Exclusion of judicial error compensation claims from appellate review under Law No. 2/2013

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, la data de 23 mai 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, B., C., judecători la Curtea de Apel Craiova şi D., judecător la Tribunalul Dolj, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 300.000 RON, ce reprezintă prejudiciul cauzat prin modul de soluţionare a cererilor sale în justiţie, respectiv contravaloarea terenului de 505 mp, situat în Craiova, str. x, la care avea dreptul conform legilor retrocedării, dar pe care instanţele de judecată nu i l-au restituit în natură.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 33 din Legea 10/2001, art. 106 din Legea nr. 18/1991, Legii nr. 303/2004, art. 1349 şi următoarele, art. 1373 C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.

Reclamantul a expus situaţia imobilelor ce au aparţinut familiei sale şi care au fost preluate abuziv de stat, a arătat care au fost demersurile sale în justiţie pentru retrocedarea acestor imobile şi a apreciat că, prin respingerea cererii de retrocedare în natură, i s-a adus un prejudiciu şi sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prin sentinţa civilă nr. 707/2018 din 05 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, B., C. şi D.; s-a dispus amendarea reclamantului cu suma de 1000 RON, în baza art. 187 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Învestită cu apelul exercitat de reclamantul A. împotriva sentinţei tribunalului, la termenul din 9 ianuarie 2020, Curtea de Apel Craiova a dispus amânarea judecării pricinii pentru 23 ianuarie 2020, pentru a se emite adresă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, în vederea înaintării dosarului nr. x/2014 La acelaşi termen de judecată, instanţa a dispus rectificarea menţiunilor din sistemul de evidenţă al dosarului, în sensul că, în loc de Legea 10/2001, să se menţioneze că litigiul are ca obiect repararea prejudiciului ca urmare a unor erori judiciare şi a pus în vedere apelantului să achite taxa de timbru în cuantum de 6605 RON, aferentă judecăţii în primă instanţă şi taxa judiciară în cuantum de 50 RON, aferentă cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a disjuns cererea de reexaminare formulată de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj şi a declinat competenţa de soluţionare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Dolj; a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, B., C. şi D., având ca obiect pretenţii-reparare prejudicii erori judiciare; a respins, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelantul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă; a obligat apelantul-reclamant A. la plata sumei de 3302,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă judecăţii în primă instanţă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020 şi a deciziei civile nr. 307/2020 din 5 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018 a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 9 ianuarie 2020 şi a deciziei nr. 307 din 5 martie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, arătând că instanţa de apel a calificat cererea ca fiind "acţiune în reparare erori judiciare", fără să pună în discuţie acest aspect şi fără să acorde cuvântul părţilor cu privire la această chestiune.

A mai arătat că instanţa de apel nu a evidenţiat poziţia procesuală a părţilor, nu a examinat şi nu s-a pronunţat asupra susţinerilor acestora şi nici asupra motivelor şi temeiurilor de drept invocate de reclamant în acţiune.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a mai arătat că cererea a fost amplu motivată, în fapt şi în drept, făcând distincţie între răspunderea civilă delictuală reglementată de legile de retrocedare şi cererea de despăgubiri pentru erori judiciare; astfel, că, instanţa de fond a fost învestită cu judecarea unei acţiuni în pretenţii, evaluabilă în bani, despăgubiri calculate conform legilor de retrocedare şi principiilor de drept, şi această instanţă a apreciat că nu se timbrează, având în vedere temeiurile juridice invocate.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor.

Intimatul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, potrivit dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, care prevăd că nu sunt supuse recursului cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Intimatul a mai arătat că, potrivit art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorescă este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul hotărârii.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că decizia nr. 307 din 5 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă este definitivă, iar potrivit art. 634 C. proc. civ., hotărârile definitive sunt acele hotărâri care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Intimata Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, potrivit dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, care prevăd că nu sunt supuse recursului cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

La 7 iulie 2020, recurentul a depus răspuns la întâmpinare în cuprinsul căreia a precizat că acţiunea nu vizează acordarea de despăgubiri ca urmare a unor erori judiciare, ci în temeiul legilor de retrocedare.

III. Considerentele Înaltei Curţi

În cauza dedusă judecăţii, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâţilor Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, B., C. şi D., în solidar, la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 505 mp, situat în Craiova, str. x, la care pretinde că era îndreptăţit conform legilor retrocedării, şi pe care instanţele de judecată nu i l-au restituit în natură.

