RCA late payment penalties for failure to issue compensation offer within statutory deadline despite claim not yet certain

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cereri de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată, la 16.03.2017, pe rolul Judecătoriei Târnăveni, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. D. S.A., obligarea S.C. D. la plata către persoana vătămată A. a sumei de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri daune morale pentru suferinţele cauzate de pierderea tatălui A., către persoana vătămată B. a sumei de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri daune morale pentru suferinţele cauzate de pierderea soţului A., către persoana vătămată A. a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, pentru suferinţele cauzate, către persoana vătămată B., a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, pentru suferinţele cauzate, cu penalităţi de întârziere, începând cu data de 12.07.2016 şi cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. D. S.A. a invocat prin întâmpinarea formulată la 24.04.2017, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târnăveni raportat la cuantumul pretenţiilor şi excepţia de netimbrare. Pe fond, a solicitat diminuarea pretenţiilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) lit. d) din Norma nr. 23/2014, până la sumele ofertate, respectiv 36.000 RON, daune morale reclamantului A. şi 52.000 de RON, daune morale reclamantei B. pentru daunele provocate de decesul rudei lor şi 3.136 RON, reclamantului A. şi 2.064 RON, reclamantei B. pentru propriile vătămări.

Intervenientul forţat C. a formulat întâmpinare, în invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive iar, în subsidiar, admiterea acţiunii şi obligarea asigurătorului la plata tuturor despăgubirilor, daunelor morale şi materiale solicitate de reclamanţi, a accesoriilor acestora, precum şi a cheltuielilor ocazionate de prezentul demers procedural.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 512/13.09.2017, Judecătoria Târnăveni a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 151/27 februarie 2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul forţat C., în sensul că:

- a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 35.000 euro daune morale (echivalent în RON la data plăţii), pentru prejudiciul cauzat de decesul tatălui său şi suma de 5.000 RON daune morale, pentru prejudiciul propriu;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 40.000 euro daune morale (echivalent în RON la data plăţii), pentru prejudiciul cauzat de decesul soţului său şi suma de 5.000 RON daune morale, pentru prejudiciul propriu;

- a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită, începând cu data de 12.07.2016 şi până la plata integrală a debitului;

- a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, cât şi împotriva încheierii din 16 ianuarie 2018 pronunţate de Tribunalul Mureş a formulat apel pârâta S.C. D. S.A.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 152A din 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva încheierii din 16 ianuarie 2018 pronunţate de Tribunalul Mureş, ca fiind lipsit de intere şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinţei atacate, apelanta fiind obligată la plata în favoarea intimaţilor A. şi B. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Mureş a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A., solicitând casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Târgu Mureş.

Prin cererea de recurs, recurenta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

1. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere în baza art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

Pârâta a pretins că a avut o conduită activă în vederea despăgubirii părţilor civile. În acest sens, arată că, la 13.04.2016, a fost avizată de către reclamanţi, deschizându-se dosarul de daună cu nr. x, însă, la 19.05.2016, în termenul legal, prevăzut de art. 36-38 din norma speciala, a răspuns reclamanţilor (adresa nr. x din 19.05.2016 remisă reclamantului A., respectiv adresa nr. x din 19.05.2016 remisă reclamantei B.), solicitându-le scripte relevante în vederea soluţionării dosarului de daune, solicitare rămasă fără răspuns din partea acestora.

Cu toate acestea, în lipsa răspunsului la cererea de avizare, a efectuat propriile demersuri (copierea scriptelor relevante din dosarul penal x/2016), astfel încât, ulterior acestui demers, a efectuat oferta de despăgubire, ce a fost comunicată reclamanţilor, la 14.07.2014.

Considereră recurenta că, în acest context, nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere, deoarece a răspuns la cele două avizări, la care reclamanţii nu au completat actele solicitate, astfel încât doar după obţinerea actelor necesare din dosarul penal, a putut formula ofertele de despăgubire pentru deces şi vătămările corporale.

