Recovery of improvement costs for state-funded building works: subsidiary unjust enrichment claim and procedural validity of omitted joinder as interested intervenor

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Circumstanţele cauzei:

A.Primul ciclu procesual

1. Cererile deduse judecăţii înaintea primei instanţe.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 29 ianuarie 2010, reclamanta Universitatea de Arta şi A. a solicita obligarea pârâţilor B., C. şi D. la plata sumei de 1.228.111,67 RON cu titlu de despăgubiri - reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi modernizare a imobilului situat în municipiul Sighişoara; stabilirea unui drept de retenţie a imobilului în litigiu, în favoarea reclamantei - până la plata sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către pârâţi ca şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea cauzei.

Reclamanta a formulat şi o cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Statului Român (prin Ministerul Finanţelor Publice) şi a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (devenit în urma reorganizării Ministerul Educaţiei Naţionale), cu motivarea că lucrările efectuate la imobilul în cauză au fost suportate de la bugetul de stat, din veniturile directe reclamantei de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

La data de 04 octombrie 2010 reclamanta şi-a extins acţiunea, solicitând introducerea în cauză ca pârâţi a Municipiului Sighişoara, a Consiliului Local al municipiului Sighişoara şi a Instituţiei Primarului municipiului Sighişoara.

La dosarul nr. x/2010 nr. în format vechi 598/2010) a fost conexat şi dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Mureş, în cadrul căruia reclamanţii B., C. şiWester şi D. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Sighişoara şi Statul Român, pentru pretenţii băneşti.

2. Judecata în primă instanţă. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş.

Prin sentinţa civilă nr. 239 din 31.03.2020, Tribunalul Mureş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Sighişoara şi Instituţia Primarului Municipiul Sighişoara. S-a respins acţiunea formulată de reclamanta Universitatea de Artă şi A. împotriva pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Sighişoara şi Instituţia Primarului Municipiul Sighişoara ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepţia calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Sighişoara.

S-a respins excepţia calităţii procesul pasive a pârâtului Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta Universitatea de Artă şi A., împotriva pârâtului Municipiul Sighişoara.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Universitatea de Artă şi A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. şi s-a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 240.721,52 RON cu titlu de despăgubiri.

Pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamant a sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Municipiul Sighişoara.

În motivarea sentinţei s-au arătat, între altele, următoarele:

Prin Hotărârea nr. 93/24 octombrie 2002 a Consiliul local al Municipiului Sighişoara s-a aprobat închirierea directă a spaţiului cu altă destinaţie decât locuinţă, situat în str. x - fostul internat MIU - înscris în CF x sub nr. topografice x, în suprafaţă de 359 mp, către Universitatea de Artă şi A., durata închirierii fiind de 10 ani - cu posibilităţi de prelungire.

Prin Hotărârea nr. 15/27.02.2003 a consiliul local al municipiului Sighişoara s-a aproba transmiterea în folosinţă gratuită către universitatea de Artă şi A. a corpului de clădire C5 (spălătorie) situat în str. x, în suprafaţă de 277 mp, pentru o perioadă de 10 ani, ulterior, prin Hotărârea nr. 88/31.05.2005 a Consiliului local al Municipiului Sighişoara această perioadă fiind modificată la 20 de ani.

Mai apoi, prin Hotărârea nr. 149/26.09.2006 a Consiliul local al municipiului Sighişoara s-a aprobat suplimentare spaţiului clădit situat în str. x, transmis în folosinţa gratuită a facultăţii de artă şi A., cu 359 mp, ce va fi amenajat ca atelier de lucru, în preambulul hotărârii fiind menţionat că prin transmiterea în folosinţă a spaţiului în cauză, se vor executa lucrări de reabilitare şi amenajare a clădirii, solicitantul (respectiv Universitatea de Artă şi A.) dispunând de fonduri alocate de la buget în acest sens.

În aceste context, reclamanta a încheiat contractul de execuţie lucrări nr. x/30.11.2004cu executantul S.C. E. S.R.L. Sighişoara, obiectul convenţiei fiind executarea şi finalizarea lucrării "consolidare clădire Colegiu Universitar U.A.D. Cluj" din Sighişoara - natura şi volumul lucrărilor fiind prezente în anexe.

