Accrual of statutory late payment penalties for periodic compensation in RCA insurance disputes

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, la data de 19 februarie 2014, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

- pentru A.: 91.349 euro (prestaţii periodice lunare pentru pierderea totală a capacităţii de muncă), 71.280 euro (plata contravalorii serviciilor unui însoţitor), 118.693 euro (plata contravalorii tratamentului medical), 48.816 euro (contravaloarea şedinţelor de psiohoterapie şi logopedie), 59.326 euro (contravaloarea cheltuielilor cu alimentaţia specială), 25.000 euro (costuri aferente sporirii nevoilor de viaţă prin infirmitatea dobândită), 1.747 euro (cheltuieli efectuate în perioada februarie - august 2013), 500.000 euro (despăgubiri morale);

- pentru B. şi C.: 100.000 euro daune morale pentru fiecare;

- pentru D. şi E.: 50.000 euro daune morale pentru fiecare.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi din despăgubirile materiale şi morale datorate, calculate de la momentul avizării de daună - 6 iunie 2013 - şi până la data plăţii efective, pentru fiecare dintre reclamanţi.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Constituţie, precum şi pe prevederile Directivei nr. 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind asigurarea de răspundere civilă auto, cu aplicabilitate în toate ţările Uniunii Europene.

Reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a numitului F., în calitate de intervenient forţat, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar la data de 14 aprilie 2015, şi-au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat acordarea penalităţilor de întârziere începând cu data pronunţării sentinţei penale nr. 3642/12.12.2014 a Judecătoriei Ploieşti - 12 decembrie 2014.

2. Primul ciclu procesual

a. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă

Prin sentinţa nr. 777 bis/07.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a următoarelor sume:

- diferenţa lunară între salariul minim brut pe economie, stabilit potrivit dispoziţiilor legale şi veniturile din pensia de invaliditate obţinute de reclamantă, de la 7 februarie 2013 pentru toată perioada în care reclamanta are capacitatea de muncă pierdută pentru gradul de invaliditate I sau II, conform deciziilor medicale asupra capacităţii de muncă emise de Casa Naţională de Pensii Publice, diferenţă ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;

- diferenţa lunară între jumătatea salariului minim pe economie stabilit potrivit dispoziţiilor legale şi veniturile din pensie de invaliditate sau alte ajutoare obţinute de reclamantă pe acest motiv, de la data trecerii în gradul de invaliditate III până la încetarea invalidităţii, conform deciziilor medicale asupra capacităţii de muncă emise de Casa Naţională de Pensii Publice, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;

- contravaloarea a 12 şedinţe lunare de psihoterapie timp de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi a 4 şedinţe lunare de psihoterapie după trecerea perioadei de 4 ani, până la încetarea stării de nevoie, pe baza documentelor justificative de plată, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;

- 11.865,35 RON, despăgubiri materiale;

- 100.000 euro, echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, daune morale;

- penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu expirarea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii respective, până la plata efectivă a sumelor menţionate, iar pentru prestaţiile periodice de la data expirării scadenţei lunare menţionate anterior, până la data plăţii acestora.

Tribunalul a respins restul pretenţiilor formulate de reclamanţii A., B., C., D. şi E., ca neîntemeiate, şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamanta A. a sumei de 3.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

b. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 263/06.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) împotriva sentinţei nr. 777 bis/07.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis apelul reclamantei A. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că 1-a obligat pe pârât şi la plata penalităţilor de 0,2% pe zi, calculate de la 12.12.2014, până la data plăţii efective a despăgubirilor, pentru nesoluţionarea în termen a dosarului de daună, iar pentru prestaţiile periodice, de la data expirării scadenţei lunare menţionate, până la data plăţii acestora. A păstrat, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei.

c. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia nr. 909/15.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), împotriva deciziei nr. 263/06.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat în parte decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, exclusiv în ceea ce priveşte criticile apelanţilor referitoare la plata penalităţilor de întârziere. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.

3. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 1727/14.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rejudecând cauza în apel, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 777 bis/07.06.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ce a vizat plata penalităţilor de întârziere aferente despăgubirilor acordate global.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Biroul Naţional de Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România cu privire la plata penalităţilor de întârziere aferente despăgubirilor stabilite sub forma unor prestaţii periodice.

