Pensioner's child born during parents' ethnic persecution recognized as displaced person; appeal rejected.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta O.E. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Caraș Severin, contestând hotărârea nr. 151 din 17 iulie 2003 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, respectiv de persoană strămutată, în sensul prevederilor acestui act normativ.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că s-a născut în perioada refugiului părinților, în urma Dictatului de la Viena din 1940, dobândind același statut personal, cu al acestora, și anume, statutul de refugiat.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 425 din 18 noiembrie 2003, a admis acțiunea formulată, a anulat hotărârea nr. 151 din 17 iulie 2003 și a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 189/2000.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta s-a născut în timpul refugiului părinților săi și din momentul nașterii sale, dobândește același statut, ca al acestora, suferind vexațiunile morale și materiale rezultate din condiția de persoană refugiată/strămutată, cu toate consecințele decurgând din aceasta.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Caraș Severin, criticând sentința, pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 299 - 316 C. proc. civ.

Recurenta a susținut în esență că soluția instanței de fond este în totală contradicție cu dispozițiile Legii nr. 189/2000 și ale H.G. nr. 127/2002, întrucât reclamanta s-a născut la un interval de 2 ani de la data mutării părinților săi și în concluzie nu se poate reține calitatea de persoană strămutată a acesteia.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori, impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte cerințe, cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorilor din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentele aduse de recurentă, prin invocarea prevederilor Decretului nr. 31/1954, sunt străine pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile enumerate în dispozițiile normative menționate.

Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii, pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în perioada arătată.

Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel, toate consecințele nefavorabile care au decurs din această situație.

În cauză, este necontestat că reclamanta, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate.

Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Caraș Severin împotriva sentinței civile nr. 425 din 18 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2004.