În sensul celor prezentate evocă, ca practică judiciară, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 692/2014 prin care s-a reţinut că penalităţile de întârziere curg de la data primirii hotărârii judecătoreşti. Deschiderea dosarului de daune la asigurător, fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative, necesare determinării şi cuantificării despăgubirilor, nu satisface exigenţele impuse de art. 36 referitoare la condiţiile privind procedura de stabilire şi cuantificare a daunelor. Apreciază recurenta că emiterea ofertelor de despăgubire, la 14.04.2017, au fost remise reclamanţilor atunci când dosarul de daună al acestora a fost complet.

2. Curtea de apel a aplicat greşit normele de drept material în ceea ce priveşte soluţionarea apelului formulat împotriva încheierii din 16.01.2018, în sensul respingerii acestuia ca lipsit de interes.

Apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile deciziei CCR nr. 387/2015 în privinţa timbrării pretenţiilor formulate de reclamanţi ca urmare a vătămărilor suferite în urma producerii evenimentului rutier. Reclamanţii aveau obligaţia de a timbra acţiunea, întrucât fapta cauzatoare de prejudiciu nu era prevăzută ca infracţiune la momentul săvârşirii ei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..

Intimaţii nu au formulat întâmpinări.

6. Procedură de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 martie 2920, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 152A din 4 aprilie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 17 septembrie 2020, ora 09:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul pârâtei este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

1. Recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere şi a pretins că, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

Relativ la cererea accesorie referitoare la plata penalităţilor de întârziere, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel, menţinând hotărârea de primă instanţă, a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor înscrise în art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căruia "dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".

În cuprinsul raţionamentului expus, instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei-apelante, potrivit cărora şi-ar fi îndeplinit obligaţiile impuse de art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, reţinând, în acord cu prima instanţă, că solicitarea de completare a dosarelor de daună, transmisă reclamanţilor prin adresele din 19.05.2016, nu echivalează cu respectarea obligaţiei în modalităţile impuse de textul normei în discuţie. În acest context, sunt aplicabile prevederile art. 38 din Norma nr. 23/2014, în sensul obligării societăţii-pârâte la plata de penalităţi de întârziere, începând cu data expirării termenului de 3 luni, prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norme, respectiv de la data de 12.04.2016. În concret, s-a avut în vedere că cererile de despăgubire formulate de reclamanţi au fost înregistrate la data de 11.04.2016, însă oferta de despăgubire, din partea apelantei-pârâte, s-a produs abia la 14.04.2017, după promovarea acţiunii de faţă. În plus, Curtea de Apel a reţinut şi împrejurarea că solicitarea de completare a dosarului de daună, din 19.05.2016, nu a vizat decât despăgubirile pretinse pentru suferinţele cauzate de vătămările corporale proprii, nu şi pentru cele generate prin decesul autorului lor.

Raţionamentul Curţii de Apel Târgu Mureş este corect.

Astfel cum reiese din cuprinsul cererii introductive, reclamanţii A. şi B. au solcitat penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, justificat de împrejurarea că, deşi au avizat societatea de asigurare, la 11.04.2016, în legătură cu daunele produse, cererile de despăgubire nu au fost soluţionate în termenul legal de 3 luni, prin formularea unei oferte de despăgubire ori prin remiterea unei notificări în legătură cu motivele pentru care nu le-a fost aprobată, în totalitate sau parţial, cererea de despăgubire. Reclamanţii au pretins că, încălcarea acestor obligaţii, atrage sancţionarea asiguratorului, conform art. 38 din Normele ASF, cu obligarea acestuia la plata de penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere.

