Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1907/2020 AI generated

Tort claim for damages from commercial prohibition; non-interruption of limitation period by European Court of Human Rights proceedings

Case Number Decizia nr. 1907/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the plaintiff’s appeal in cassation, leaving in force the lower court’s decision to reject the lawsuit as time-barred, thereby allowing the defendant Ministry of Finance to prevail. The case involved a tort claim for material and moral damages alleging that the defendant’s subordinates illegally prohibited the plaintiff from commercializing agricultural produce (potatoes) in 2001, resulting in a 15-year dispute. The decisive legal basis was the application of the three-year general limitation period under the 1958 Decree on Limitation, with the Court determining that the start of the limitation period reset upon the finalization of related criminal proceedings in 2005; crucially, the Court held that filing complaints with the European Court of Human Rights did not constitute a valid legal interruption of the limitation period under the applicable statute, rendering the claim filed in 2018 prescribed.

Legislator headnote

AI generated

art. 499 C. proc. civ, art. 175 alin. (1) C. proc. civ, art. 493 alin. (6) C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 493 alin. (3) C. proc. civ; Tort claim for damages from commercial prohibition; non-interruption of limitation period by European Court of Human Rights proceedings: The case involved a tort claim for material and moral damages alleging that the defendant’s subordinates illegally prohibited the plaintiff from commercializing agricultural produce (potatoes) in 2001, resulting in a 15-year dispute. The decisive legal basis was the application of the three-year general limitation period under the 1958 Decree on Limitation, with the Court determining that the start of the limitation period reset upon the finalization of related criminal proceedings in 2005; crucially, the Court held that filing complaints with the European Court of Human Rights did not constitute a valid legal interruption of the limitation period under the applicable statute, rendering the claim filed in 2018 prescribed.

Keywords

AI generated
interruption of limitation period tort damages commercial dispute human rights duration of the infringement time of filing

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 C. proc. civ.

The procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal in cassation as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 25.10.2018, pe rolul Tribunalul Brăila, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, în calitate de comitent, pentru ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să fie obligat la plata sumei de 158.562.727 euro cu titlu de daune materiale, prejudiciu calculat până la data de 31.12.2012, urmare a interdicţiei în anul 2001, de a-şi valorifica produsul cartofi în calitate de producător agricol, de către numitul B.. A solicitat şi suma de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale, urmare a torturii psihice la care a fost şi este supus, având nenumărate căderi psihice, perioadă de 17 ani în care şi-a pierdut sănătatea şi familia.

Prin cererea depusă la data de 6.11.2018, reclamantul a precizat că prin acţiunea pe care a depus-o, a solicitat să fie despăgubit pentru prejudiciile materiale şi morale pe care i le-a produs numitul B., prin interdicţia de a valorifica produsul cartofi, în calitate de producător agricol, în anul 2001. Prejudiciul material a fost stabilit în baza unei expertize extrajudiciare. Daunele materiale solicitate sunt ca urmare a torturii psihice la care este supus de 17 ani, fiindu-i distrusă sănătatea şi afacerea, prin decapitalizare, neavând cu ce să îşi susţină financiar familia.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 87/13.02.2019, Tribunalul Brăila a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. 87/2019 a Tribunalului Brăila şi rejudecarea cauzei pe fond.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 94/A din 14 iunie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a respins apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 13 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia I civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Galaţi, formulând, în esenţă, următoarele critici:

- prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 17 lit. b) din Decretul nr. 167/1958;

- după expunerea situaţiei de fapt, recurentul a apreciat că dreptul său la acţiune nu s-a prescris, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat asupra plângerii sale formulate împotriva deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 mai 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 94/A din 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 1 octombrie 2020, ora 09:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

În cauză, intimatul nu a formulat întâmpinare.

6. Excepţii formulate în cauză.

În şedinţa publică din 01.10.2020, recurentul-reclamant a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii condiţionate a încheierii din 28 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile legale prevăzute de art. 233 alin. (1) lit. h), i) şi j), art. 233 alin. (2), art. 493 alin. (4) teza I şi teza a II-a întrucât nu au fost avute în vedere motivele şi probele din recurs, pe baza cărora completul de filtru nr. 4 a apreciat că recursul nu poate fi judecat potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Aspectul invocat de recurent nu constituie o neregularitate procedurală de natură a atrage sancţiunea nulităţii încheierii din 28 mai 2020 prin care s-a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamant.

