Defendants' appeal dismissed in civil liability case for illegal migrant transportation and resulting detention.

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile prezente şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 36.481 RON, reprezentând daune materiale, şi la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale, ca urmare a evenimentului din data de 18.12.2014, sume la care se adaugă dobânda legală de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 3850/21.04.2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat, în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă, competenţa de soluţionare a litigiului, în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub acelaşi număr de dosar.

La termenul din data de 16 iunie 2016, tribunalul, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale.

Prin sentinţa nr. 340/16.06.2016, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 544 din 29.11.2017, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor S.C. B. S.R.L. şi C. şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantului suma de 35.546,32 RON, reprezentând despăgubiri materiale, şi echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 30.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la dată plăţii efective.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantului suma de 1771,38 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii S.C. D. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) şi C..

Prin decizia civilă nr. 149 A din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, toate apelurile exercitate în cauză, precum şi cererile apelanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

4. Căile de atac exercitate în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs principal pârâta S.C. D. S.R.L. şi recurs provocat pârâtul C..

4.1. Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, şi, procedând la rejudecarea cauzei în fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de A., pe cale de excepţie, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar, pe fond, ca neîntemeiată.

In cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material referitoare la antrenarea răspunderii civile pentru fapta proprie şi a răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că răspunderea societăţii, în calitate de comitent, nu poate fi înlăturată, din cauză că victima, reclamantul din prezenta cauză, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască că pârâtul, în calitate de prepus, a săvârşit faptele imputate, fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiei sale.

Or, în cauză, reclamantul a recunoscut că faptele ilicite pe care le impută pârâtului au fost săvârşite, fără ca societatea angajatoare să ştie, reclamantul confirmând, practic, ipoteza reglementată de art. 1373 alin. (3) C. civ.

- Pârâţii din prezenta cauză nu au calitate procesuală pasivă, întrucât, între persoanele care au determinat lipsirea de libertate a reclamantului şi cele de la care acesta pretinde repararea prejudiciilor materiale şi morale ce i-au fost astfel pricinuite, nu există identitate. Astfel, prejudiciile materiale şi morale a căror reparare o solicită reclamantul reprezintă consecinţa încălcării dreptului subiectiv nepatrimonial la libertate, consacrat de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţia României.

- Faptele ilicite imputate pârâtului C., respectiv abaterea de la traseul cursei şi acceptul de a transporta, în remorca autocamionului, terţe persoane ce doreau să ajungă din Marea Britanie în Franţa, în calitate de prepus al pârâtei, nu au nicio legătură cu antrenarea unei răspunderi delictuale a acestuia, fiind vorba de încălcări ale unor obligaţii contractuale, în măsură să atragă doar răspunderea disciplinară şi, eventual, patrimonială a acestuia, la solicitarea pârâtei, în calitate de angajator şi beneficiar al atribuţiilor de serviciu încălcate.

- În ceea ce priveşte existenţa raportului de cauzalitate, argumentaţia instanţei de apel a fost una sumară şi cu un caracter general, fără nicio referire concretă la circumstanţele cauzei. Probatoriul administrat în cauză a confirmat că faptele imputate pârâtului C. nu sunt de natură să determine arestarea reclamantului şi nici să cauzeze acestuia prejudiciile materiale şi morale, a căror reparare a fost solicitată.

- Greşita interpretare a stării de fapt, cu referire la buna-credinţă a reclamantului, a determinat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1373 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său.

4.2. Prin recursul provocat, recurentul pârât C. a solicitat, în temeiul art. 491 C. proc. civ., admiterea în parte a recursului, casarea în întregime a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, casarea hotărârii şi diminuarea cuantumului despăgubirii acordate în cauză.