Ulterior a fost încheiat de către reclamantă contractul de lucrări nr. x/25.09.2006 cu executantul S.C. F. S.R.L. Cluj-Napoca, obiectul contractului fiind "executarea, proiectarea şi execuţia lucrărilor de reabilitare clădire Colegiu Sighişoara".

În ceea ce priveşte lucrările de investiţii efectuate la imobilul în cauză - şi care sunt temeiul pretenţiilor dedus judecăţii-probele administrate în cauză au relevat existenţa acestora, iar în ceea ce priveşte valoarea şi întinderea lor, instanţa are în vedere concluziile coroborate la celor două expertize de specialitate ce au fost efectuate în cauză.

În contextul în care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză se impune în cauză verificarea îndeplinirii următoarelor condiţii:mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micşorarea altui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi celui dintâi; existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene, adică atât sporirea, cât şi micşorarea, să fie efectul unei cauze unice (privită ca fapt juridic sau eveniment, iar nu ca o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt).

Un prim aspect pe care instanţa îl are în vedere este acela că reclamanta a dovedit o micşoare a patrimoniului său - respectiv a dovedit efectuare unor plăţi în valoare de 1.228.111,67 RON pentru lucrările efectuate la imobilul situat în Sighişoara, str. x, sumă cu care patrimoniul acesteia a fost micşorat (potrivit centralizatorului situaţiei de lucrări - filele x vol. I).

Această micşoare a patrimoniului reclamantei trebuie corelată cu creşterea patrimoniului pârâţilor în privinţa cărora s-a constatat prin hotărâre judecătorească calitatea de proprietari ai imobilului, întrucât aceştia nu ar putea fi ţinuţi dincolo de limitele propriei îmbogăţiri.

Deşi în cauză reclamanta a invocat atât prevederile art. 494 C. civ. cât şi cel ale art. 977 C. civ., instanţa consideră că nu poate examina cauza sub aspectul accesiunii imobiliare, câtă vreme, aşa cum practica judiciară a statuat (şi doctrina de asemeni), domeniul de aplicare al art. 494 C. civ. priveşte numai lucrările autonome cu caracter durabil, respectiv se aplică situaţiilor în care un terţ ridică pe terenul altuia construcţii noi (asimilate acestora fiind şi construcţiile alăturate, învecinate sau suprapuse construcţiei vechi) si nu atunci când lucrările respective constau in reparaţii sau îmbunătăţiri aduse imobilului.

Dacă în ceea ce priveşte lucrările efectuate la corpul de imobil "internat" din chiar cuprinsul cererii introductive reiese că au fost efectuate doar lucrări de amenajare/reamenajare, astfel că în mod evident aceste investiţii exced aplicabilităţii art. 494 C. civ., în ceea ce priveşte corpul de imobil "spălătorie"- referitor la care a afirmat reclamanta să fost reconstituit de către universitate, consideră de asemenea instanţa că aceste prevederi nu sunt aplicabile, întrucât nu este vorba de o construcţie nouă, cu atât mai mult cu cât din probele administrate a reieşit că doar asupra unei părţi din acest corp a fost efectuat lucrări de reconstituire.

În schimb consideră instanţa că îşi găsesc aplicabilitatea în cauză prevederile art. 997 C. civ., potrivit cărora "Acela cărui se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut preţul lui".

Din analiza probelor administrate în cauză, reiese că deşi unele dintre lucrările efectuate au vizat punerea în valoare a imobilului potrivit scopului pentru care a acesta a fost închiriat/dat în folosinţă gratuită, o parte a acestor investiţii au privit lucrări necesare în vedere conservării bunului.

Sub acest aspect instanţa are în vedere situaţia corpului de imobil "spălătorie", care, după cum se vede din planşele fotografice depuse în probaţiune, la momentul preluării în folosinţă de către reclamant se afla într-o stare de deteriorare semnificativă şi a necesitat a fi reconstruit, lucrările efectuate la acest corp de clădire fiind având valoarea de 197.436 RON.

Textul art. 997 C. civ. reglementează şi restituirea cheltuielilor care au dus la creşterea preţului imobilului, iar instanţa consideră că au caracterul unor astfel de lucrări cele privitoare la instalaţiile care au fost realizate la cele două corpuri de clădire.

Sub acest aspect instanţa reţine în primul rând concluziile din raportul de expertiză referitoare la realizarea reţelei de apă (caldă şi rece), de canalizare cât şi a instalaţiilor electrice şi de încălzire, ca şi cele legate de faptul că aceste lucrări au fost necesare şi utile pentru destinaţia iniţială dar în aceeaşi măsură acestea pot fi utilizate şi în cazul schimbării destinaţiei clădirii (cu excepţia instalaţiei de iluminat din sala de expoziţii).