Rezultă că penalităţile de întârziere solicitate de reclamanţi sunt legate de neîndeplinirea obligaţiei sabilite în sarcina asigurătorului, respectiv aceea de exercitare a unei manifesfări de voinţă cu privire la pretenţiile de despăgubire formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat, dispoziţiile normative instituind o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile stipulate în mod expres în sarcina sa, în termenele prevăzute la art. 37 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) şi termene de plată - cele de la alin. (4), sau şi le îndeplineşte defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia.

Astfel, prin art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, s-a instituit expres, în sarcina asigurătorilor RCA, obligaţia ca, în termen de 3 luni, de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceştia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Aşadar, existenţa unei obligaţii de rezultat, instituită în sarcina asigurătorilor RCA ar putea fi doar aceea de a răspunde persoanei prejudiciate fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat.

Într-adevăr, îndeplinirea unei atare obligaţii are ca situaţie premisă existenţa dovezilor pentru determinarea existenţei răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului, respectiv, a cuantificării prejudiciului.

Din situaţia de fapt reţinută în cauză, rezultă că instanţa de apel a reţinut culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale stabilite în sarcina asigurătorului, în raport de situaţiile reglementate de art. 37, în condiţiile în care dosarul de daună cuprindea docurentele necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, iar asiguratul fusese înştiinţat în legătură cu persoana răspunzătoare, cauzele şi împrejurările producerii accidentului rutier din data de 13.10.2015.

Prin urmare, penalităţile de întârziere solicitate de reclamanţi sunt legate de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite, în sarcina asigurătorului-pârât, prin dispoziţiile art. 37 alin. (1), în sensul exercitării unei manifestări de voinţă, favorabile, cel puţin în parte, sau nefavorabile pretenţiilor de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat.

Aşa fiind, aceste penalităţi nu se referă la ipoteza distinctă, prevăzută în art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma ASF, care vizează nerespectarea termenului de 10 zile de la primirea hotărârii definitive de stabilire a despăgubirilor, înăuntrul căruia asigurătorul este obligat să achite sumele de bani stabilite, cu acest titlu, de instanţa de judecată.

În alţi termeni, penalităţile de întârziere sancţionează, în acest caz, atitudinea pasivă a pârâtei, într-o fază prealabilă stabilirii despăgubirilor, pentru culpa în neinstrumentarea dosarului de daună, context faţă de care instanţa de apel a considerat corect ca fiind lipsită de relevanţă apărarea pârâtei sub aspectul incidenţei tezei a II-a din art. 37 alin. (4) din Norme.

În cauză, din situaţia de fapt reţinută în cauză, reiese că, prin cererile de avizare de daune, din 13.05.2016, reclamanul A. a solicitat despăgubiri în cuantum de 20000 RON cu titlu de daune morale şi 40 RON daune materiale, iar reclamanta B. a solicitat despăgubiri în cuantum de 10000 RON cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral produs ca urmare a decesului tatălui, respectiv a soţului, cât şi pentru propriul prejudiciu suferit, în condiţiile în care au avut calitatea de ocupanţi ai autovehiculului, implicat în evenimentul rutier, suferind, la rândul lor, propriile prejudicii.

