Exclusive territorial jurisdiction for state liability actions based on special statutory exceptions to civil procedure general rules

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. x/2019 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii: C., D., E. S.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Justiţiei au solicitat obligarea în solidar a acestora la plata daunelor materiale în sumă de 7.000.000 euro (vătămare corporală şi omor) şi a daunelor morale şi conexe acestora în sumă de 10.000.000 euro, toate în echivalent în RON la data plăţii, parte din ele succesive.

În motivarea cererii au arătat că la 13.02.2017, în urma unui accident, a decedat unicul lor copil B. în vârstă de 22 ani, un alt ocupant al autoturismului condus de pârâtul C. (al cărui proprietar este pârâtul D.), anume numitul F., fiind grav rănit însă despăgubit.

Au arătat actele şi omisiunile care s-au săvârşit de către prepuşi ai pârâţilor în perioada imediat următoare accidentului (angajaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor şi au Ministerului Sănătăţii indicaţi şi în petitul cererii introductive) şi a decesului care în opinia lor constituie fapte ilicite.

Au susţinut că au formulat plângeri la Colegiul medicilor şi Ministerul Sănătăţii, dar şi plângeri penale pentru favorizare infractor şi dispariţie de probe aflate în lucru la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi cel de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că nu au fost primiţi în audienţă la Ministerul Justiţiei şi Ministerul Sănătăţii.

Cererea a fost întemeiată în drept pe disp.art. 1391 şi 1349 C. civ., art. 252 şi art. 95 C. proc. civ., art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004 privind răspunderea procurorilor şi judecătorilor, Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, Legea nr. 95/2006 în domeniul sănătăţii, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 249 din 22 mai 2020 a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, competenţa de soluţionare a litigiilor privind erorile judiciare revine exclusiv tribunalului de la domiciliul reclamantului.

Tribunalul a mai reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 123 alin. (3) C. proc. civ., care statuează că, atunci când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi competentă exclusiv pentru toate părţile.

S-a arătat că în cauză nu se poate vorbi despre incidenţa art. 111 C. proc. civ., întrucât acesta din urmă reglementează competenţa aplicabilă în general în litigiile îndreptate împotriva statului. Prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 sunt dispoziţii speciale în raport cu prevederile de drept comun ale C. proc. civ., astfel că s-a apreciat că în cauză devin aplicabile în ceea ce priveşte competenţa teritorială, dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Vrancea.

Prin sentinţa nr. 325 din 3 septembrie 2020, Tribunalul Vrancea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că că dispoziţiile Legii nr. 303/2004 stabilesc prin prisma art. 123 alin. (3) C. proc. civ. o competenţă în favoarea reclamantului şi care devine exclusivă pentru toate celelalte părţi din proces fără a o putea contesta, însă nu exclude alegerea de către reclamant a unei instanţe deopotrivă competentă cu referire la art. 111 şi 116 C. proc. civ.

S-a apreciat că la sesizarea Tribunalului Bucureşti cu toate temeiurile juridice indicate în cerere este de presupus că reclamanţii au avut în vedere dispoziţile art. 111 şi 112 alin. (1) C. proc. civ., dar şi ale disp. art. 116 C. proc. civ., alegând sediul statului şi autorităţilor centrale, persoane juridice de drept public, astfel că s-a dipus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor C., D., E. S.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Justiţiei la plata daunelor materiale în sumă de 7.000.000 euro (vătămare corporală şi omor) şi a daunelor morale şi conexe acestora în sumă de 10.000.000 euro, toate în echivalent în RON la data plăţii, parte din ele succesive.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1391 şi 1349 C. civ., art. 252 şi art. 95 C. proc. civ., art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004 privind răspunderea procurorilor şi judecătorilor, Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, Legea nr. 95/2006 în domeniul sănătăţii, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

Art. 96 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, indicat de reclamanţi ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, face parte din Titlul IV al actului normativ indicat, intitulat Răspunderea judecătorilor şi procurorilor.

Potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", iar potrivit alin. (5):

"Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Competenţa soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul". Conform alin. (6) al aceluiaşi articol:

"Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive".

Această competenţă în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, prevăzută într-o normă specială, este una exclusivă, de la care nu se poate deroga prin convenţia părţilor.

Aşa fiind, în cauză nu îşi găsesc aplicabilitatea regulile de competenţă prevăzută de art. 111 şi 112 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public şi pluralitatea de pârâţi, fiind aplicabile prevederile anterior menţionate din Legea nr. 303/2004, luând în considerare şi dispoziţile art. 123 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă penru toate părţile.

Având în vedere că domiciliul reclamanţilor se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Vrancea, luând în considerare temeiul de drept invocat de către reclamanţi şi în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.