State liable for indexed compensation; appeal by finance ministry rejected under res judicata

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 5 noiembrie 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea Statului Român să-i plătească suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pe perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranşe de 317.860,00 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa, prin decizia nr. 8038/2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă:

Prin sentinţa nr. 354 din data de 12 martie 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat să plătească reclamantei suma reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie pe perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranşe în valoare de 317.860 RON din despăgubirea stabilită prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă:

Prin decizia nr. 187 din data de 26 septembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, împotriva sentinţei nr. 354 din data de 12 martie 2019 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de excepţie, recurenta-pârâtă a susţinut lipsa calităţii procesuale a Statului Român, chemat în judecată în nume propriu, prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, arătând că titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

Astfel, a arătat că instituţia publică obligată la a face plata este Ministerul Finanţelor Publice şi nu Statul Român, prin reprezentantul său obişnuit - Ministerul Finanţelor Publice -, iar persoana care are, eventual, calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi nu Statul Român.

Totodată, faţă de împrejurarea că acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, a apreciat că soluţia corectă este aceea de respingere a acţiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A considerat că ambele instanţe de fond au interpretat greşit textele de lege care reglementează instituţia reprezentării Statului Român şi au omis să observe faptul că cererea de chemare în judecată este greşit formulată, prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 165/2013, cu caracter special faţă de C. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că Statul Român nu se poate confunda cu Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere şi prevederile art. 223 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În opinia recurentei-pârâte este irelevant textul art. 223 C. civ., câtă vreme nu statul este cel care face plăţile, ci Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum se arată la art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, a arătat că este edificator textul art. 224 alin. (1) C. civ., potrivit căruia:

"Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Prin urmare, raportat la speţa de faţă, a considerat că statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care acesta nu îşi execută obligaţiile şi, mai mult decât atât, Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

A mai susţinut recurenta-pârâtă şi că, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (1) teza I şi art. 20 alin. (1) din titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi la împrejurarea că, prin Legea nr. 165/2013, a fost desfiinţată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 17 şi 18 din acest act normativ, astfel încât Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este continuatoarea în drepturi şi obligaţii a acestei entităţi, având calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acţiunii faţă de Ministerul Finanţelor Publice, întrucât obligaţia stabilită prin lege în sarcina acestuia a fost respectată.

A arătat că, din textul art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, rezultă că obligaţia impusă de lege în sarcina Ministerului Finanţelor Publice este aceea de a achita titlul de plată în termen de 180 de zile de la emiterea acestuia, or, potrivit susţinerilor intimatei-reclamante, titlul de plată a fost emis la data de 18 iunie 2018 şi a fost plătit de către Ministerul Finanţelor Publice în data de 30 octombrie 2018, în interiorul termenului de 180 de zile impus de lege.

A considerat că, în aceste condiţii, solicitarea de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice sau a Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu, la plata dobânzilor penalizatoare şi a ratei inflaţiei este în afara legii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că este lipsit de logică raţionamentul instanţei de apel, prin care s-a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile legale, întrucât, cu toate că plăţile trebuiau să fie efectuate până la finalul anului 2018, acestea au fost efectuate la 30 octombrie 2018, deci înainte de finalul anului 2018.

În plus, a susţinut că nu poate fi reţinută culpa statului în neplata obligaţiilor pentru perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018, în condiţiile în care Legea nr. 165/2013 prevede plata în tranşe anuale, începând cu data de 1 ianuarie 2014.

Din punctul de vedere al recurentei-pârâte, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, statul a fost repus în termenul de plată, astfel că neîndeplinirea obligaţiei de plată trebuie să fie raportată la aceste dispoziţii legale.

5. Procedura de filtru:

Raportul vizând admisibilitatea în principiu, întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea de şedinţă din data de 7 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 187 din data de 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 13 octombrie 2020.

6. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, susţinând puterea lucrului judecat a hotărârilor date în dosarul nr. x/2016.

Astfel, în esenţă, a arătat că recurenta-pârâtă repune în discuţie ceea ce s-a judecat definitiv în dosarul nr. x/2016, în care Statul Român a fost obligat să îi plătească suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pe întreaga perioadă scursă de la emiterea deciziei de despăgubire până la plata efectivă a despăgubirii în privinţa unei alte tranşe - a treia - din aceeaşi despăgubire, contrazicând cele reţinute de Curtea de Apel Timişoara, prin decizia din data de 12 iunie 2017, respectiv că "simplul fapt al lipsei prevederii actualizării în legile speciale nu constituie un impediment la acordarea acesteia", având în vedere principiul justei despăgubiri consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi că decizia Curţii Constituţionale nr. 686/2014 este inaplicabilă, deoarece se referă expres la deciziile de compensare emise în baza art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, în prezenta cauză, excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, chemat în judecată în nume propriu, prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, susţinută de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, nu reprezintă o veritabilă excepţiei invocată în această fază procesuală, ci reprezintă un motiv de recurs care vizează constatările şi dezlegările instanţei de apel cu privire la această chestiune.

