Ineligibility of unjust enrichment claim for state-mandated improvements to public property under statutory administration regime

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 17 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat i-a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Fondurilor Europene şi Camera Deputaţilor, solicitând obligarea în solidar a acestora la plata debitului în sumă de 347.566,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiţii şi modernizare executate la corpul B3 al Palatului Parlamentului, în spaţii deţinute succesiv de pârâţi.

În drept, a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 1345 şi art. 1640 C. civ.

La 6 octombrie 2017, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare a acţiunii civile, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

1.1. Apărările formulate la fond

Prin întâmpinarea depusă la 26 iunie 2017, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată; de asemenea, a susţinut că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. este împlinit pentru lucrările de revizie a ascensorului, finalizate la 18 aprilie 2014.

La 27 iunie 2017, pârâtul Ministerul Dezvoltării, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată la 3 iulie 2017, pârâta Camera Deputaţilor a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La termenul din 20 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale.

1.2. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 12438 din 20 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 6 decembrie 2017, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 710 din 12 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 1006 din 2 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi întreţinerea Fondului Imobiliar, împotriva sentinţei nr. 710 din 12 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A luat act că apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1006 din 2 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a reţinut că, în activitatea curentă a Regiei, este legiferată, prin art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, regula conform căreia cheltuielile sunt acoperite din venituri proprii, obţinute din valorificarea producţiei şi a prestărilor realizate, urmând ca situaţiile similare celei din speţă să reprezinte excepţiile. Conform raţionamentului Curţii, pierderile înregistrate de recurentă urmează să fie acoperite din venituri proprii, încercarea Regiei de a-şi recupera pierderile fiind respinsă, ca neîntemeiată, deoarece nu orice cheltuială individuală trebuie acoperită de proprietarul bunurilor.

Consideră recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit normele ce reglementează activitatea Regiei, atunci când a apreciat că, din moment ce bunurile aparţin statului, nu are importanţă cine suportă pierderile şi cine încasează veniturile; RA-APPS susţine că, deşi are drept scop, conform H.G. nr. 60/2005, administrarea şi întreţinerea bunurilor ce aparţin statului, nu poate fi obligată să efectueze lucrări de întreţinere şi reparaţii la toate imobilele care se află în proprietatea statului, indiferent în patrimoniul cui ar intra sau s-ar afla.

Recurenta învederază că are obligaţia principală de a administra bunurile statului, bunuri care sunt menţionate în anexele actului normativ avut în vedere de Curte, extinderea obligaţiei de întreţinere a clădirilor care nu se află în administrarea regiei fiind stabilită în mod excepţional, impunându-se îndeplinirea unei condiţii de bază, respectiv cea de a recupera de la beneficiar investiţiile. În acest sens, în situaţia atribuirii în folosinţă a imobilelor aflate în administrarea Regiei către ministere, instituţii publice centrale şi locale, cheltuielile efectuate pentru întreţinere şi reparaţie sunt recuperate de la beneficiari prin costul închirierii.

Prin urmare, regula conform căreia cheltuielile efectuate de Regie trebuie recuperate de la beneficiari nu are excepţii, fiind consfinţită prin art. 7 alin. (2), (3) şi 4 din H.G. nr. 60/2005; dacă intenţia legiuitorului ar fi fost în sensul de a pune veniturile obţinute din exploatarea imobilelor date spre administrare Regiei la dispoziţia ministerelor şi a celorlalte instituţii publice pentru investiţii la imobile ce sunt folosite sau administrate de acestea, atunci aceasta ar fi fost exprimată în norma de drept analizată de Curte. Nu poate fi primit conceptul de "globalizare" a lucrărilor de reparaţie la toate imobilele ce aparţin statului, în condiţiile existenţei unui act normativ care limitează sfera acestor imobile.

În acest sens, raportat la regimul special al imobilelor, legiuitorul a limitat investiţiile la un număr redus de imobile, indicând autorităţile cu care Regia trebuie să colaboreze în îndeplinirea obiectivelor fixate de lege: Senat, Camera Deputaţilor, Administraţia Prezidenţială, Guvern şi Curtea Constituţională (art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005); sumele neacoperite de aceste instituţii beneficiare, rezultate ca diferenţă între cheltuielile efective pentru administrarea, funcţionarea, conservarea şi protejarea bazei materiale de reprezentare şi protocol, înregistrate de Regie, şi sumele prevăzute cu această destinaţie în bugetele proprii, cu rectificările ulterioare, preluate în contracte de prestări de servicii anuale, se suportă de recurentă, din veniturile proprii (art. 7 alin. (6) din acelaşi act normativ).

