doar persoanele cărora le revine competenţa soluţionării, este greşită, raportat la principiul publicităţii şedinţelor de judecată.

Recurentul a mai subliniat că nu contestă că persoanele competente să soluţioneze dosarele de judecată au o obligaţie generală de păstrare a confidenţialităţii şi a secretului profesional, dar obligaţia de confidenţialitate nu se extinde şi asupra celorlalte persoane aflate în sala de judecată, iar, pe de altă parte, situaţia conflictuală la care se referă prezenta cauză a devenit de notorietate la nivelul instanţelor din judeţul Cluj, din cauza numărului mare de litigii.

Subliniază că, în opinia sa, faptele intimatei-pârâte B. - de a-l calomnia şi denigra, personal sau prin reprezentant, în cadrul şedinţelor de judecată, reprezintă o faptă ilicită săvârşită în public, cu vinovăţie.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-pârâte B. şi C. au solicitat respingerea recursului, în principal ca tardiv, iar în subsidiar ca nefondat. Totodată, au solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Au apreciat că în cauză este incidentă excepţia tardivităţii recursului, având în vedere că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel a fost comunicată recurentului la domiciliul procesual ales la data de 17 octombrie 2019, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 19 noiembrie 2019, cu depăşirea termenului de 30 de zile stipulat de prevederile art. 485 C. proc. civ.

Pe fondul căii de atac, combătând cele invocate prin motivele de recurs, intimatele-pârâte, în esenţă, au susţinut caracterul nefondat al acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a normelor procedurale din prisma respingerii motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C., au apreciat că argumentele potrivit cărora e suficient să fie formulat apel împotriva sentinţei, fără a fi necesară atacarea separată a încheierilor prin care s-au soluţionat unele excepţii sunt nefondate.

Au arătat că, în doctrină şi în practica judiciară, s-a reţinut că partea interesată în cenzurarea încheierii premergătoare trebuie să precizeze expres în cererea de apel că atacă şi încheierea premergătoare, neoperând prezumţia potrivit căreia apelul declarat împotriva hotărârii finale este considerat că are ca obiect şi încheierile premergătoare.

De asemenea, au susţinut că reclamantul trebuie să argumenteze într-o cerere de chemare în judecată calitatea procesuală pasivă, nefiind suficientă indicarea numelui persoanei pe care o cheamă în judecată, ci trebuie să justifice calitatea procesuală care rezultă din identitatea părţii şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Intimatele-pârâte au subliniat că argumentele aduse ca justificare a cererii de apel şi implicit a cererii de chemare în judecată nu au nicio legătură directă cu intimata-pârâtă C. şi nu există nicio faptă imputată acesteia, astfel încât să fie justificată calitatea procesuală pasivă din prezenta cauză.

Totodată, au arătat că partea adversă, prin cererea de apel, a încercat să fundamenteze calitatea procesuală pasivă, făcând unele afirmaţii nedovedite în ceea ce priveşte săvârşirea unor fapte, asupra cărora instanţa nu a fost legal învestită a se pronunţa, cu toate că nu avea această posibilitate, în apel nefiind permisă lărgirea cadrului procesual.

Au menţionat că recurentul-reclamant nu a atacat încheierea prin care a fost soluţionată această excepţie, apelul având ca obiect exclusiv sentinţa pronunţată de către prima instanţă, astfel că, acea încheiere a rămas definitivă prin neapelare, instanţa de apel neavând posibilitatea de a reveni asupra acestei excepţii.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor procedurale referitoare la dreptul la apărare, coroborat cu cele vizând propunerea probelor, intimatele-pârâte au arătat că, raportat la dispoziţiile art. 249 şi următoarele C. proc. civ., instanţa de judecată nu este obligată să admită toate probele de care părţile se prevalează, iar, în speţă, înlăturarea tuturor cererilor de probatorii ale părţii adverse s-a făcut motivat, pentru fiecare solicitare în parte, considerându-se de către instanţa de judecată că acestea nu sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei.