Instanţa consideră pertinentă concluzia prezentată de expertul desemnat în cauză referitoare la faptul că, indiferent de destinaţia clădirii sunt necesare instalaţii de încălzire, sanitare şi electrice, şi pe cale de consecinţă aceste lucrări au fost utile şi aduc un spor de valoare construcţiei - astfel încât se justifică recuperarea de către reclamantă a cheltuielilor efectuate cu aceste lucrări - cu excepţia celor legate de instalaţia electrică pentru sala de expoziţii şi a instalaţie de încălzire de la corpul de clădire "internat(expertul precizând că această instalaţie trebuie refăcut) şi faţă de gradul de uzură la instalaţiilor, instanţa reţine că valoare instalaţiilor este de 43.285,52 RON .

Toate celelalte lucrări ce s-au dovedit a fi făcute la imobile, aşa cum instanţa mai sus a detaliat în examinarea probelor administrate, au fost lucrări de întreţinere (tencuieli, zugrăviri, reparaţie şi vopsire tâmplărie, ş.a.), care deşi ajută la conservarea bunului implică repetarea lor la diferite intervale de timp, iar în cauza pendinte - datorită predării cu întârziere a imobilului către pârâţi, deja aceste lucrări erau deteriorate- aşa cum s-a constatat în expertize dar şi cu ocazia cercetării la faţa locului).

În ceea ce priveşte dotarea cu instalaţii sanitare a corpurilor de clădire, montarea gresie, faianţei sau compartimentările interioare, instanţa consideră că acestea au fost lucrări care au vizat stric modalitatea în care reclamanta a urmărit să folosească spaţiile, nu au caracterul unor lucrări de conservare dar nici nu au produs un spor de valoare.

3. Apelurile declarate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B., C. şi D., solicitând schimbarea în tot/parte a sentinţei civile nr. 239 din 31 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Mureş în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a declarat apel reclamanta Universitatea de Artă şi A., prin care s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Judecata în apel. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş.

Prin decizia nr. 431/A din 28 septembrie 2020 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanta Universitatea de Artă şi A., precum şi apelul formulat de apelanţii B., C., D. împotriva sentinţei civile nr. 239 din 31.03.2020, pronunţată de Tribunalul Mureş, în dosarul nr. x/2010 şi a desfiinţat hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 29 ianuarie 2010, reclamanta Universitatea de Arta si A. a solicitat obligarea pârâţilor B., C. şi D. la plata sumei de 1.228.111,67 RON cu titlu de despăgubiri - reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi modernizare a imobilului situat în municipiul Sighişoara, str. x; stabilirea unui drept de retenţie a imobilului în litigiu, în favoarea reclamantei - până la plata sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către pârâţi ca şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În drept au fost invocate prevederile art. 112 şi urm. C. proc. civ., art. 494 C. civ., art. 997 C. civ.

Atât apelanţii B., C. şi D., cât şi apelanta Universitatea de Artă şi A., au criticat hotărârea primei instanţe prin prisma lipsei analizei cerinţelor instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, apelanţii B., C. şi D. au considerat că acţiunea avea un caracter subsidiar faţă de acţiunea în răspundere civilă delictuală, prima instanţă neanalizând incidenţa celor doua temeiuri ale demersului judiciar promovat de reclamante, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză şi răspunderea civilă delictuală, care nu pot fi cercetate simultan.

S-a susţinut că prin promovarea cererii în vederea recuperării prejudiciului motivat de fapta ilicită, angajând astfel răspunderea civilă delictuală, reclamanta însăşi a arătat că există o cale, de care a şi uzat pentru recuperarea prejudiciului, fapt care face demersul său întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză să fie inadmisibil.

Din acest punct de vedere a reproşat instanţei că nu a realizat o analiză riguroasă a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, raportată la starea de fapt prezentată.

Instanţa de judecată a greşit, pe de o parte, în analiza condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză care, din perspectiva apelantei, au fost analizate în mod superficial, iar pe de altă parte în calificarea anumitor lucrări ca fiind de conservare sau care sporesc valoarea imobilului, neluând în considerare lucrări care aparent nu se încadrau în nicio categorie.