În argumentarea demersului său judiciar, reclamantul a apreciat că, prin respingerea cererii de retrocedare în natură a imobilelor care au aparţinut familiei sale şi care au fost preluate abuziv de către stat, i s-a adus un prejudiciu şi, ca atare, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, art. 1349 şi următoarele, şi art. 1373 din C. civ.

Pricina a fost soluţionată, în primă instanţă de către Tribunalul Dolj, secţia I civilă care, prin sentinţa civilă nr. 707/2018 din 05 octombrie 2018, a respins acţiunea formulată de reclamantul A..

În apel, prin încheierea din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, instanţa, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care dau posibilitatea instanţei să procedeze la calificarea corectă a acţiunii, a constatat că reclamantul a sesizat instanţa cu o acţiune în repararea prejudiciului material cauzat prin erori judiciare imputate unei acţiuni civile, iar prin decizia civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020, aceeaşi instanţă a dispus disjungerea cererii de reexaminare formulată de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj şi a declinat competenţa de soluţionare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Dolj; a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă; a respins, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelantul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă; a obligat apelantul-reclamant A. la plata sumei de 3302,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă judecăţii în primă instanţă

Norma legală care reglementează regimul căilor de atac ce pot fi exercitate în materia răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului material cauzat prin erori judiciare se regăseşte în cuprinsul art. 483 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, potrivit acestui text normativ, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 23 mai 2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) şi până la data de 31 decembrie 2015 (termen care a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015 şi ale O.U.G. nr. 95/2016, până la 31 decembrie 2018), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Din interpretarea logico-juridică a sintagmei "nu sunt supuse recursului (...) cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare" din cuprinsul normei legale mai sus redate, dar şi din aplicarea principiului conform căruia ubi tex non distinguit, nec nos distinguere debemus, reiese că natura pricinii, civile sau penale, în cadrul căreia a fost sâvârşită pretinsa eroare judiciară pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, nu reprezintă un criteriu pentru a se reţine incidenţa art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., legiuitorul român apelând la formularea textului legal în termeni generali ceea ce conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se putea introduce distincţii pe care prevederea legală nu le conţine.

Este adevărat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în interpretarea noţiunii de "eroare judiciară", consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale, însă, se constată că legiuitorul român, în cuprinsul prevederilor legale mai sus redate, nu a făcut distincţia între categoriile de procese, civile sau penale, în care s-a produs eroarea judiciară, ca o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale justiţiabililor.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că reclamantul A. a solicitat instanţei civile, în temeiul prevederilor Legii nr. 303/2004, a art. 1349 şi următoarele, şi art. 1373 din C. civ., repararea prejudiciului produs ca urmare a unei pretinse erori judiciare săvârşite cu ocazia soluţionării, în mod nefavorabil, a unei cereri de revendicare a unor imobile, preluate în mod abuziv de către stat, în condiţiile legilor speciale de reparaţii, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 18/1991.

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., a fost soluţionată, în primă instanţă, de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 707 din 05 octombrie 2018, iar apelul de către Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă care, prin decizia civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei tribunalului.

Conform prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri defintive (…) hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

În aplicarea prevederilor art. 483 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., decizia Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020 este o hotărâre judecătorească definitivă, motiv pentru care împotriva acesteia nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, se constată că, prin demersul său, reclamantul A. s-a adresat instanţei judecătoreşti cu o acţiune în stabilirea răspunderii patrimoniale a unor judecători, fără să urmeze procedura prevăzută de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

Astfel, reclamantul a ales să se îndrepte direct împotriva judecătorilor-pârâţi printr-o acţiune sui generis de stabilire a răspunderii patrimoniale a acestora. Or, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanţă naţională în condiţiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acţiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabileşte, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă.

De asemenea, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 415 din 11 iunie 2015, a statuat că dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie atribuie Consiliului Superior al Magistraturii competenţa de a se pronunţa în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor şi de a identifica în concret existenţa unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale şi ca atare, în astfel de situaţii, îndeplineşte rol de instanţă de judecată.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Legiuitorul pune la dispoziţia justiţiabilului căile de atac optime, cu luarea în considerare a naturii cauzei şi a ierarhiei judecătoreşti de la care începe accesul liber la justiţie. Astfel, numai prin lege se pot stabili căile de atac şi condiţiile în care acestea se exercită.