De asemenea, au apreciat că dispoziţiile art. 254 C. proc. civ. nu au fost încălcate, nefiind incident niciunul dintre cazurile de excepţie prevăzute de lege, iar instanţa, în mod legal a constatat că recurentul-reclamant este decăzut din dreptul de a mai solicita probe.

Intimatele-pârâte au menţionat că proba despre care a făcut vorbire recurentul-reclamant putea fi prevăzută de către acesta, iar necesitatea administrării ei nu a reieşit din cercetarea judecătorească, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, a arătat că recurentul-reclamant nu a înţeles să atace şi încheierea prin care au fost respinse aceste probe, instanţa de apel nefiind îndrituită să se pronunţe din nou asupra acestora.

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material şi reţinerea caracterului licit al faptelor ce le-au fost imputate, au considerat că instanţele de fond şi de apel, în mod pertinent, au analizat acţiunile şi apărările intimatei-pârâte B. din cadrul dosarelor existente între părţi, ajungând la concluzia că dreptul la imagine al recurentului-reclamant nu a fost lezat.

Totodată, au apreciat că nu poate fi asimilată noţiunii de public instanţa de judecată, atâta vreme cât la dosarul acesteia nu au acces decât părţile sau judecătorul cauzei, iar pentru a se putea discuta despre afectarea imaginii, reputaţiei, onoarei unei persoane, instanţa trebuie să se raporteze la săvârşirea faptelor în raport cu publicul, element, care, în speţă, lipseşte.

De asemenea, au arătat că pretenţiile părţii adverse sunt neîntemeiate şi pentru că recurentul-reclamant nu a dovedit că i s-ar fi produs în concret un prejudiciu prin participarea publicului la şedinţele de judecată.

Au mai arătat şi că între părţile prezentului litigiu au existat numeroase procese civile şi penale, neputându-se invoca de către recurentul-reclamant existenţa unei fapte ilicite, în condiţiile în care şi acesta a înţeles să formuleze plângeri împotriva intimatei-pârâte B..

Intimatele-pârâte au precizat că afirmaţiile din cadru dosarului de divorţ nu au fost făcute pentru a aduce atingere imaginii şi faimei recurentului-reclamant, ci au avut scopul de a dovedi solicitările reclamantei din cadrul acelui litigiu.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului, înlăturarea apărărilor formulate de către părţile adverse prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului formulat, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În combaterea excepţiei tardivităţii recursului, în esenţă, a arătat că prezenta cale de atac a fost formulată în termen legal, în raport de dispoziţiile art. 181 alin. (2) şi art. 183 alin. (1) C. proc. civ.

A precizat că, în speţă, termenul de 30 de zile, calculat pe zile libere, se împlinea la data de 17 noiembrie 2019, care era o zi de duminică, astfel că acesta s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, respectiv 18 noiembrie 2019, dată la care recursul a fost depus la oficiul poştal.

Cu privire la apărările formulate de către părţile adverse cu referire la aspectul vizând calitatea procesuală pasivă a intimatei-pârâte C., recurentul-reclamant a subliniat că, prin memoriul de recurs, nu a susţinut faptul că este suficient să formulezi cerere de apel împotriva sentinţei finale, fără a fi necesară atacarea separată a încheierilor prin care au fost soluţionate unele excepţii, ci a arătat că, dacă din cuprinsul apelului, pe baza celor invocate de către parte, instanţa poate identifica hotărârea care este atacată, nu mai intervine sancţiunea nulităţii căii de atac.

De asemenea, a susţinut că este complet eronată afirmaţia intimatelor-pârâte, potrivit căreia ar fi putut să prevadă la data formulării cererii de chemare în judecată faptul că este necesar să solicită probe care să dovedească caracterul public al susţinerilor părţilor din dosarele menţionate în acţiune.

A arătat că, în contextul în care art. 17 C. proc. civ. prevede că "Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege", nu avea de ce să aprecieze că este necesar să solicite probe în dovedirea caracterului public al susţinerilor.