Instanţa de apel a observat că, pentru a analiza acest motiv de apel, este necesar a se analiza incidenţa altui motiv de apel, al Universităţii de Arta si A., referitor la omisiunea primei instanţei de a se pronunţa asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane formulate de aceasta în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (devenit în urma reorganizării Ministerul Educaţiei Naţionale).

Curtea a reţinut că prin cererea de chemare în judecată a altor persoane s-a arătat că toate lucrările efectuate la imobilul în cauză au fost suportate de la bugetul de stat, din veniturile alocate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului Universităţii reclamante, pe bază de contracte de finanţare complementară, pe anii respectivi, în temeiul dispoziţiilor Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările si completările ulterioare.

Reproducând prevederile art. 7, art. 171 şi art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, reclamanta a arătat că, în fiecare an, în calitate de beneficiară, a încheiat cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului si Sportului - în calitatea de finanţator), contracte de finanţare complementara, acestea având ca anexă şi lista poziţiei "Alte cheltuieli de investiţii - de la buget" defalcată pe categorii de bunuri repartizate universităţii; având în vedere că sumele de bani pentru lucrările efectuate la imobil au fost acordate instituţiei reclamante de la bugetul de stat, pe baza contractului de finanţare complementară, prin urmare, atât Statul Român - prin Ministerul Finanţelor, cât şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ar putea pretinde aceleaşi drepturi de la pârâţi ca şi universitatea reclamantă.

În drept au fost invocate prevederile art. 112, art. 57 -59 C. proc. civ.

Universitatea de Artă şi A. a depus note scrise prin care a precizat că temeiul chemării în judecată a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului cât şi a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice este reprezentat de prevederile art. 57 - 59 C. proc. civ., şi au calitate procesuală deoarece ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamanta; ca efect al admiterii cererii de chemare în judecată a altor persoane, acestea dobândesc calitatea de intervenienţi în interes propriu, iar hotărârea ce se va pronunţa în cauză urmează a le fi opozabilă.

Curtea a mai observat că în mod eronat prima instanţă a calificat respectiva cerere ca o "extindere de acţiune" şi că, la termenul de judecată din data de 07.10.2010, a dispus citarea în cauză a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, fiind indicat că aceştia au calitatea de pârâţi, iar nu de intervenienţi. A considerat prima instanţă că a admis "cererea de extindere a acţiunii", dispunând introducerea în cauză a Statului Român prin cele două ministere, chiar de la termenul de judecată din data de 07.10.2010.

S-a arătat că prima instanţă a făcut o confuzie între cererea de chemare în judecată a altor persoane formulate de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (devenit în urma reorganizării Ministerul Educaţiei Naţionale), depusă la data de 6 mai 2010 aflată la f.128 vol. I dosar fond, şi extinderea de acţiune a reclamantei faţă de pârâţii Municipiul Sighişoara, Consiliul local al Municipiului Sighişoara şi Instituţia Primarului Municipiului Sighişoara, depusă la data de 4 octombrie 2010 aflată la f.276 vol. I dosar fond

În privinţa cererii de chemare în judecată a altor persoane instanţa de fond nu s-a pronunţat deloc. Faptul că până la pronunţarea hotărârii nu a avut loc o soluţionare a acestei cererii respectă prevederile art. 57 alin. (1) vechiul C. proc. civ., conform cărora "Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul", iar potrivit art. 58 din vechiul C. proc. civ. "Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă". Prin urmare în vechiul C. proc. civ., în forma aflată în vigoare la data de 29 ianuarie 2010, data înregistrării acţiunii, nu exista procedura admisibilităţii în principiu. Prin urmare, persoanele chemate în judecată prin cererea de intervenţie dobândeau calitatea de intervenient în interes propriu, iar prin hotărârea de soluţionare a procesului instanţa trebuia să se pronunţe asupra cererii şi să facă o analiză a raportului juridic între subiectele de drept implicate şi asupra temeiului juridic aplicabile, acesta fiind necesar a fi clarificat şi pus în discuţia părţilor anterior finalizării cercetării judecătoreşti.