Recurentul a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

- Instanţa de apel nu a analizat excepţia nulităţii absolute a fişei postului şi a instructajului datat din 03.01.2014 şi nu a administrat probe în vederea soluţionării acesteia. Trecând peste natura juridică a nulităţii absolute şi nesocotind dispoziţiile legale care reglementează regimul juridic al acestei nulităţi şi faptul că excepţia de nulitate poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, curtea de apel a respins solicitarea sa de efectuare a expertizei grafoscopice, pentru a se dovedi că semnătura de pe cele două acte nu-i aparţine, apreciind, în mod greşit, că este decăzut din dreptul de a solicita o asemenea probă, direct prin cererea de apel. Sancţiunea care intervine pentru lipsa semnăturii este nulitatea celor două acte, iar obligaţiile de serviciu ale pârâtului au fost doar cele enumerate în cuprinsul contractului de muncă.

- În stabilirea culpei pârâtului, instanţa de apel trebuia să se raporteze doar la dispoziţiile din contractul individual de muncă, fără a lua în considerare prevederile din cele două documente, fişa postului şi instructajul din 3.01.2014. În raport de situaţia de fapt pe care a expus-o pe larg şi care nu se impune a fi reiterată, recurentul a considerat că nu se face vinovat de producerea prejudiciului suferit de reclamant.

- S-a criticat, de asemenea, cuantumul despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului material şi moral, considerându-se că, relativ la gradul relativ scăzut de lezare a valorilor sociale ocrotite şi ţinând seama de intensitatea redusă a atingerii acestor valori, produse ca urmare a reţinerii şi arestării reclamatului (timp de 2 luni), este evident că, între despăgubirile acordate de instanţă cu titlu de daune morale şi atingerile aduse, nu există un raport rezonabil de proporţionalitate.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului provocat declarat de recurentul pârât C. şi, în subsidiar, respingerea recursului provocat, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta S.C. D. S.R.L., intimatul reclamant a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul pârât C., prin întâmpinarea formulată la recursul societăţii pârâte, a solicitat admiterea în parte a recursului şi casarea în întregime a deciziei pronunţate de instanţa de apel, cu consecinţa respingerii în întregime a acţiunii formulate de către reclamantul A., pe cale de excepţie, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, întrucât, de producerea prejudiciului moral a cărui dezdăunare o pretinde reclamantul, nu el este vinovat ci, dimpotrivă, autorităţile statului englez care, fără a avea probe sau măcar indicii suficiente, a procedat la reţinerea şi arestarea atât a sa, în calitate de făptuitor, cât şi a reclamantului, în calitate de complice la săvârşirea unei infracţiuni, care, în cele din urmă, nu a putut fi dovedită, întrucât nu a existat.

A apreciat, în acest context, că eventualul prejudiciu produs reclamantului, prin reţinerea şi arestarea de către autorităţile statului englez, trebuie catalogat ca o încălcare a dispoziţiilor art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar, potrivit punctului 5 al Convenţiei, "orice persoana care este victima unei arestări sau a unei deţineri, în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii".

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, invocat de către societatea D. S.R.L., a apreciat că acesta este neîntemeiat, astfel că, în ipoteza în care instanţa va trece peste motivul de nelegalitate invocat, cât şi peste motivele sale de recurs, răspunderea comitentului pentru faptele prepusului nu va putea fi înlăturată.

Recurenta S.C. D. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul pârât, susţinând că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu a fost contestată, în cauză, de către acesta; că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în speţă, reprezintă o veritabilă excepţie, şi nu o apărare de fond; că reprezintă o premieră faptul că repararea prejudiciului pentru prejudiciul constând în lipsirea de libertate, produsă în cursul unei anchete penale, este solicitată de la o persoană fizică, şi nu de la statul pe teritoriul căruia au acţionat organele judiciare ce au dispus măsurile procesuale privative de libertate.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 martie 2020, completul de filtru a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 491 raportate la dispoziţiile art. 473 C. proc. civ., pentru exercitarea recursului provocat; că, prin motivele de recurs, pârâtul a invocat critici vizând interpretarea greşită de către instanţa de apel a unor dispoziţii de drept material - art. 1250 C. civ., care pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi, în consecinţă, a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâţii S.C. D. S.R.L. şi C. împotriva deciziei civile nr. 149 A din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 şi a fixat termen de judecată a recursului la 17 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L.:

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, neincidenţa răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului, considerând că, în speţă, pot fi în discuţie încălcări ale unor obligaţii contractuale, în măsură să atragă doar răspunderea disciplinară şi, eventual, patrimonială a pârâtului C., la solicitarea societăţii pârâte, în calitate de angajator şi beneficiar al atribuţiilor de serviciu încălcate şi că recurenţii pârâţi chemaţi în judecată, de la care se pretinde repararea prejudiciilor materiale şi morale, pentru faptele de lipsire de libertate a reclamantului, nu au calitate procesuală pasivă.