A constatat că a intrat în puterea lucrului judecat restul dispoziţiilor privitoare la apelurile părţilor, astfel cum acestea se regăsesc în decizia nr. 263/06.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a declarat recurs împotrivă deciziei nr. 1727/14.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Recurentul a formulat următoarele critici, pe care le-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.:

Prin respingerea apelului declarat de pârât a fost menţinută soluţia tribunalului cu privire la obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, aferente sumelor acordate cu titlu de prestaţii periodice, penalităţi calculate începând cu momentul expirării scadenţei lunare a prestaţiilor, până la data plăţii efective a acestora.

De vreme ce reclamanta a solicitat, prin precizarea de acţiune din 14 aprilie 2015, acordarea penalităţilor aferente tuturor pretenţiilor (inclusiv prestaţiile periodice) calculate începând cu 12 decembrie 2014, este indubitabil că, prin obligarea pârâtului la plata penalităţilor aferente prestaţiilor periodice calculate de la o dată anterioară (mai precis începând cu 15 martie 2013, momentul primei scadenţe lunare a prestaţiilor periodice), instanţa de fond i-a dat reclamantei mai mult decât a cerut, soluţia fiind nelegală, întrucât încalcă principiul disponibilităţii (art. 9 alin. (2) şi art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.) şi limitele învestirii (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).

Prin decizia nr. 909/15.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a pronunţat explicit în sensul celor mai sus arătate, stabilind că hotărârea fondului încalcă principiul disponibilităţii, limitele învestirii şi dreptul recurentului la apărare, reţinând că instanţa de apel din primul ciclu procesual a procedat nelegal prin menţinerea soluţiei primei instanţe sub acest aspect (pag. 14 din considerentele hotărârii ICCJ); pe de altă parte, instanţa supremă a stabilit prin hotărârea de casare limitele rejudecării, trasând instrucţiuni neechivoce pentru curtea de apel, cu privire la modul de soluţionare a apelului pârâtului, sub aspectul problemelor de drept dezlegate.

Cu toate acestea, nesocotind dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi, implicit pe cele ale art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respectiv prevederile art. 36 şi 37 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011, a căror încălcare fusese deja reţinută de Înalta Curte, în rejudecare, curtea de apel a respins apelul pârâtului, cu o motivare străină de pricină, pornind de la o ipoteză greşită şi interpretând eronat hotărârea primei instanţe. În loc să judece apelul pârâtului pornind de la statuarea obligatorie a Înaltei Curţi, în sensul ca hotărârea tribunalului este nelegală din perspectiva datei de la care s-au acordat penalităţi aferente prestaţiilor periodice, instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, mai curând a lămurit hotărârea de fond, dând o interpretare eronată şi omiţând perioada de timp scursă, în care s-au acumulat penalităţi aferente prestaţiilor periodice în favoarea reclamantei, începând din 15 martie 2013, până la momentul comunicării hotărârii judecătoreşti definitive (după apel). Aceasta a fost singura perioadă ce a făcut obiectul apelului pârâtului, câtă vreme, în privinţa prestaţiilor periodice viitoare (având scadenţe după rămânerea definitivă a hotărârii), este evident că nu s-ar mai fi justificat raportarea la momentul expirării unui termen de 10 zile de la momentul primirii hotărârii definitive.

Curtea de apel a făcut afirmaţii nereale în privinţa apărărilor recurentului, în sensul că acesta ar fi susţinut, pe de o parte, că reclamanta nu a solicitat penalităţi de întârziere aferente prestaţiilor periodice, iar pe de altă parte, că prima instanţă nu ar fi putut să stabilească penalităţi de întârziere pentru viitor în cazul prestaţiilor periodice. În realitate, recurentul nu a făcut niciuna dintre aceste alegaţii, sens în care hotărârea curţii de apel conţine o motivare străină de pricină;

Şi restul argumentaţiei curţii de apel (pag. 12-15) este rezultatul greşitei interpretări a soluţiei primei instanţe, prin considerarea scadenţelor prestaţiilor periodice ca fiind, toate, plasate în viitor, după soluţionarea definitivă a litigiului; în realitate, tribunalul a stabilit aceste scadenţe începând cu data de 15 martie 2013, moment de la care a acordat reclamantei şi penalităţile de întârziere aferente (aspect criticat de recurent în apel).