Curtea a observat că, în cauză, nu numai că prima instanţă nu a soluţionat cererea de chemare în judecată a altor persoane, dar nu a clarificat cadrul procesual şi nu făcut calificarea în drept a acţiunii, a modificărilor cererii de chemare în judecată şi a celorlalte cereri, aşa cum impunea art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Prin neclarificarea raportului juridic dintre reclamantă şi cele două Ministere şi impactul acestuia asupra acţiunii iniţiale şi asupra extinderii de acţiune, nu se poate analiza dacă sunt întrunite cerinţele îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv caracterul subsidiar al acesteia, nici temeiul în drept aplicabil raportului juridic dintre reclamantă şi Municipiul Sighişoara (îmbogăţire fără justă cauză, răspundere civilă contractuală, răspundere civilă delictuală), ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

S-a mai observat că prin notele de şedinţă depuse la data de 8 septembrie 2010 pârâţii B., C. şi D. au invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, însă această excepţie nu a fost soluţionată de prima instanţă.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 7 februarie 2013 reclamanta a menţionat o serie de aspecte referitoare la temeiul juridic al cererilor sale, între care şi invocarea unei fapte ilicite, în cadrul răspunderii contractuale, potrivit prevederilor art. 970 C. civ. . Cu toate acestea, în cadrul dezbaterilor pe fond de la termenul din 3 martie 2020, reprezentantul reclamantei s-a referit la răspunderea civilă delictuală . Or, în această situaţie era necesară clarificarea temeiului în drept invocat de reclamantă.

Pentru analizarea caracterului subsidiar al acţiunii principale şi a aplicării instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză era necesară pronunţarea de către prima instanţă a unei soluţii în privinţa cererii de chemare în judecată a altor persoane, a excepţiilor legate de aceasta şi clarificarea temeiului juridic al acestor cereri şi a extinderii de acţiune din 4 octombrie 2010. În lipsa acestor clarificări, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii în lipsa obiectului controlului, adică pronunţarea unei soluţii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, întrucât, deşi a soluţionat cererea de chemare în judecată, în raport de considerentele hotărârii, în realitate, nu s-a pronunţat asupra celorlalte cereri şi nu a analizat temeiul juridic al acestora.

În rejudecare, prima instanţă trebuie să citeze în calitate de intervenient în interes propriu Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cât şi Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, să soluţioneze excepţiile referitoare la calitatea procesuală a acestora, să lămurească cadrul procesual şi temeiul juridic al tuturor cererilor, inclusiv al cererii din dosarul conexat nr. x/2011 al Tribunalului Mureş, pronunţându-se prin hotărârea finală asupra tuturor cererilor formulate în cauză.

În cursul rejudecării, dacă în urma clarificării cadrului juridic instanţa de fond ar considera ca fiind incidentă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, va aprecia asupra necesităţii unui supliment sau a unei noi expertize tehnice de evaluare imobiliară. Prin urmare, cu ocazia rejudecării se va ţine cont de faptul că, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora, respectiv dacă sunt lucrări utile, care măresc valoarea lucrării existente, autorul acestora având dreptul la sporul de valoare al fondului.

De aceea, cu ocazia rejudecării, urmează, dacă se apreciază necesar, să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamantă şi sporul de valoare adus construcţiei în litigiu prin aceste lucrări, la data restituiri imobilului către pârâţii B., C. şi D.

Dacă, în urma probelor ce se vor administra, s-ar stabili că sporul de valoare adus fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu această ultimă valoare, ţinând seama de dubla limitare a obligaţiei de restituire în materia îmbogăţirii fără justă cauză.

5. Recursurile declarate în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Universitatea de Artă şi A., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 6 C. proc. civ. 1865, deoarece:

a) Decizia instanţei de apel este nelegală întrucât nesocoteşte limitele în care a fost învestită. Astfel, deşi reclamanta a solicitat să fie schimbată, în parte, sentinţa în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate, fără a solicita însă anularea hotărârii atacate şi trimiterea ei spre rejudecare la prima instanţă, instanţa de apel a dispus însă în acest din urmă sens. Prin aceasta, s-au încălcat prevederile art. 296 C. proc. civ., în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a cerut trimiterea spre rejudecare.

Prejudicierea reclamantei rezultă şi din faptul că prin pronunţarea acestei soluţii de către instanţa de apel i se creează reclamantei o situaţie mai grea.

Chiar dacă s-ar fi considerat că soluţia anulării sentinţei era necesară, rejudecarea trebuia realizată de către instanţa de apel, trebuind, aşadar, reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

b) Instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor aspecte care nu s-au cerut, câtă vreme părţile au solicitat schimbarea, iar nu anularea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare. Prin urmare, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 305 pct. 7 C. proc. civ. 1865.