Sub un prim aspect, evaluând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că ambii recurenţi susţin că faptele ce le-ar fi imputate sunt cele de lipsire de libertate a reclamantului, susţineri ce vor fi combătute prin considerentele comune ce vor fi expuse:

Situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele fondului, necombătută în litigiu şi necesar a fi expusă, în esenţă, pentru a putea fi analizată maniera în care au fost cenzurate condiţiile răspunderii civile delictuale, în cauza dedusă judecăţii, relevă următoarele:

În cursul lunii decembrie 2014, intimatul reclamant A., care se afla în Anglia, a solicitat recurentei pârâte B. S.R.L. să-i pună la dispoziţie un camion de transport marfă, pentru a transporta, pe ruta Anglia - România, utilajele agricole pe care le-a achiziţionat din Anglia.

Reclamantul a comunicat şoferului C., angajatul pârâtei, că are acceptul firmei pentru a se deplasa spre ţară, cu camionul pus la dispoziţie pentru transportul utilajelor. Deplasarea a început în data de 18 decembrie 2014, iar în data de 19 decembrie 2014, conform înscrisurilor depuse de autorităţile britanice, reclamantul şi pârâtul au fost arestaţi, întrucât, în urma descinderii la faţa locului, poliţia a constatat că, în camion, şoferul transporta cinci persoane care au declarat că au statutul de imigranţi şi doresc să ajungă în Franţa.

Reclamantul a fost încarcerat timp de două luni, apoi, eliberat condiţionat, sub stricta monitorizare a poliţiei, în data de 19.02.2015, cu plata unei cauţiuni de 1.000 lire, impunându-i-se mai multe obligaţii, timp de 4 luni, cum ar fi aceea de a domicilia la o anumită adresă, de a se prezenta la secţia de poliţie, de trei ori pe săptămână, de a nu contacta direct sau indirect niciun martor, purtarea unei brăţări de monitorizare şi nu a putut participa, în aceste condiţii, la înmormântarea tatălui său.

În data de 11.06.2015, Curtea Coroanei din Snaresbrook a dispus scoaterea de sub acuzare a reclamantului, acuzat de complicitate la acţiuni de imigrare ilegală în statele membre ale UE.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor S.C. D. S.R.L. şi C. la plata sumei de 36.481 RON despăgubiri materiale şi 100.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a evenimentului din data de 18.12.2014, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1373 alin. (1) şi art. 1357 C. civ.

Analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective şi obiective ale judecării cauzei, şi identificând cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), este evident că reclamantul nu impută pârâţilor o faptă de reţinere sau arestare nelegală, ce ar atrage incidenţa art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate şi siguranţă, cu consecinţa aplicabilităţii art. 5 par. 5 al Convenţiei, care reglementează dreptul la reparaţii a unei persoane ce este victima unei arestări sau a unei deţineri, în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, de către autorităţile statale, în custodia cărora s-ar fi aflat.

Din interpretarea art. 5 par. 1 al Convenţiei, rezultă că privarea de libertate incriminată de aceste dispoziţii normative este privită, de regulă, ca rezultat direct al activităţii unei autorităţi statale, iar nu a unei persoane private. Există însă situaţii în care este posibil ca privarea de libertate să fie atât rezultatul al activităţii acestor autorităţi, cât şi unor persoane particulare, într-o asemenea ipoteză, urmând a fi examinată întinderea participării autorităţilor statale la privarea de libertate discutată, spre a se trage concluziile ce se impun cu privire la o eventuală responsabilitate a statului pe terenul art. 5.