Recurentul-reclamant a considerat şi că, în situaţia în care prin răspunsul la întâmpinare nu ar putea fi propuse probe noi menite să combată cele susţinute prin întâmpinare, nu s-ar mai regăsi raţiunea pentru care legiuitorul a stabilit, pe lângă obligaţia comunicării întâmpinării, şi pe aceea de a se formula răspuns la întâmpinare.

Totodată, a susţinut că, prin cele arătate în cuprinsul întâmpinării, intimatele-pârâte nu combat în niciun fel aspectele pe care le-a învederat cu privire la aplicarea greşită a normelor de drept material, aspect care a dus la calificarea faptelor imputate acestora ca având caracter licit.

6. Procedura de filtru:

Raportul vizând admisibilitatea în principiu, întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi a fost comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere cu privire la conţinutul acestuia.

Raportorul şi-a exprimat opinia în sensul că părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, că recursul este formulat şi motivat în termen, este legal timbrat, iar cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii reglementate de alin. (3) al aceluiaşi articol.

În ceea ce priveşte criticile formulate, raportorul a apreciat că acestea ar putea fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de lege.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 iulie 2020, având în vedere cele reţinute prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei 188A din data de 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 13 octombrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Astfel, prin primul motiv de recurs, susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 470 coroborat cu art. 177 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat cele reţinute de către instanţa de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C..

Aceste critici, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

În speţă, în ceea ce priveşte criticile formulate prin cererea de apel referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C., curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a declarat apel şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 ianuarie 2019, criticând doar soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., în cadrul apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 140 din data de 15 martie 2019 a Tribunalului Cluj.

Astfel, instanţa de apel a constatat că, întrucât art. 466 alin. (4) C. proc. civ. nu prevede în mod expres că apelul formulat împotriva hotărârii finale a instanţei se consideră a fi făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a institui obligaţia apelantului de a indica în mod explicit şi încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice şi nelegale şi pe care le atacă, în cadrul termenului de apel prevăzut de lege pentru hotărârea prin care instanţa se dezînvesteşte.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2019, astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă de la acea dată, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., excepţie pe care a admis-o.

Prin sentinţa civilă nr. 140/F din data de 15 martie 2019, prima instanţă a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reţinând că, prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2019, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.

Ca atare, faţă de situaţia concretă a speţei, Înalta Curte constată că tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C., prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2019, însă, respingerea acţiunii împotriva acestei pârâte pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a fost menţionată expres în cuprinsul dispozitivului sentinţei.

Din cuprinsul cererii de apel, se poate observa că recurentul-reclamant a arătat că atacă sentinţa civilă nr. 140 din data de 15 martie 2019 a Tribunalului Cluj, solicitând, în principal, schimbarea în totalitate a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii tuturor excepţiilor invocate de părţile adverse şi admiterii în întregime a acţiunii.

Este adevărat că, astfel cum a susţinut recurentul-reclamant, prin cererea de apel acesta a arătat că în mod neîntemeiat instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C. şi a respins acţiunea promovată împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Ca atare, deşi reclamantul nu a menţionat în mod concret faptul că înţelege să atace şi încheiere prin care prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., respectiv încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2019, astfel cum susţine şi recurentul-reclamant, instanţa de apel nu a avut nicio dificultate în a identifica încheierea interlocutorie prin care excepţia în discuţie a fost admisă.

Cu toate că instanţa de apel s-a raportat în mod corect la faptul că, potrivit celor prevăzute de art. 466 alin. (4) C. proc. civ., declararea apelului împotriva hotărârii prin care prima instanţă se dezînvesteşte de soluţionarea pricinii nu implică şi atacarea încheierilor premergătoare, Înalta Curte apreciază că, pentru soluţionarea acestei critici din apel (greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive), curtea de apel trebuia să ia în considerare şi prevederile art. 470 alin. (3) raportate la cele de la art. 470 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Potrivit acestor norme, neindicarea hotărârii atacate (în speţă, a încheierii interlocutorii din 18 ianuarie 2019) este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

În acest caz, sancţiunea fiind prevăzută de lege, rezultă că este vorba despre o nulitate condiţionată expresă, semnificaţia nulităţilor exprese fiind indicată prin prevederile art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., anume, aceea că vătămarea se prezumă, însă, partea interesată poate face dovada contrară.