Prin urmare, excepţia de la regula reţinută de Curte trebuia să aibă în vedere acele cheltuieli care nu sunt cuprinse în bugetul Senatului, al Camerei Deputaţilor, al Administraţiei Prezidenţiale, al Guvernului sau a Curţii Constituţionale, inaplicabilă în speţă, unde este în discuţie un imobil care a trecut din administrarea Senatului României în administrarea RA-APPS, în legătură cu care H.G. nr. 1026/2013 nu menţionează despre destinaţia imobilului, ca făcând parte din categoria specială de reprezentare şi protocol; singura menţiune care imprimă actului normativ o nuanţă de excepţie este obligaţia Regiei de a efectua o serie de investiţii în imobil (art. 4 din H.G. nr. 1026/2013).

Imobilul nu a avut destinaţie de reprezentare şi protocol, iar investiţiile nu au fost făcute la solicitarea vreuneia dintre instituţiile prevăzute de art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005, pentru ca cheltuielile făcute de Regie să fie suportate din venituri proprii; dimpotrivă, a fost încheiat un contract de prestări servicii cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ulterior efectuării investiţiilor, imobilul a fost predat Ministerului Justiţiei.

Curtea de Apel a stabilit că există o regulă transpusă de prevederile H.G. nr. 60/2005 în ceea ce priveşte modalitatea de recuperare a cheltuielilor efectuate de Regie, cu care recurenta este de acord; ceea ce contestă recurenta este, însă, conţinutul acestei reguli.

Prin urmare, interpretarea normei de drept material a fost făcută în mod greşit, prevederile H.G. nr. 60/2005 instituind ca regulă recuperarea cheltuielilor prin costul închirierii, iar ca excepţie suportarea din veniturile proprii a diferenţelor dintre sumele cheltuite şi cele prevăzute în bugetele celor 5 instituţii indicate distinct; dacă instanţa de apel ar fi utilizat metodele interpretării teleologice şi logice a normei juridice, în special a prevederilor art. 7 alin. (6) din H.G. nr. 60/2005, intenţia legiuitorului ar fi coincis cu soluţia adoptată; nu poate fi primită o interpretare contrară, în sensul că, cheltuielile efectuate la solicitarea beneficiarilor să fie trecute în categoria pierderilor izolate, doar pentru că statul este proprietarul bunurilor.

Recurenta susţine că a depus, în cadrul probei cu înscrisuri, copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe planul de investiţii aferent anului 2014, de unde rezultă că toate lucrările de investiţii şi modernizare executate la Corpul B3 al Palatului Parlamentului au fost făcute din surse de finanţare proprii.

Statul Român, la data atribuirii imobilului, nu a avut în vedere păgubirea recurentei, prin obligarea acesteia la asigurarea din veniturile proprii a investiţiei, cu scopul de a transmite imobilul îmbunătăţit succesiv, către instituţii aflate în subordinea sa, finanţate din venituri publice, fără a naşte în sarcina acestora obligativitatea de a achita investiţiile efectuate din aceste venituri. Acest aspect rezultă din conţinutul Protocolului încheiat la 20 octombrie 2014, înregistrat la RA-APPS la sub nr. x din 3 octombrie 2014 şi la Ministerul Justiţiei sub nr. x din 29 octombrie 2014, în care s-a stipulat că valoarea lucrărilor aferente lifturilor, efectuate de RA-APPS la Palatul Parlamentului -Corp B3 vor rămâne în gestiunea şi proprietatea acesteia până la clarificarea situaţiei juridice privind transferul acestor investiţii actualului administrator, în cel mult 120 de zile. Statul Român a certificat, astfel, că investiţia recurentei a fost făcută în regim propriu, iar această situaţie trebuie reglementată fără ca Regia să fie păgubită; în susţinerea acestei împrejurări sunt dispoziţiile legale care reglementează modalităţile de încetare a dreptului de administrare, prevăzute de Legea nr. 213/1998 şi H.G. nr. 841/1995, a reorganizării sau desfiinţării Regiei sau a încetării dreptului de proprietate publică, în cazul pieirii bunului.

Recurenta a expus pe larg, în cererea de recurs, modalitatea şi actele de transmitere a imobilului, precum şi lucrările executate la Corpul B3 din Palatul Parlamentului, de societăţile contractante; consideră că sunt întrunite în cauză condiţiile pentru promovarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 C. civ., respectiv mărirea patrimoniului intimaţilor, micşorarea patrimoniului recurentei, existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, ambele fenomene fiind efectul unei cauze unice; absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane; absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel care şi-a micşorat patrimoniul.