Recursul are caracterul de jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, definite lato sensu ca încălcări ale legi.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acesta.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, recursul exercitat de reclamantul A. apare ca inadmisibil şi va fi respins ca atare.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamantul A. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, se reţin următoarele:

Prin încheierea ce face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel Craiova a dispus amânarea judecării pricinii pentru 23 ianuarie 2020, pentru a se emite adresă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, în vederea înaintării dosarului nr. x/2014 La acelaşi termen de judecată, instanţa a dispus rectificarea menţiunilor din sistemul de evidenţă al dosarului, în sensul că, în loc de Legea 10/2001, să se menţioneze că litigiul are ca obiect repararea prejudiciului ca urmare a unor erori judiciare şi a pus în vedere apelantului să achite taxa de timbru în cuantum de 6605 RON, aferentă judecăţii în primă instanţă şi taxa judiciară în cuantum de 50 RON, aferentă cererii de apel.

Fiind premergătoare, în sensul în care face corp comun cu decizia pronunţată în cauză şi care poate fi atacată numai odată cu aceasta, nu şi pe cale separată, în aplicarea art. 464 alin. (4), coroborate cu prevederile art. 494 din C. proc. civ., încheierea din 09 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018 este supusă aceloraşi căi de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii judecătoreşti prin care cauza a fost soluţionată.

Prin urmare, considerentele avute în vedere la soluţionarea recursului exercitat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 307 din 05 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, sunt comune recursului formulat împotriva încheierii din 09 ianuarie 2020, pronunţată de aceeaşi curte de apel, în dosarul nr. x/2018.

În legătură cu susţinerile recurentului-reclamant A. cu privire la faptul că obiectul pricinii vizează acordarea de despăgubiri în temeiul legilor speciale de reparaţii, iar nu ca urmare a unor erori judiciare, Înalta Curte reţine că art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. consacră dreptul şi, totodată, obligaţia judecătorului de a restabili calificarea actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii, prin acestea din urmă înţelegându-se nu numai actele de procedură, ci şi actele şi faptele juridice ca izvoare de drept substanţial.

Astfel, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esenţială a instanţei judecătoreşti şi nu poate face obiectul dispoziţiei părţilor decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilităţii nu poate avea nicio înrâurire asupra obligaţiei şi îndreptăţirii instanţei de a cunoaşte dreptul aplicabil şi de a-i da eficienţă, potrivit principiului iura novit curia.

Prin urmare, judecătorul este îndreptăţit să procedeze la recalificarea, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicaţii asupra normelor juridice aplicabile, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi din perspectiva dreptului procesual.

În consecinţă, temeiul juridic al acţiunii poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită să dea acţiunii calificarea juridică exactă, aspect constatat de curtea de apel, care, prin încheierea din 9 ianuarie 2020, a reţinut că reclamantul a sesizat instanţa cu o acţiune în repararea prejudiciului material cauzat prin erori judiciare determinate de respingerea unei acţiuni civile, scopul urmărit de reclamanul A. prin acţiune constând în obligarea pârâţilor la plata sumei de 300.000 RON, ce reprezintă prejudiciul cauzat prin modul de soluţionare a cererilor sale în justiţie, respectiv contravaloarea terenului de 505 mp, situat în Craiova, str. x, la care pretinde că ar fi îndreptăţit în temeiul legilor speciale ale retrocedării, dar pe care instanţele de judecată nu i l-au restituit în natură.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în realitate, prin modalitatea în care a prezentat situaţia de fapt prin cererea introductivă de instanţă, aflată la dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, contrar celor susţinute prin răspunsul la întâmpinare, depus în recurs, reclamantul A. a susţinut că prejudiciul este cauzat prin faptele comise de cei au judecat acţiunea în revendicare, care "au acţionat cu rea-credinţă, prin încălcarea gravă a normelor legale imperative şi a principiilor de drept" şi care, în opinia sa, atragere incidenţa dispoziţiilor art. 1349 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală şi art. 1373 din acelaşi act normativ privind răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.

Reiese, aşadar, că demersul judiciar al reclamantului A. vizează acordarea de despăgubiri pentru pretinsele erori judiciare comise de către instanţă cu ocazia soluţionării pricinii, pricina ce a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă ce se prezumă că exprimă adevărul şi, deci, se bucură de o prezumţie de validitate, cât timp subzistă în ordinea juridică.

În raport de cele anterior constatate şi de dispoziţiile legale evocate, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020 şi a deciziei civile nr. 307/2020 din 5 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020 şi a deciziei civile nr. 307/2020 din 5 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2020.