Or, astfel cum s-a arătat, atât apelantul-reclamant (ca parte interesată), cât şi instanţa de judecată au fost în măsură să identifice încheierea prin care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, după cum şi intimatele-pârâte au avut reprezentarea încheierii apelate (formulând apărări împotriva acestui motiv de apel).

În consecinţă, pentru aceste motive, instanţa de apel era ţinută să analizeze şi acest motiv de apel al reclamantului, în cauză neoperând sancţiunea nulităţii, apreciată de instanţa de apel drept un fine de neprimire al acestui motiv de apel.

Cu toate acestea, în aplicarea dispoziţiilor art. 177 alin. (1) din C. proc. civ., constatarea anterioară nu este de natură a conduce la admiterea recursului pentru acest motiv, încadrat în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, având în vedere corecta soluţionare a acestei excepţii de către tribunal, soluţia ar fi una pur formală, în detrimentul celerităţii soluţionării cauzei, principiu fundamental al procesului civil înscris în dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a invocat săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârâta C., ci a susţinut caracterul ilicit, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, a mai multor acţiuni şi demersuri ale pârâtei B., iar înscrisurile depuse în susţinerea cererii vizează conduita şi fapte ale acesteia din urmă.

Or, aşa cum a reţinut prima instanţă şi cum au arătat şi părţile din dosar, reclamantul a susţinut săvârşirea unor fapte pretins a fi ilicite de către pârâta C. abia prin răspunsul la întâmpinare (pct. 2 din răspunsul la întâmpinare), arătând că aceasta s-a aflat alături de pârâta B. aproape la fiecare termen de judecată, a depus mărturii calomnioase în dosarele în care a fost audiată în calitate de martor, fiind prezentă şi la predarea sau luarea minorului, ocazie cu care i-a adresat injurii şi ameninţări, şi a formulat mai multe plângeri penale împotriva sa.

În raport de dispoziţiile art. 194 lit. d) din C. proc. civ., reclamantul avea obligaţia ca, prin cererea de chemare în judecată, să arate motivele de fapt pe care se întemeiază cererea, arătând toate împrejurările, faptele şi circumstanţele ce au condus la formularea acţiunii şi pe care se sprijină pretenţia dedusă spre soluţionare instanţei.

Prin urmare, în mod corect instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., în condiţiile în care reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată care sunt faptele care ar atrage răspunderea civilă delictuală a acestei pârâte, iar, indiferent de împrejurarea că excepţiile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are obligaţia justificării calităţii procesuale active şi pasive prin însăşi cererea de chemare în judecată, iar nu prin răspunsul la întâmpinare, cele două acte procedurale fiind distincte şi având funcţii procedurale diferite.

Nu în ultimul rând, se constată că spre o atare dezlegare conduc şi prevederile art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora: "Cu toate acestea, părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 fiind aplicabile."

Prin cel de al doilea motiv de recurs, invocând, de asemenea, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 şi 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a validat constatările tribunalului care a apreciat că probele propuse de către recurentul-reclamant - audierea grefierei de şedinţă şi a avocatei care au participat la dezbaterea acţiunii de divorţ dintre reclamant şi intimata-pârâtă B., precum şi a trei martori care cunosc gradul de afectare profesională şi familială a recurentului-reclamant, cauzată de plângerile penale şi conflictele cu această intimată-pârâtă - nu sunt în măsură să facă dovada existenţei condiţiilor răspunderii civile delictuale în temeiul căreia reclamantul solicită despăgubiri, iar celelalte probe nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată şi necesitatea administrării acestora nu a reieşit din dezbateri, în conformitate cu art. 254 C. proc. civ.