Consideră că instanţa de apel a trecut peste limita impusă de către legiuitor prin H.G. nr. 60/2005, din care reiese că intenţia reală a adoptării acestui act normativ a fost de a asigura funcţionarea Regiei pentru o perioadă nelimitată în timp, prin asigurarea balansului perfect între cheltuieli şi venituri, urmărind excedentul veniturilor care se fac aport la bugetul statului.

În drept, motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 1006 din 2 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 16 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză au depus întâmpinări intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei, Ministerul Fondurilor Europene şi Parlamentul României -Camera Deputaţilor, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare, însă, la 16 octombrie 2019, a depus o sinteză a motivelor de recurs, prin care a reclamat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor H.G. nr. 60/2005, expunând, în esenţă, acelaşi motive ca în cererea de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta critică, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, prin care a reţinut că reclamanta este obligată să acopere din venituri proprii contravaloarea investiţiilor şi a lucrărilor de modernizare efectuate la corpul de clădire în litigiu şi pretinse, în solidar, de la pârâte.

În esenţă, recurenta reclamantă a promovat o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză pentru recuperarea unor investiţii pe care le-a adus unui corp de clădire al Palatului Parlamentului, acţiune îndreptată împotriva pârâţilor, autorităţi publice cărora Statul, în calitate de proprietar al imobilului, le-a acordat, succesiv, dreptul de folosinţă asupra acestuia.

Se reţine că, la momentul preluării în administrare a acestui imobil, prin H.G. nr. 1026/2013, reclamanta a dobândit şi calitatea de investitor, efectuând, prin dispoziţia proprietarului, anumite lucrări pentru aducerea spaţiilor în stare de funcţionare. În baza H.G. nr. 670/2014 imobilul a fost predat în administrare Ministerului Justiţiei, ulterior fiind transferat de către acesta în baza H.G. nr. 19/2016 în administrare Ministerului Fondurilor Europene, după care, în baza art. 6 din Legea nr. 90/2016, a fost preluat în administrare de către Camera Deputaţilor.

Situaţia investiţiilor a fost menţionată doar în protocolul de predare încheiat între reclamantă şi Ministerul Justiţiei, în care se prevedea că valoarea lucrărilor rămâne în gestiunea şi proprietatea RA APPS până la clarificarea situaţiei juridice privind transferul acestor investiţii către noul administrator.

Prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1345 C. civ. pentru admisibilitatea unei actio de in rem verso reţinând că actele normative prin care s-a transmis dreptul de administrare constituie just titlu pentru folosirea imobilului cu îmbunătăţirile stabilite de Statul român, în calitate de proprietar, care a asigurat şi finanţarea acestor lucrări, doar statul având competenţa de a repartiza între instituţii drepturile şi obligaţiile fiecăreia legate de imobilul în cauză, inclusiv suportarea costului investiţiilor, care ar reveni, apreciază instanţa, administratorului clădirii de la momentul efectuării lucrărilor.

Instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a acţiunii, a apreciat că efectuarea unor cheltuieli de reparaţie a unui bun de către o altă persoană decât proprietarul creează, în sarcina acestuia din urmă, obligaţia de restituire. Instanţa de apel a identificat, însă, o cauză juridică legitimă a măririi patrimoniului statului proprietar în detrimentul reclamantei, aceasta fiind conţinută în dispoziţiile H.G. nr. 60/2005 privind organizarea şi funcţionarea RA APPS, cu precădere în art. 7 alin. (1) din care rezultă că Regia îşi acoperă cheltuielile din veniturile proprii, instanţa considerând că activitatea RA APPS trebuie privită în mod global, prin valorificarea tuturor bunurilor. Prin urmare, a concluzionat că, în lipsa unui text de lege care să instituie în sarcina celorlalţi administratori, care au preluat ulterior clădirea, obligaţia de suportare a investiţiilor, aceasta rămâne în sarcina reclamantei în baza H.G. nr. 60/2005.

În subsidiar, instanţa de apel a mai apreciat că, în lipsa cadrului legal identificat anterior, s-ar aplica regulile generale privind antrenarea răspunderii juridice pentru neîndeplinirea unei obligaţii reciproce şi interdependente între părţi, apreciind că, la atribuirea calităţii de investitor, statul român ar fi avut în vedere recuperarea ulterioară a cheltuielilor prin valorificarea bunului ca sediu al ÎCCJ, dar că o atare dispoziţie nu a fost prevăzută în H.G. nr. 1026/2013 iar solicitarea de atribuire a spaţiului a fost făcută ulterior, respectiv în luna aprilie 2014.

Recurenta critică reţinerea cu titlu de justă cauză, în raportul juridic dedus judecăţii, a dispoziţiilor art. 7 din H.G. nr. 60/2005, în sensul că respectivele investiţii s-ar acoperi din veniturile proprii încasate în baza activităţii sale.