În cauză, însă, nu suntem în ipoteza unei "privări de libertate", ce ar putea fi imputată unor particulari, persoane fizice sau juridice, ci a unei arestări preventive a reclamantului de către autorităţile britanice competente, sub aspectul participării la săvârşirea infracţiunii de trafic ilegal de persoane, determinată de faptele cu caracter ilicit ale pârâtului C. de a transporta ilegal imigranţi, în remorca autocamionului pe care-l conducea şi pentru care reclamantul plătise, în cu totul alt scop, fapte ce antrenează, conform statuărilor juste ale instanţelor fondului, răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, în raport cu reclamantul, iar nu o răspundere disciplinară a pârâtului, cu a cărei analiză instanţele nu au fost învestite, care este distinctă şi nu poate exclude răspunderea civilă delictuală, în raport cu victima prejudiciului, pretins în prezentul litigiu.

Astfel, ceea ce denunţă reclamantul şi constituie cauza cererii de chemare în judecată având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale sunt faptele pârâtului C. care, în calitate de şofer al societăţii S.C. D. S.R.L., a transportat ilegal imigranţi aflaţi pe teritoriul statului britanic, în cadrul unui transport solicitat de reclamant, ce a determinat arestarea sa preventivă de către autorităţile competente, cu toate consecinţele, pe plan material şi moral, ce au decurs din acestea, care, în circumstanţele particulare ale cauzei constituie, în ansamblul lor, însuşi prejudiciul pretins şi dovedit.

În consecinţă, raportat la motivul de recurs prin care se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a prepusului şi răspunderea comitentului pentru faptele ilicite ale prepusului, analiza acestei răspunderi nu se va realiza, în litigiul dedus judecăţii, prin raportare la arestarea reclamantului, ci prin raportare la faptele pe care acesta le impută pârâtului C., şi care a acţionat ca prepus al comitentului, S.C. D. S.R.L..

În acest context procesual, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., atât din perspectiva expusă, cât şi pentru considerentele ce vor urma:

Răspunderea delictuală a comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale prepuşilor săi este reglementată de dispoziţiile art. 1373 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate".

În sensul dispoziţiilor art. 1376 alin. (2) din C. civ., "comitentul este cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia."

În sensul tezei a II-a din acest articol, rezultă că prepusul este cel care, aflat sub directa supraveghere şi control a comitentului, îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări din partea acestuia, pentru comitent sau o altă persoană.

În prezent, elementul esenţial pentru definirea raportului de prepuşenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acţionat sub autoritatea şi în interesul comitentului, în beneficiul acestuia şi cu mijloacele furnizate de el.

Pentru a fi angajată răspunderea comitentului, în conformitate cu art. 1373 alin. (1) din C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, cât şi întrunirea a două condiţii speciale, care se adaugă şi se grefează pe acestea, şi anume: - existenţa unui raport de prepuşenie între autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, în calitate de prepus, şi persoana răspunzătoare, în calitate de comitent; - faptele prepuşilor să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate.

Noul C. civ., prin dispoziţiile alin. (2) al art. 1373, stabileşte următoarele elemente caracteristice ale raportului de prepuşenie: - este stabilit în virtutea unui contract sau în temeiul legii (contractul de muncă a fost considerat izvorul principal al raportului de prepuşenie); activitatea comitentului constă în exercitarea direcţiei, supravegherii şi controlului prepusului; prepusul îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia.

Fundamentul răspunderii comitentului, în concepţia actualului C. civ., este ideea sau obligaţia de garanţie, aceasta fiind o răspundere obiectivă. Rezultă că răspunderea comitentului este angajată independent de culpabilitatea sa, dacă victima dovedeşte existenţa unui prejudiciu cauzat de prepus, în legătură cu funcţiile ce i-au fost încredinţate, în toate situaţiile, pe temei obiectiv, chiar dacă comitentul nu a fost implicat, direct şi nemijlocit, în producerea prejudiciului.

Raportând aceste principii la speţa dedusă judecăţii, rezultă că aceste condiţii sunt îndeplinite în cauză, astfel cum, în mod legal, au apreciat instanţele fondului, conform contractului de muncă nr. 24 din 19.03.2010, în baza căruia pârâtul C. a fost angajatul recurentei S.C. D. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) astfel că, la data incidentului, condiţia existenţei raportului de prepuşenie între S.C. D. S.R.L şi pârâtul C., era îndeplinită.