Prin prezenta cale de atac, recurenta-pârâtă a înţeles să critice decizia pronunţată de către curtea de apel, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât din perspectiva celor reţinute de către instanţă cu privire la entitatea care are calitate procesuală pasivă în speţă, cât şi cu privire la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pentru perioada 18 mai 2010 - 30 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranşe din despăgubirea stabilită în favoarea intimatei-reclamante prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva criticilor formulate de recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă A. a înţeles să se apere invocând autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Efectul pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reglementează manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă indiferent dacă respectiva rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În acest mod, legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii şi dezlegată într-un proces anterior în cadrul considerentelor hotărârii este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că dezlegarea jurisdicţională anterioară nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur).

Totodată, în jurisprudenţa sa constată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (de exemplu, Cauza Esertas contra Lituaniei din 31 mai 2012).

Prin urmare, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

Totodată, atunci când analizează o posibilă încălcare a art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuţie (Brumărescu împotriva României şi Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei).

De asemenea, Curtea a constatat în mai multe rânduri că repunerea în discuţie a unei soluţii adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (Cauzele Kehaya şi alţii; Gok şi alţii împotriva Turciei, Esertas împotriva Lituaniei, Rozalia Avram împotriva României).

În speţă, Înalta Curte constată că, prin prezentul demers judiciar, intimata-reclamantă a solicitat actualizarea cu indicele de inflaţie pentru perioada 18 mai 2010 - 31 octombrie 2018 a celei de-a cincea tranşe în valoarea de 317.860 RON, din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 8038 din data de 18 mai 2010.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, în raport de care intimata-reclamantă a susţinut efectul pozitiv al lucrului judecat, aceasta a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, solicitând obligarea Statului Român să îi plătească suma reprezentând indexarea cu rata inflaţiei pentru perioada 18 mai 2010 - 4 august 2016 a celei de-a treia tranşe de 317.860 RON din despăgubirea stabilită în favoarea sa prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, atât prezentul litigiu, cât şi cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 vizează plata sumelor reprezentând indexarea cu rata inflaţiei a unor tranşe ale despăgubirii stabilite în favoarea intimatei-reclamante prin aceeaşi decizie, respectiv decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, deşi pretenţiile intimatei-reclamante, în cele două procese, vizează tranşe diferite ale despăgubirii, litigiile se poartă între aceleaşi părţi, şi privesc aceleaşi raportori juridice şi aceleaşi circumstanţe, chestiunea litigioasă fiind aceeaşi.

Prin decizia definitivă nr. 3597 din data de 12 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 2814 din data de 20 decembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul cu acelaşi număr.

În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a analizat recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, prin care aceasta a susţinut că dispoziţia instanţei de obligare a Statului Român la plata sumelor în litigiu, prin Ministerul Finanţelor Publice, contravine prevederilor art. 223 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 224 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru a aprecia caracterul nefondat al recursului, instanţa a constatat că dispoziţiile invocate de către parte nu semnifică în mod explicit atestarea formală în speţă a calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, ci reprezintă o obligaţie stabilită finalmente în sarcina ministerului ca titular de drept al acestei obligaţii, în raport de dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora "Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere."

În al doilea rând, s-a reţinut că este evident că, în realitate, Statul Român este debitor al obligaţiei de plată, inclusiv a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu daunele aferente, iar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii şi Ministerul Finanţelor Publice sunt doar autorităţi competente învestite, potrivit legii, să opereze în cadrul procedurii de restituire, conform textului menţionat.

Ca atare, prin aceste considerente, curtea de apel, reţinând că dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 prevăd modalitatea de executare a obligaţiilor de plată în cadrul procedurii reglementate de legea reparatorie, a statuat în sensul că, în speţă, ministerul nu este debitorul obligaţiei, ci este doar instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama statului.