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, împotriva deciziei nr. 1727/14.11.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 8 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

La 13 februarie 2020, în termenul legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat în cauză; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 16 iulie 2020, completul de filtru a constatat că motivele de recurs invocate de recurentul-pârât pot fi încadrate în art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, prin sentinţa civilă nr. 777 bis/07.06.2016, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Mare Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), la plata către reclamantă a unor despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice lunare ce urmează a fi achitate la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară, sub sancţiunea unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere ce curg de la data expirării scadenţei lunare menţionate anterior până la data plăţii, precum şi la plata unor despăgubiri (materiale şi morale) determinate global, sub sancţiunea unor penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere care încep să curgă la expirarea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii până la data plăţii sumelor menţionate anterior,

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 263 A/06.03.2018, a schimbat în parte această sentinţă, în sensul că 1-a obligat pe pârât şi la plata penalităţilor de 0,2% pe zi, calculate de la data de 12.12.2014 până la data plăţii efective a despăgubirilor, pentru nesoluţionarea în termen a dosarului de daună, iar pentru prestaţiile periodice, de la data expirării scadenţei lunare menţionate până la data plăţii acestuia. A păstrat, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În finalizarea primului ciclu procesual, Înalta Curte a casat în parte această decizie şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, exclusiv în ceea ce priveşte criticile apelanţilor relative la plata penalităţilor de întârziere.

Rejudecând cauza în apel, prin decizia civilă nr. 1727/14.11.2019, ce face obiectul prezentului recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins atât apelul declarat de reclamantă cu privire la plata penalităţilor de întârziere aferente despăgubirilor acordate global, cât şi pe cel formulat de pârât referitor la plata penalităţilor de întârziere aferente despăgubirilor stabilite sub forma unor prestaţii periodice. În acest fel, instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe - sentinţa civilă nr. 777 bis/07.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă - sub aspectul penalităţilor de întârziere datorate de pârât, atât pentru despăgubirile stabilite global, cât şi pentru cele acordate sub forma unor prestaţii periodice.

Sunt întemeiate criticile formulate de recurent în baza art. 488 pct. 5 C. proc. civ., prin care acesta susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel pentru nesocotirea prevederilor art. 501 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia nr. 909/15.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, admiţând recursul declarat de pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva deciziei nr. 263/A/06.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, casând în parte decizia recurată şi trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv în ceea ce priveşte criticile apelanţilor relative la plata penalităţilor de întârziere, a dezlegat problema de drept care viza plata penalităţilor de întârziere datorate de pârât pentru prestaţiile periodice (în calea de atac a apelului declarat de pârât, aşa cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel prin decizia recurată, a fost criticată numai dezlegarea dată de prima instanţă în privinţa obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului, de plată a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aferente sumelor acordate cu titlu de prestaţii periodice).

Înalta Curte, în controlul de legalitate efectuat pe calea recursului, a arătat în mod expres că soluţia tribunalului (menţinută prin decizia curţii de apel ce face obiectul prezentului recurs) în privinţa penalităţilor de 0,2% calculate la sumele datorate sub forma prestaţiilor periodice, începând cu data scadenţei acestora vădeşte "o eronată interpretare şi aplicare a normelor menţionate ale Ordinului CSA nr. 14/2011 prin ignorarea elementelor particulare ale raporturilor dintre părţi, dar şi o ignorare a raţiunii instituirii penalităţilor de întârziere de 0,2% ce se aplică la suma datorată de asigurătorul RCA cu titlu de despăgubire".

În continuare, Înalta Curte a arătat care este interpretarea corectă a dispoziţiilor aplicabile în privinţa acestor penalităţi:

"Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 35, 36 şi 37, 44 pct. 3 şi 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorii RCA au obligaţia instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părţi privitoare la răspunderea asiguratului şi cuantificarea prejudiciului, aceştia fiind abilitaţi chiar să efectueze verificări şi cercetări, inclusiv să desfăşoare investigaţii proprii asupra condiţiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorităţi).

Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerităţi a instrumentării şi finalizării dosarelor de daună, prin soluţionarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligaţie de rezultat în acest sens (…). Pentru a împiedica dezvoltarea unor practici abuzive, prin norma art. 36 alin. (1) s-a instituit în sarcina asigurătorilor RCA obligaţia ca, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceştia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire (…). Dispoziţiile art. 37 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) şi termene de plată - cele de la alin. (5) sau şi le îndeplineşte defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia".

Înalta Curte a arătat că:

"În sensul art. 36 alin. (3) şi (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorul RCA (…) nu putea desfăşura el însuşi investigaţii privind producerea accidentului pentru a emite concluzii asupra stabilirii răspunderii în cauzarea evenimentului asigurat, de vreme ce accidentul făcea obiectul unei anchete penale" şi că "norma art. 46 din acelaşi Ordin CSA nr. 14/2011 admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar şi în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, însă în condiţii care nu s-au regăsit în cauză (…)".

În continuare, analizând particularităţile cauzei, Înalta Curte a stabilit următoarele:

"Chiar de la data sesizării instanţei civile cu acţiunea în despăgubiri de faţă, respectiv la 15.02.2014 - prin care titularii acesteia reclamau aplicarea penalităţii de 0,2% prevăzută de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru culpa B.A.A.R. în gestionarea dosarului de daună, despre care afirmau că a rămas neinstrumentat de la data avizării evenimentului asigurat (indicat ca fiind începutul lunii iunie 2013) - dosarului de daună îi lipseau documentele necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, cazul fiind încă anchetat la acel moment de organele de cercetare penală", astfel că:

"Abia la 12.12.2014, data pronunţării sentinţei penale nr. 3642/2014 a Judecătoriei Ploieşti, se poate considera că existau documente doveditoare pe acest aspect", iar dovezile administrate în cauză probează "neîndoielnic faptul că, nici în intervalul iunie 2013-15 februarie 2014, dar nici în cel scurs până la 12.12.2014, când s-a pronunţat hotărârea penală de condamnare, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamanţilor nu putea fi considerat complet în privinţa celor două elemente absolut necesare naşterii obligaţiilor prevăzute de artr. 36 alin. (1) în sarcina B.A.A.R., respectiv al documentelor necesare cuantificării prejudiciului şi al celor necesare dovedirii răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat. În alte cuvinte, lipsea în cauză premisa necesară aplicării sancţiunii instituite prin norma art. 37, neputându-se afirma o culpă în respectarea termenelor ori în îndeplinirea obligaţiei recurentului-pârât de gestionare a dosarului de daună cât timp acesta nu era complet".

Concluzionând, Înalta Curte a arătat foarte clar că "apare ca vădit nelegală" obligarea pârâtului prin sentinţa tribunalului "la plata penalităţilor de 0,2% pentru prestaţiile periodice acordate intimatei-reclamante, începând cu data scadenţei acestora, care este 15.02.2013, aşadar cu mult anterior chiar datei afirmate de reclamanţi ca fiind cea a avizării accidentului. Nelegalitatea unei atare soluţii este multiplă şi decurge, cum s-a arătat, din inexistenţa unei culpe a recurentului-pârât în gestionarea dosarului de daună, incomplet sub aspectele relevate anterior, dar mai ales întrucât aplică sancţiuni dincolo chiar de intervalul de timp relevant în analiza elementului necesar fundamentării sale: culpa în gestionarea dosarului de daună care, în mod firesc, nu s-ar putea niciodată întinde dincolo de momentul avizării accidentului de către persoana prejudiciată. Penalităţile sunt datorate pe fiecare zi de întârziere, iar întârzierea culpabilă nu poate exista înaintea constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat".

Or, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, respingând apelul declarat de pârât, curtea de apel a menţinut sentinţa tribunalului sub aspectul penalităţilor aferente prestaţiilor periodice, deşi prin decizia de casare pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual, Înalta Curte a stabilit că hotărârea primei instanţe cuprinde o "eronată interpretare şi aplicare" a normelor care reglementează plata penalităţilor de întârziere.

În acest fel, curtea de apel a nesocotit dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. conform cărora:

"În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5 şi la art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, iar în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, împotriva deciziei nr. 1727 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2020.