Împotriva deciziei au declarat recurs şi pârâţii B., C., D., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, deoarece:

a) Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane din data de 06 mai 2020, precum şi că prima instanţă a confundat această cerere cu cererea de extindere de acţiune formulată de reclamantă la data de 04 octombrie 2020. În realitate, în considerentele sentinţei civile nr. 414/02.07.2020 prima instanţă a precizat că cei chemaţi în judecată de către reclamantă în data de 06 mai 2020 au avut calitatea de intervenienţi, iar nu de pârâţi, erorile privitoare la indicarea greşită a calităţii lor în proces nefiind de natură a justifica cererea de completare a hotărârii.

Inexistenţa unei confuzii rezultă şi din faptul că prima instanţă a indicat în considerentele sentinţei civile nr. 239/31.03.2020 că temeiul juridic al cererii este reprezentat de dispoziţiile art. 57- 59 C. proc. civ.

Referirea, în considerentele sentinţei prin care a fost soluţionată cererea de completare a dispozitivului, la cererea de extindere a cererii principale reprezintă o eroare materială, care putea fi îndreptată la cerere sau din oficiu, existând şi posibilitatea declarării apelului contra acestei sentinţe.

b) Prima instanţă s-a pronunţat cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane prin considerentele sentinţei civile nr. 239/31.03.2020.

Era necesar a se avea în vedere şi că: faţă de intervenienţi nu au fost formulate pretenţii; intervenienţii nu au formulat pretenţii proprii; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

c) Cu privire la cererea de extindere de acţiune, prin atragerea în proces, în calitate de pârâţi, a Municipiului Sighişoara, a Consiliului Local Sighişoara şi a Instituţiei Primarului Sighişoara, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu a clarificat temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamantă. Această statuare a instanţei de apel este însă greşită, căci în aplicarea principiului disponibilităţii reclamanta avea dreptul de a dispune de obiectul procesului. Chiar dacă în motivarea cererii de chemare în judecată s-a invocat răspunderea civilă delictuală, faţă de particularităţile stării de fapt reclamanta putea indica şi răspunderea civilă contractuală, astfel că prima instanţă nu era ţinută să clarifice temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, aşa cum afirmă instanţa de apel.

Prima instanţă nu poate fi răspunzătoare pentru modul în care reprezentantul reclamantei a susţinut cauza, menţionarea în cadrul susţinerilor orale a unui alt fundament al răspunderii neînsemnând că prima instanţă nu a clarificat temeiul juridic invocat de reclamantă.

d) Instanţa de apel a greşit prin faptul că nu a soluţionat aspectele (invocate prin cererea de apel) privind încălcarea caracterului subsidiar al acţiunii civile întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Indiferent de temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei (răspundere civilă delictuală sau răspundere civilă contractuală), din moment ce faţă de pârâtul Municipiul Sighişoara au fost formulate aceleaşi pretenţii ca şi faţă de pârâţii recurenţi, instanţa de apel putea să se pronunţe cu privire la condiţiile acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză şi să constate că nu este întrunit caracterul subsidiar al acesteia, respectiv că există şi un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite, mijloc de care reclamanta a uzat chiar şi în prezenta cauză.

6. Apărările în recurs.

Pârâţii B., C., D. au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă şi A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Reclamanta Universitatea de Artă şi A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţii persoane fizice, solicitând respingerea ca nefondată a acestuia.

Intimatul Ministerul Educaţiei şi Cercetării a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă şi A., solicitând admiterea acestuia. Totodată, acest intimat a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţii persoane fizice, solicitând admiterea şi a acestui recurs.

A reiterat intimatul că este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauză, fiind necesară admiterea acestei excepţii procesuale.

Reclamanta Universitatea de Artă şi A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâţii persoane fizice, învederând că susţinerile acestora sunt nefondate.

6. Judecata în recurs. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

În legătură cu recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă şi A.:

Astfel cum rezultă din menţiunile făcute pe cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Universitatea de Artă şi A., prezentul proces a început în data de 29 ianuarie 2010, când prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. 1865 aveau următorul conţinut:

"În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".