Prin urmare, cum cu privire la despăgubirile acordate intimatei-reclamante A. prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în litigiul anterior, ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, s-a statuat în mod definitiv că Statul Român este debitor al obligaţiei de plată a acestora, cu daunele aferente, iar Ministerul Finanţelor Publice este entitatea prin intermediul căreia se efectuează plăţile, aceste aspecte nu mai pot fi contrazise în prezentul litigiu.

Astfel, susţinerile recurentei-pârâte în sensul că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu ar avea calitate procesuală pasivă, ci Ministerul Finanţelor Publice, iar acţiunea se impunea a fi respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, nu pot fi primite, opunându-se cu valoare de adevăr cele dezlegate în dosarul nr. x/2016, în sensul că entitatea obligată prin raportul juridic dedus judecăţii este Statul Român, iar Ministerul Finanţelor Publice este doar instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama statului.

Nu pot primi o altă rezolvare nici criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat că, în speţă, calitatea procesuală pasivă ar aparţine Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, prin decizia definitivă nr. 3597 din data de 12 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a constatat că debitorul obligaţiei de despăgubire şi, prin urmare, a celei de indexare cu rata inflaţiei a sumei stabilite este statul.

Astfel, faţă de prezumţia puterii lucrului judecat a dezlegărilor date în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, criticile recurentei-pârâte vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, chemat în judecată în nume propriu, prin reprezentantul său legal, Ministerul Finanţelor Publice, sunt nefondate şi, prin urmare, nu sunt de natură a atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cea de a doua critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, nu pot fi obligaţi la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele inflaţiei a celei de a cincea tranşe pentru perioada în litigiu, întrucât ministerul a efectuat această plată în termenul de 180 de zile prevăzut de lege.

Cu privire la acest aspect, analizând recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în considerentele deciziei nr. 3597 din data de 12 iunie 2017, pronunţate în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a constatat că "simplul fapt al lipsei prevederii actualizării în legile speciale, nu constituie un impediment la acordarea acesteia" şi, totodată, inaplicabilitatea în cauză a considerentelor şi dispoziţiilor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 686/2014, pentru faptul că această decizie se referă în mod expres la procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 165/2013, care se finalizează cu emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului.

Curtea a arătat că, potrivit deciziei instanţei de contencios constituţional, dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 "sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate".

A reţinut că neaplicarea aceloraşi dispoziţii legale se impune şi în speţă, cât vreme, prin preambulul deciziei nr. 8038 din data de 18 mai 2010, prin care se dispune emiterea titlului de despăgubiri în favoarea intimatei-reclamante se menţionează expres existenţa unei astfel de hotărâri (sentinţa civilă nr. 171 din data de 27 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, irevocabilă prin decizia nr. 5854 din data de 16 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Totodată, a constatat că aplicarea corectă a principiului justei despăgubiri presupune o reparaţie integrală a prejudiciului adus intimatei-reclamante, de la momentul în care decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 era susceptibilă de a fi pusă în executare, potrivit legislaţiei aplicabile existente anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, cum aceste aspecte au fost analizate şi au primit o dezlegare prin considerentele deciziei definitive pronunţate în litigiul anterior, ce a purtat cu privire la tranşa a treia a despăgubirilor, ele nu mai pot fi repuse în discuţie prin prezentul recurs, care vizează o altă tranşă din acelaşi despăgubiri, ca urmare a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, nu mai pot fi supuse analizei prezentei instanţe criticile formulate de către recurenta-pârâtă vizând nelegalitatea obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumelor reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a uneia dintre tranşele despăgubirii stabilite prin decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010, întrucât prin decizia anterior menţionată s-a statuat deja în sensul că se impune repararea integrală a pagubei de la momentul în care decizia nr. 8038 din data de 18 mai 2010 era susceptibilă de a fi pusă în executare, potrivit legislaţiei aplicabile existente anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar simplul fapt al lipsei prevederii actualizării în legile speciale, nu constituie un impediment la acordarea acesteia.

Ca atare, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin prezentul recurs reprezintă chestiuni cu privire la care, anterior, în dosarul nr. x/2016, instanţa s-a pronunţat definitiv şi constată caracterul nefondat al acestora, prin raportare la dezlegările date în primul litigiu, care se opun cu valoare de adevăr susţinerilor formulate de recurenta-pârâtă în procesul pendinte, în temeiul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, şi în prezenta cauză, pentru identitate de raţiune, se impune aceeaşi soluţie asupra fondului, astfel cum corect au reţinut instanţele de fond.

Având în vedere cele anterior reţinute, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 187 din data de 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2020.