Territorial competence in tort claims against local authorities: application of general jurisdiction over special expropriation rules

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 19 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Constanţa, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 150.000 euro (evaluate provizoriu), actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate până la data plăţii efective a debitului.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat că deşi este proprietar al imobilului situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, careul 92, lotul x, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 decembrie 2003, autentificat de BNP B., acesta este folosit, fără drept, de către pârâtă.

În drept, s-au invocat art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 al Protocolului 1 al C.E.D.O., Legea nr. 33/1994, art. 1386 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 65/S din 09 iunie 2020, Tribunalul Braşov a admis a excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în aplicarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, invocate în susţinerea acţiunii, şi faţă de obiectul pricinii deduse judecăţii care vizează acordarea de despăgubiri pentru exproprierea, în fapt a imobilului, situat în circumscripţia teritorială a Tribunalului Constanţa, competenţa teritorială aparţine acestei din urmă instanţe.

Învestit prin declinare, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamant, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat pricina Înaltei Curţi în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că din conţinutul notelor depuse de reclamant, reiese că instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 1386 C. civ., fiind invocat un prejudiciu în strânsă legătură cu o pretinsă faptă ilicită a reprezentanţilor Primăriei Municipiului Constanţa, concretizată în lipsirea reclamantului de folosinţa bunului său.

În ceea ce priveşte trimiterile făcute de reclamant la dispoziţiile legii speciale în materie de expropriere, instanţa a reţinut că acestea au drept scop evidenţierea criteriilor care pot fi utilizate în vederea evaluării prejudiciului.

Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 111 din C. proc. civ., care reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Braşov, ca instanţă în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului.

Examinând conflictul de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prezentul conflict negativ de competenţă a fost generat de aprecierea diferită a celor două instanţe cu privire la normele legale care reglementează competenţa de soluţionare a pricinii, Tribunalul Braşov dând eficienţă dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în timp ce Tribunalul Constanţa a făcut aplicarea art. 111 din C. proc. civ.

Prin cererea dedusă judecăţii, înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantul A., în calitate de proprietar al imobilului situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, careul 92, lotul x a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Constanţa la plata de despăgubiri în cuantum de 150.000 euro (evaluate provizoriu), actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate până la data plăţii efective a debitului, ca urmare a unei pretinse fapte ilicite a pârâtei care, în opinia reclamantului, fără drept, a ocupat imobilul, ceea ce ar echivala cu o expropriere în fapt.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea prin notele scrise depuse la data de 26 august 2020, învederând că acţiunea este una în despăgubiri de drept comun, şi nu una întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei speciale a exproprierii.

Este real că, în materia exproprierii, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevăd o competenţă specială în sensul că cererile privitoare la acordarea de despăgubiri ca urmare a procedurii de expropriere, revine tribunalului în circumscripţia căruia se află situat imobilul.

Litigiului de faţă nu i se aplică însă aceste dispoziţii, întrucât, deşi reclamantul a invocat existenţa unei exproprieri de fapt, temeiul de drept al acţiunii este răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 1386 C. civ., care este o răspundere întemeiată pe dreptul comun, astfel cum a precizat în cuprinsul notelor scrise depuse la data de 26 august 2020, trimiterile la exproprierea de fapt reprezentând doar un criteriu pentru evaluarea despăgubirilor.

Ca atare, având în vedere precizarea depusă de reclamant la data de 26 august 2020, prin care aceasta a menţionat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 1386 C. civ. care reglementează repararea prejudiciului în situaţia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte apreciază în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În cauza pedinte, pârâta, Unitatea Administrativ Teritorială Constanţa, este o autoritate publică locală, calificată ca atare de Codul administrativ.

Art. 111 C. proc. civ. prevăd că "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului."

Reiese, aşadar, că normele legale redate afirmă, cu caracter general, dreptul reclamantului ca, în judecata cererilor îndreptate împotriva autorităţilor publice locale să se adreseze fie instanţei de la domiciliul său, care în cazul dedus judecăţii este Tribunalul Braşov, fie instanţei de la sediul pârâtei, în speţă, Tribunalul Constanţa.

Prin urmare, rezultă că, în temeiul art. 116 C. proc. civ., reclamantul A. a uzat de acest drept de a se adresa instanţei competente în circumscripţia căreia îşi are domiciliul (str. x, bloc 212. 4 ap. 18, Judeţul Braşov, localitatea Braşov), învestind în mod legal Tribunalul Braşov.

Înalta Curte constată că, prin înregistrarea acţiunii pe rolul Tribunalului Braşov, instanţă în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului, reclamantul a ales între cele două instanţe, deopotrivă competente, în sensul art. 116 C. proc. civ. ca urmare a exercitării dreptului de opţiune reglementat de aceste prevederi legale, Tribunalul Braşov devenind instanţa exclusiv competentă din punct de vedere teritorial.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează să stabilească competenţa de soluţionare a prezentei cereri de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa, ce are ca obiect acordare despăgubiri", în favoarea Tribunalului Braşov

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanţa, având ca obiect "acordare despăgubiri", în favoarea Tribunalului Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.