Susţinând că instanţa de apel, la fel ca judecătorul fondului, a încălcat dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. atunci când a apreciat că probele solicitate prin cererea de chemare în judecată nu sunt în măsură să facă dovada răspunderii civile delictuale, recurentul-reclamant a criticat modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că nevoia administrării probelor, care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, nu a reieşit din cercetarea judecătorească şi că o putea prevedea, întrucât, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-pârâte au susţinut că instanţa de judecată nu poate fi asimilată noţiunii de public, iar, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, nu putea să prevadă că este necesar să administreze probe în dovedirea caracterului public al susţinerilor părţilor din dosarele menţionate în acţiune.

Or, aceste critici nu pot fi supuse controlului de legalitate ce se realizează în faza recursului, neputând fi supuse cenzurii prin această cale extraordinară de atac, întrucât reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii şi nu vizează legalitatea acesteia.

Aprecierea asupra caracterului pertinent şi util al probelor a căror administrare a fost solicitată, precum şi a împrejurării dacă necesitatea administrării celor care nu au fost arătate prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., rezultă din cercetarea judecătorească, iar partea nu a putut să o prevadă, este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la reaprecierea probelor şi, cu atât mai puţin, asupra pertinenţei şi utilităţii unora dintre acestea.

În plus, cum chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susţinut că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în acţiuni defăimătoare în spaţiul public, nu se putea reţine că necesitatea administrării unor probe sub aspectul caracterului public al pretinsei fapte ilicite nu putea fi prevăzută de către acesta, condiţie impusă de prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pentru a nu opera sancţiunea decăderii reglementate de art. 254 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material, critică supusă analizei instanţei de recurs din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în esenţă, raportat la prevederile art. 14 alin. (1), art. 15, art. 72 şi art. 75 C. civ., a invocat faptul că instanţele de fond nu s-au aplecat asupra analizei raportului dintre dreptul intimatei de accede la justiţie şi dreptul său la demnitate şi viaţă privată, ambele instanţe de fond, în opinia sa, mărginindu-se la a statua importanţa accesului la justiţie, ignorând faptul că şi acest drept este supus unor limite, menite să protejeze partea adversă de exercitarea sa abuzivă.

Contrar, celor susţinute de către recurentul-reclamant din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, a reţinut, într-adevăr, că dreptul la petiţie şi accesul la justiţie sunt garantate fiecărui cetăţean de Constituţie şi convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte, însă, pe de altă parte, a arătat că, în ipoteza în care o acţiune, sesizare, petiţie formulată împotriva unei persoane este respinsă, statuarea asupra caracterului său nefondat este în măsură să asigure protecţia persoanei în contradictoriu cu care s-a întreprins acel demers.

Prin urmare, criticile formulate de către recurentul-reclamant sub acest aspect sunt nefondate.

Referitor la critica prin care se reproşează instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 raportate la art. 75 C. civ., prin care recurentul-reclamant a susţinut că toate demersurile promovate de către intimata-pârâtă B., menţionate în cererea de recurs, dovedesc că aceasta nu a acţionat cu bună-credinţă, precum şi cea prin care se susţine greşita apreciere a instanţei de apel, în sensul că faptele imputate intimatei-pârâte B. nu au un caracter ilicit, întrucât sesizarea adresată unei instanţe, autorităţi sau instituţii nu poate fi asimilată noţiunii de spaţiu public, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., recurentul-reclamant tinzând la reaprecierea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probelor, atribut exclusiv al instanţelor fondului, incompatibil cu actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi pentru cele de netemeinicie.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 188/A din data de 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, respectiv de respingere ca nefondat a recursului, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că intimatele-pârâte au solicitat obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va admite cererea formulată de către acestea şi îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimatele-pârâte B. şi C. a sumei de 4.872,90 RON pentru fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin factura seria x nr. x din data de 8 octombrie 2020 şi ordinul de plată nr. x din data de 9 octombrie 2020, respectiv factura seria x nr. x din data de 8 octombrie 2020 şi ordinul de plată nr. x din data de 9 octombrie 2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 188/A din data de 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimatele-pârâte B. şi C. a sumei de 4.872,90 RON pentru fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2020.