Condiţia săvârşirii faptei, în legătură cu atribuţiile de serviciu, este, de asemenea, îndeplinită în cauză.

Astfel, această condiţie este îndeplinită întotdeauna când prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său, în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu respectarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul.

De asemenea, condiţia este întrunită şi atunci când prepusul a acţionat prin deviere de la funcţia sa, prin depăşirea atribuţiilor care intră în conţinutul funcţiei şi chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia, cu condiţia ca fapta săvârşită să aibă legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate (art. 1373 alin. (1) partea finală din C. proc. civ.) sau să fi existat cel puţin aparenţa că prepusul a acţionat, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor respective în interesul comitentului (art. 1373 alin. (3) C. civ.). Legătura dintre fapta prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor sale poate fi de timp, de loc sau de mijloace folosite (e.g. era în timpul serviciului, la locul de muncă sau se folosea de un bun al comitentului pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţiei).

Raportat la condiţia de exonerare a răspunderii comitentului, prevăzută de dispoziţiile art. 1373 alin. (3) C. civ., instanţa de recurs apreciază că aceasta nu este îndeplinită în prezenta cauză. Astfel, în interpretarea dispoziţiilor art. 1373 alin. (3) C. civ., răspunderea comitentului este înlăturată doar în cazul în care se dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Or, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât textul normativ enunţat nu impune, aşa cum pretinde recurenta pârâtă, prin argumentele expuse în conţinutul motivelor de recurs, întemeiate pe răspunsul la interogatoriu al reclamantului, inexistenţa acordului său la săvârşirea faptei ilicite, ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci doar ca victima să fi putut cunoaşte, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, ceea ce nu s-a demonstrat în speţă.

De asemenea, câtă vreme răspunderea comitentului este o ipoteză de răspundere directă şi autonomă, justificată de necesitatea restabilirii echilibrului distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar nu pentru sancţionarea vinovăţiei celui responsabil, pentru a obţine despăgubirile, victima trebuie să facă dovada prejudiciului pe care l-a suportat şi a faptului că acesta a fost cauzat de un prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate, elemente de natură obiectivă, fiind astfel înlăturată sarcina dificilă a dovedirii culpei făptuitorului.

În acelaşi context, analizând critica prin care se invocă greşita interpretare a stării de fapt, cu referire la buna-credinţă a reclamantului, care ar fi determinat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1373 C. civ., instanţa de recurs reţine că, în actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate face reaprecieri asupra situaţiei de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele fondului. Cum buna - credinţă reprezintă o atitudine subiectivă, ce presupune evaluări ale probelor administrate în cauză, instanţa de recurs nu poate da acestei critici semnificaţia unei critici de nelegalitate.

Evaluând critica prin care recurenta pârâtă invocă faptul că, în ceea ce priveşte existenţa raportului de cauzalitate, argumentaţia instanţei de apel a fost una sumară şi cu caracter general, fără nicio referire concretă la circumstanţele cauzei, întemeiată pe împrejurarea că probatoriul administrat în cauză a confirmat că faptele imputate pârâtului C. nu sunt de natură să determine arestarea reclamantului şi nici să cauzeze acestuia prejudiciile materiale şi morale, a căror reparare a fost solicitată, instanţa de recurs reţine că aceasta se bazează pe aceeaşi denaturare a alegaţiilor reclamantului şi are caracter formal, câtă vreme nu este fundamentată pe argumente de nelegalitate.

În plus, se poate observa că instanţa de apel a expus argumentele de fapt şi de drept pentru care a considerat îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru faptele proprii ale prepusului şi cele ale răspunderii comitentului pentru faptele ilicite ale prepusului său, fiind respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., neputându-se decela un viciu de nelegalitate, constând în nemotivarea hotărârii recurate, care să atragă incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de recurentul-pârât C.:

Analizând critica prin care se susţine că instanţa de apel nu a analizat excepţia nulităţii absolute a fişei postului şi a instructajului din 03.01.2014 şi nu a administrat probe în vederea soluţionării acesteia, instanţa de recurs reţine caracterul nefondat al acesteia.