Se poate observa că aceste dispoziţii legale indicau în mod precis situaţiile în care instanţa de apel era în drept să desfiinţeze hotărârea atacată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, fără a limita numărul desfiinţărilor cu trimitere şi, de asemenea, fără a condiţiona trimiterea de existenţa unei solicitări a părţilor ori doar a uneia dintre ele.

Doar ulterior pornirii procesului prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. au fost modificate (prin Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 septembrie 2010), primind următorul conţinut:

"(1)În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În această formă a textului legal, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă (în situaţiile în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată ori prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului) apăreau ca posibile numai dacă părţile ar fi solicitat aceasta, în caz contrar instanţa de apel fiind ţinută a judeca ea însăşi procesul, evocând fondul.

Trebuie remarcat însă că în temeiul prevederilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, noul conţinut al art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. se aplica numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel fiind, devine evidentă concluzia că în prezentul proces îşi găseşte aplicare vechiul conţinut al art. 297 alin. (1), în raport de care, aşa cum s-a arătat, desfiinţarea hotărârii primei instanţe de către instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare nu se aflau condiţionate de existenţa unei cereri exprese a părţilor.

În aceste circumstanţe, susţinerile recurentei reclamante Universitatea de Artă şi A. potrivit cărora instanţa de apel a nesocotit condiţiile legale privitoare la trimiterea spre rejudecare a cauzei apar ca vădit nefondate, ele raportându-se la un conţinut legal inaplicabil în cauza de faţă.

Nu s-ar putea, deci, considera că instanţa de apel ar fi încălcat forma de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi nici că s-ar fi pronunţat asupra unor aspecte care nu s-au cerut, legea nepretinzând ca părţile să fi solicitat ele însele trimiterea spre judecare.

Ceea ce legea pretindea era doar să se regăsească, în cauză, cel puţin una dintre ipotezele evocate de art. 297 alin. (1), iar faţă de faptul că instanţa de apel a apreciat că fondul cauzei nu a fost cercetat cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamantă, reţinând totodată şi necercetarea excepţiilor procesuale legate de cererea de chemare în judecată a altor persoane, precum şi neclarificarea temeiului juridic al acestor cereri deduse judecăţii, făcând referire inclusiv la extinderea de acţiune din data de 09 octombrie 2010, se putea, într-adevăr, considera că desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă aveau suficient suport în prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., forma anterioară celei stabilite prin Legea nr. 202/2010.

Deşi recurenta a invocat în drept două motive de recurs (pct. 5, respectiv 6 ale art. 304 C. proc. civ. 1865), în fapt argumentaţia întrebuinţată este, în esenţă, aceeaşi pentru ambele motive.

Recursul declarat de reclamanta Universitatea de Artă şi A. este, deci, nefondat şi se impune a fi respins.

În ce priveşte recursul declarat de pârâţii B., C., D., apreciază Înalta Curte că şi acesta este nefondat.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca formă de intervenţie forţată a terţilor într-un proces început, este o instituţie juridică distinctă şi autonomă, regimul ei procedural fiind stabilit prin dispoziţiile art. 57 - 59 C. proc. civ. 1865. Astfel fiind, ea nu poate fi confundată cu alte categorii de cereri de intervenţie forţată a terţilor într-un proces început, după cum nu poate fi nici asimilată unei modificări a cererii de chemare în judecată, în sensul prevederilor art. 132 C. proc. civ. 1865.

Regimul ei juridic propriu implică, între altele, şi particularitatea că, având drept temei prevederile art. 58 C. proc. civ., cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu (în sensul de intervenient voluntar principal); altfel spus, acesta are, mutatis mutandis, o situaţie juridică comparabilă cu a unui reclamant, instanţa fiind ţinută a verifica dacă, într-adevăr, el se află în situaţia de a pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul din cererea de chemare în judecată.

În considerarea acestui statut al ei, instanţa trebuie să se pronunţe asupra unei asemenea cereri prin hotărâre, tot astfel cum este ţinută, în mod specific, să se pronunţe, atunci când este cazul, şi asupra altor cereri incidentale deduse judecăţii.

Rezultă, totodată, că cel chemat în judecată în temeiul art. 57 - 59 C. proc. civ. nu poate fi considerat pârât, acordându-i-se regimul juridic specific pârâţilor în proces, căci aceasta ar contraveni, cu evidenţă,prevederilor art. 58 C. proc. civ., sus-evocate.