Contrar susţinerilor recurentei, solicitarea de completare a dosarului de daune nu înlătură culpa asigurătorului în îndeplinirea obligaţiei de instrumentare a dosarului de daună înlăuntrul termenelor prevăzute de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, de vreme ce solicitarea remisă reclamanţilor sub nr. x şi nr. y din 19.05.2016 nu echivalează cu respectarea obligaţiei ce incumbă asigurătorului, respectiv de a răspunde cererii reclamanţilor, formulând o ofertă de despăgubire justificată ori de a le notifica motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Sub aspectul gestionării culpabile a dosarului de daună de către recurentă se vădeşte a fi lipsită de relevanţă juridică solicitarea asigurătorului referitoare la completarea dosarului de daună, de vreme ce solicitarea remisă nu a vizat despăgubirile generate prin decesul autorului lor, ci doar despăgubirile materiale, în cuantul de 40 RON, pretinse pentru vătamările corporale proprii, formulate doar de către reclamanta B. şi care, de altfel, i-au fost ofertate, integral, însă abia la 14.07.2017, ulterior formulării prezentei acţiuni. Cu privire, însă, la existenţa şi cuantificarea prejudiciului personal nepatrimonial solicitat de reclamanţi, prin cererea de despăgubiri, înregistrată la 13.05.2016, asigurătorul nu a considerat necesar ca dosarul de daune să fie completat, împrejurare care conturează concluzia că neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de a adopta o soluţie privitoare la solicitarea de acordare a despăgubirilor, atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 37 alin. (4) teza a II a din Norma ASF nr. 23/2014, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Sub acest aspect, se vădesc a fi nefondate şi susţinerile recurentei referitoare la demersurile proprii, întrepinse în legătură cu obţinerea documentelor din dosarul penal, de vreme ce pârâta nu a semnalat, în cuprinsul adreselor remise la 19.05.2016, lipsa unor atare documente din dosarul de daună, deschis la sesizarea reclamanţilor. Or, neinstrumentarea dosarului de daună nu s-a datorat lipsei documentelor necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, ce a avut consecinţe deosebit de grave, asigurătorul fiind, de altfel, înştiinţat de organele de urmărire penală, cu adresa nr. x/13.10.2015, în legătură cu persoana responsabilă de producerea accidentului rutier.

În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti la care face trimitere recurenta, Înalta Curte reţine că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei dedue judecăţii, soluţiile pronunţate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influenţeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, hotărârile evocate pot avea doar valenţă de practică judiciară iar, pe de altă parte, circumstanţele particulare litigiului de faţă conturează o situaţie de fapt care relevă culpa asigurătorului-recurent în neîndeplinirea obligaţiilor înscrise în art. 37 alin. (1) din Norma ASF.

Nici critica vizând lipsa existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive asupra despăgubirilor nu poate fi primită, în condiţiile în care penalităţile de întârziere solicitate în procesul pendinte sunt datorate, după cum deja s-a atătat, conduitei culpabile a asigurătorului în îndeplinirea obligaţiei de a răspunde, în orice modalitate dintre cele prevăzute de în art. 37 alin. (1) lit. a) sau b) din Norma ASF, cererii de avizare de daune.

2. În ceea ce priveşte critica referitoare la necesitatea stabilirii şi plăţii taxei judiciare de timbru în cazul pretenţiilor formulate de reclamanţi, ca urmare a vătămărilor suferite în urma producerii accidentului rutier, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că recurenta nu formulează critici în legătură cu argumentele instanţei de apel care au justificat soluţia de respingere a aprelului împotriva încheierii din 16.01.2018 a Tribunalului Mureş, ca lipsit de interes. Pe de altă parte, susţinerea recurentei nu poate constitui obiect al verificărilor prezentei instanţe, deoarece încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru prevăzute în O.U.G. nr. 80/2013, inclusiv aprecierea instanţei de fond şi apel privind scutirea cererii şi a căii de atac de la plată, reprezintă o sarcină administrativă a instanţei, stabilită prin lege, aferentă serviciilor prestate de organul judiciar, nefăcând parte dintre atribuţiile legate de activitatea de judecată.

Prin urmare, măsura instanţei, prin care decide că o cale de atac este supusă sau nu taxei judiciare de timbru, nu poate fi criticată în faţa instanţei de control judiciar, prin invocarea motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Un argument în plus în acest sens îl constituie şi dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd, pentru instanţa învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, atunci când constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

În consecinţă, problema timbrajului nu se poate trata în cadrul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea.

Pentru argumentele expuse, constatând că motivul de recurs înscrise în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta-recurentă S.C. D. S.A..

Reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. D. S.A., în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligată la plata sumei de 2.499,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimaţilor-reclamanţi B. şi A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 152A din 4 aprilie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. la plata sumei de 2.499,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimaţilor-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2020.