Este de reţinut că art. 7 din H.G. nr. 60/2005 reglementează prin mecanismul reglementat în alin. (2)-(8), în mod expres anumite situaţii în care regia recuperează cheltuielile sale din venituri proprii, prin aplicarea de preţuri şi tarife legal stabilite, precum în situaţia cheltuielilor pentru administrarea, funcţionarea, conservarea şi protejarea bazei materiale destinate activităţii de reprezentare şi protocol, printre acestea neregăsindu-se cele efectuate în calitate de investitor, pentru alte tipuri de imobile.

Deşi în principiu, susţinerea recurentei este corectă, în sensul că raportul juridic de creanţă dedus judecăţii nu poate avea ca temei juridic textul de lege menţionat, aceasta nu duce la schimbarea soluţiei, întrucât rămâne valabilă constatarea neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1345 C. civ. privind lipsa unei juste cauze pentru admiterea acestui tip de acţiune, căreia art. 1348 C. civ. îi recunoaşte doar un caracter subsidiar.

Astfel, reclamantei îi este conferită prin legea de funcţionare, între altele, atribuţia de administrare a bunurilor proprietate publică, însă aceasta se face sub coordonarea, controlul şi dispoziţia Statului român care deţine calitatea de proprietar.

Or, în speţă, Statul român este cel care a dispus ca reclamanta să preia în administrare bunul şi să efectueze cheltuieli de reparaţie a imobilului, atribuindu-i responsabilităţile de investitor, fiind firesc ca, în condiţiile în care i-a retras calitatea de administrator, la încheierea raportului juridic de administrare, să se desocotească cu aceasta, hotărând cu privire la modalitatea prin care Regia îşi recuperează cheltuielile din investiţii. Faptul că la încheierea protocolului de predare către Ministerul Justiţiei a fost amânat transferul acestei obligaţii între administratori înseamnă că situaţia juridică a acestora nu fusese clarificată de către proprietar, aflat în culpă pentru omisiunea de a indica autoritatea responsabilă a suporta atare contravaloare.

Deşi obligaţia efectuării acestor cheltuieli a fost instituită în temeiul raportului juridic între proprietar şi titularul dreptului de administrare, acestea nu sunt de natura celor pe care, în conformitate cu art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 60/2015, regia trebuie să le suporte din veniturile pe care le încasează prin valorificarea bunurilor proprii sau a serviciilor pe care le prestează.

În condiţiile în care imobilul nu a rămas în administrarea Regiei pentru ca aceasta să le poată recupera prin modalităţi proprii de valorificare a spaţiului respectiv, iar situaţia acestora nu a fost clarificată de proprietar la momentul transferului dreptului de administrare, Înalta Curte apreciază că este corect argumentul subsidiar de respingere a acţiunii, conţinut în considerentele deciziei apelate, în sensul că, în absenţa unor norme speciale cuprinse în legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, recuperarea unor cheltuieli legate de buna funcţionare a imobilului, se face potrivit dreptului comun, plecând de la împrejurarea că proprietarul, identificat corect de către instanţa de apel ca debitor al obligaţiei, a recunoscut Regiei calitatea de titular al dreptului de administrare şi de investitor în sarcina căruia a impus anumite sarcini.

Prin urmare, nu se poate considera că reclamanta a efectuat lucrările de investiţii din proprie iniţiativă îmbogăţind fără justă cauză pe beneficiarul ulterior al acestora de la care să poată pretinde recuperarea lor, ci a acţionat în baza unei obligaţii dispuse de proprietar, în baza unui raport juridic preexistent, printr-un act normativ opozabil reclamantei care administrează bunuri din patrimoniul statului.

Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite.

Subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege (art. 1348 C. civ.), putând fi primită doar în cazul în care un obstacol de drept o împiedică pe aceasta din urmă să fie exercitată.

Caracterul subsidiar al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire, deşi există temei juridic pentru ambele.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în speţa de faţă temeiul însărăcirii reclamantei derivă chiar dintr-un act normativ, respectiv H.G. nr. 1026/2013, în baza căreia reclamanta a fost obligată de către proprietar la efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului în discuţie şi a dobândit calitatea de investitor al acestora.

În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogăţitului, fie împotriva unei terţe persoane, mecanismul îmbogăţirii fară justă cauză nu este funcţional.

Ca atare, apreciind că soluţia instanţei de apel este corectă în aplicarea dispoziţiilor art. 1345 C. civ. în privinţa constatării neîndeplinirii condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, şi reţinând validitatea argumentului subsidiar referitor la existenţa unui raport juridic întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, în lipsa unei norme cu caracter derogator, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar împotriva deciziei nr. 1006 A din 2 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2020.