Contrar acestor exigenţe legale, în prezentul proces prima instanţă a omis să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată a altor persoane (respectiv a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, dosar Tribunal), pe întreaga durată a judecăţii în prima instanţă aceşti terţi intervenienţi fiind indicaţi în actele procedurale premergătoare sentinţei ca fiind pârâţi, iar Statul Român inclusiv în dispozitivul sentinţei, Tot astfel, în dispozitivul sentinţei nu există nicio referire la chemarea în judecată a celor două persoane juridice, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nefiind menţionat nici măcar ca pârât.

Toate aceste elemente trimit cu îndestulătoare evidenţă la concluzia că prima instanţă, pe fondul unei erori de înţelegere a regimului juridic specific intervenţiei forţate reglementate de prevederile art. 57-59 C. proc. civ., precum şi a statutului procesual al intervenienţilor, a lăsat necercetată cererea de intervenţie, iar această situaţie atrăgea incidenţa prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în conţinutul lor anterior modificărilor aduse de Legea nr. 202/2010.

Împrejurarea că în considerentele sentinţei civile nr. 414 din 02.07.2020, prin care a fost respinsă o cerere de completare a sentinţei civile nr. 239 din 31 martie 2020 a Tribunalului Mureş, s-a făcut vorbire despre faptul că cele două părţi ar fi avut calitatea de intervenienţi, iar nu de pârâţi, nu este în măsură să confere legalitate acestei din urmă sentinţe, esenţial fiind că instanţa nu s-a pronunţat prin dispozitivul sentinţei supra cererii de intervenţie, dispunând în consecinţă, şi nici că celor doi intervenienţi nu le-a fost acordat acest statut, ei fiind priviţi, în plan procesual, ca pârâţi.

Tot astfel, simpla menţionare în considerentele sentinţei civile nr. 239/31 martie 2020 a Tribunalului Mureş a cererii ca fiind chemare în judecată a altor persoane, conform art. 57-59 C. proc. civ., nu este, nici ea, de natură a asana viciile procedurale arătate mai sus.

Când legea pretinde ca instanţa să se pronunţe asupra unei cereri, este necesar ca judecătorul să ofere, în termeni clari şi neechivoci, o soluţie respectivei cereri, această soluţie trebuind să fie cuprinsă în dispozitivul sentinţei sau, când legea îngăduie, într-o încheiere premergătoare. Or, în cauza de faţă această majoră cerinţă a legii nu a fost îndeplinită, ceea ce atrage nulitatea hotărârii primei instanţe, în sensul prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte determinarea temeiului juridic al pretenţiilor reclamantei conform cererii de chemare în judecată (îmbogăţire fără justă cauză), precum şi semnificaţia în proces a referirilor ulterioare ale reclamantei (răspundere civilă contractuală, conform precizărilor depuse la 07 februarie 2013, respectiv răspundere civilă contractuală, conform referirilor făcute de reprezentantul reclamantei în cadrul dezbaterilor asupra fondului din data de 03 martie 2020), în mod corect a apreciat instanţa de apel că prima instanţă era datoare a cere clarificări reclamantei cu privire la aceste aspecte, pentru a se putea cunoaşte atât limitele exacte al învestirii primei instanţe, cât şi, în funcţie de aceasta, pentru ca celelalte părţi să-şi organizeze apărarea în condiţii de contradictorialitate. Toate acestea apăreau ca necesare şi faţă de faptul că prin extinderea de acţiune din data de 04 octombrie 2010 reclamanta atrăsese în judecată noi părţi, situaţia lor juridică fiind specifică. Principiul disponibilităţii, deşi fundamental, nu este însă şi absolut, părţile fiind datoare a respecta disciplina procesuală, în condiţiile în care modificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată nu poate fi făcută discreţionar, ci doar în anumite condiţii şi termene.

Bine a apreciat instanţa de apel şi cu privire la faptul că era necesar ca prima instanţă să ofere un raţionament juridic clar cu privire la condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză şi, mai apoi, să arate în ce măsură acestea sunt îndeplinite în cauză, aspectele relevate de instanţa de apel fiind juste.

Nu există, aşadar, o încălcare sau aplicare greşită a legii de către instanţa de apel astfel încât să poată fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Se va respinge, deci, ca nefondat şi recursul pârâţilor persoane fizice, conform art. 313 C. proc. civ. 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Universitatea de Artă şi A. şi de pârâţii B., C., D. împotriva deciziei nr. 431 A din 28.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2021.