Sub un prim aspect, se constată că acest aspect a fost examinat de instanţa de apel care, la termenul de judecată din 3 octombrie 2018, a respins, în baza art. 301 şi 304 C. proc. civ., cererea în probaţiune formulată de pârâtul persoană fizică, prin care acesta contesta semnătura de pe fişa postului şi instructajul din 3.01.2014, constatând că partea este decăzută din dreptul de a solicita compararea de scripte şi înscrierea în fals, nerespectând termenul impus de aceste dispoziţii legale.

Dintr-o altă perspectivă, instanţa de recurs reţine că, invocând nulitatea absolută a acestor două înscrisuri, pentru absenţa semnăturii, fără a justifica cum este atrasă incidenţa în cauză, în cadrul procesual obiectiv al răspunderii civile delictuale, a dispoziţiilor art. 1250 C. civ. (al căror conţinut se citeşte după cum urmează: contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general), ce se referă la cauzele de nulitate absolută a contractelor, recurentul-pârât solicită, în esenţă, reaprecierea unor înscrisuri, ca mijloace de probă, nu ca negotium, şi înlăturarea lor din ansamblul probator al cauzei, înscrisuri care au fost coroborate de instanţele fondului pentru stabilirea circumstanţelor factuale ale cauzei, ceea ce este inadmisibil în recurs.

Sub aspectul criticii, prin care se invocă absenţa culpei pârâtului, din perspectiva faptului că nu se face vinovat de arestarea nelegală a reclamantului, instanţa de recurs reaminteşte că acestui motiv de recurs i s-a răspuns în considerentele enunţate supra, în cadrul analizei recursului exercitat de recurenta S.C. D. S.R.L., ce nu se mai impun a fi reluate.

Mai mult, în ceea ce priveşte răspunderea civilă pentru fapta proprie, constând în nerespectarea traseului şi permisiunea acordată unor imigranţi de a se urca în remorca autoutilitarei aparţinând societăţii pârâte, pentru a le asigura transportul ilegal din Marea Britanie în Franţa, instanţa de recurs reţine că recurentul pârât C. nu invocă argumente de nelegalitate ale deciziei recurate care să poată fi cenzurate în recurs, limitându-se la a relua argumentele privind derularea faptelor şi analiza înscrisurilor ce reglementează raportul de muncă dintre angajat şi angajator, critici de netemeinicie ce nu pot determina reformarea soluţiei dispuse în cauză.

Examinând motivul de recurs prin care se critică cuantumul daunelor acordate pentru repararea prejudiciului material şi moral, cu consecinţe asupra proporţionalităţii reparaţiei dispuse în cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs apreciază că aceasta este o critică de netemeinicie ce ar atrage o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu administrat în cauză, care nu poate fi examinată în prezentul recurs, fiind incompatibilă cu natura acestuia, de cale extraordinară de atac.

În plus, se poate observa că, în absenţa unor criterii legale de cuantificare a prejudiciilor morale, obligaţia care le revine instanţelor de judecată, pe terenul dreptului la un proces echitabil, garantat atât de normele convenţionale, cât şi de normele interne, este aceea de a analiza circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, pentru a stabili un raport rezonabil şi echitabil de proporţionalitate între valorile lezate şi despăgubirile pretinse, precum şi de a expune motivele suficiente şi pertinente ce au determinat dimensionarea despăgubirilor acordate, cerinţe care sunt întrunite în cauza dedusă judecăţii.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 şi 6 C. proc. civ. şi nici alte motive de ordine publică pe care instanţa să le fi invocat ex officio, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL), precum şi recursul provocat formulat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 149A din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

În temeiul art. 494 coroborat cu art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-pârâţi S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL) şi C. la plata sumei de 3.199,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A., dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL), precum şi recursul provocat formulat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 149A din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL) şi C. la plata sumei de 3.199,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2020.