Actul de procedură contestat a fost pronunţat ca urmare a parcurgerii procedurii de filtrare, reglementată de dispoziţiile speciale înscrise în art. 493 C. proc. civ.

În cauză, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 94/A din 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 1 coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., întrucât obiectul cererii îl constituie o acţiune patrimonială, al cărei obiect are o valoare de peste 200000 RON, în primă instanţă, prin rezoluţia din 26 septembrie 2019, s-a dispus veridicarea îndeplinirii condiţiilor de formă, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., şi întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

După analizarea raportului în cadrul completului filtru şi comunicarea acestuia părţilor litigante, conform dovezilor de înmânare, aflate la dosarul de recurs, şi constatând îndeplinite cerinţele art. 493 alin. (4) C. proc. civ., completul filtru, apreciind că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, însă nu poate fi soluţionat potrivit art. 493 alin. (6) din acelaşi cod, a luat în examinare admisibilitatea în principiu a recursului declarat de reclamant.

În acest context, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 28.05.2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. şi a fixat termen de judecată la 01.10.2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru judecarea recursului pe fond, ceea ce presupune examinarea legalităţii hotărârii atacate.

Prin urmare, procedura de filtrare a recursului declarat de reclamant s-a derulat în conformitate cu regulile prevăzute de art. 493 C. proc. civ., care consacră o o procedură specială, lipsită de oralitate, aplicată exclusiv ipotezei în care recursurile sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procedură menită a creea posibilitatea exercitării, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare (prin comunicarea către părţi a actelor de procedură şi a raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului) a unui control prealabil cu privire la cerinţele de formă ale cererii de recurs.

În acest cadru normativ, dispoziţiile legale înscrise în art. 233 alin. (1) lit. h), i) şi j) şi art. 233 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la cuprinsul actului de procedură întocmit în cadrul procedurii contencioase, nu îşi găsesc aplicabilitatea, de vreme ce încheierea de admitere în principiu din 01.10.2020 a fost pronunţă într-o procedură derogatorie, impusă de soluţia legislativă reglementată pentru ipoteza prevăzută de art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, ce instituie norme cu caracter special în raport cu reglementarea-cadru în materie, care îşi păstrează caracterul general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri derulate în etapa cercetării procesului şi a celei care vizează dezbaterea în fond.

Mai mult decât atât, susţinerile referitoare la încălcarea unor dispoziţii procedurale, pe motiv că nu ar fi fost avute în vedere motivele şi probele din recurs, nu ar fi atras sancţiunea nulităţii încheierii din 28 mai 2020 în absenţa unei vătămări procesuale a recurentului. Or, în ipoteza semnalată de recuent, legea procesuală nu stabileşte o nulitate expresă pentru neregularitarea procedurală invocată (fiind, aşadar, o nulitate virtuală). Nefiind vorba despre o nulitate necondiţionată, dintre cele enumerate la art. 176 din C. proc. civ., în cazul evocat de recurent, nulitatea ar fi fost una relativă, potrivit art. 174 alin. (3) din C. proc. civ., ce ar putea fi valorificată doar condiţionat de existenţa unei vătămări, potrivit celor prevăzute de art. 175 alin. (1) din acelaşi cod.

Recurentul, însă, nu justifică nicio vătămare procesuală prin actul de procedură contestat, câtă vreme prin încheierea din 01.10.2020 s-a dispus admiterea în principiul a recursului, instanţa fixând termen de judecată, în şedinţă publică, pentru discutarea contradictorie a cererilor de probatorii şi verificarea elementelor care vizează dezbarea în fond a cauzei, ceea ce presupune verificarea legalităţii hotărârii atacate, respectiv examinarea, în fond, de către instanţa de recurs, a motivelor de casare invocate.

Prin urmare, nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., susţinerea recurentului referitoare la nulitatea încheierii de admitere în principiu din 01.10.2020 se vădeşte a fi nefondată.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs pune în discuţie greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul susţinând, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16, lit. b) din Decretului nr. 167/1958 (şi nu art. 17, cum eronat a indicat recurentul).

Recurentul a pretins, în esenţă, că dreptul său la acţiune nu este prescris, întrucât cursul prescripţiei este întrerupt atât timp cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat asupra plângerii sale împotriva deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila.

Criticile recurentului, deşi susceptibile de încadrare în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se vădesc a fi neîntemeiate.

Acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pentru paguba cauzată printr-o faptă ilicită, reclamantul solicitând plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale care i s-au produs prin interdicţia de a comercializa, în anul 2001, producţia de cartofi, în calitate de producător agricol.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.

Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, sens în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, potrivit cărora "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege".

Termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor personale, care însoţesc drepturi subiective civile de creanţă, cum este şi acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, este termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea."

În speţă, recurentul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, modificată, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, justificat de împrejurarea că prepuşii pârâtului l-au împiedicat să îşi valorifice, în anul 2001, producţia de cartofi, sub pretextul că nu era producător agricol.

Din situaţia de fapt reţinută în cauză rezultă că, prin sentinţa civilă nr. 3528/30.04.2002 pronunţată de Judecătoria Brăila, în dosarul nr. x/2001, definitivă, a fost admisă plângerea contravenţională formulată de petentul A., a fost desfiinţat procesul-verbal de contravenţie nr. x/14.08.2001 întocmit de Garda Financiară Brăila prin care s-a aplicat reclamantului o amendă în sumă de 150.000 ron pentru încălcarea articolul 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, deoarece ar fi fost depistat în piaţă efectuând fapte de comerţ în baza unui certificat de producător, fără să prezinte acte în acest sens. Instanţa a dispus exonerarea petentului de plata amenzii, a dispus restituirea către petent a cantităţii de 11.000 kg cartofi sau contravalorii mărfii confiscate în sumă de 92.250.000 RON rol, precum şi suma de 13.000.000 RON rol.

Reclamantul a formulat, la 06.02.2003, plângere penală împotriva lucrătorilor de la Garda Financiară, soluţionată (definitiv) prin decizia penală nr. 43/03.02.2005 a Tribunalului Brăila, pronunţată în dosarul nr. x/2004, în sensul respingerii plângerii formulate de reclamant şi menţinerii rezoluţiei nr. 3538/P/2002 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila.

În cadrul plângerii penale, reclamantul s-a constituit parte civilă însă, urmare a soluţiei date, instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă.

Raportat la circumstanţele concrete speţei de faţă, substituind motivarea hotărârii atacate şi făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene (cauza Dragomir împotriva României, paragrafele 43, 44), instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în pretenţii, care face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, a fost întrerupt pe parcursul anchetei penale, ce a fost finalizată abia în anul 2005.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut, prin decizia recurată, că cercetările penale au durat mai mult decât termenul de prescripţie, apreciind că de la data finalizării anchetei penale, respectiv data pronunţării deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila, a început să curgă un nou termen de prescripţie.

Calculând termenul de prescripţie de la această dată, respectiv 03.02.2005, instanţa de apel a constatat, raportat la data formulării prezentei acţiuni (25.10.2018), că termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit.

În ceea ce priveşte plângerea formulată de reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa a arătat că acest demers nu constituie un caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în sensul celor reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Prin prezenta cerere de recurs, fără a fi contestată data la care a fost reluat cursul prescripţiei, reclamantul a pretins că dreptul său la acţiune nu s-a prescris, întrucât nu a fost soluţionată plângerea sa formulată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa încălcării unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţie, în legătură cu dosarul ce a fost finalizat prin pronunţarea deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila. Acest aspect s-ar circumscrie, în accepţiunea recurentului, unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, prevăzut de art. 16 alin. (1), lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Conform reglementării cuprinse în Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie stabilit de lege şi termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.

Demersul civil rămas nesoluţionat în cadrul dosarului penal nr. x/2004, din cauza unor impedimente de natura celor identificate şi reţinute în cuprinsul deciziei atacte, nu se transformă într-un drept imprescriptibil.

Cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt prevăzute expres de lege.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent; (…) Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea".

În cauza de faţă, instanţa de apel a analizat şi verificat respectarea acestor exigenţe şi, anume, dacă plângerea reclamantului la Curtea Europeană în legătură cu încălcare unor drepturi fundamentale, garantate de Convenţie, ar avea ca efect întreruperea cursul prescripţiei extincţive.

Astfel cum se reţine în cuprinsul deciziei atacate, reclamantul A., apreciind că i s-au încălcat drepturile ocrotite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a formulat trei plângeri în acest sens din care cauza 9912/2003 a fost declarată inadmisibilă în 23 februarie 2012, cauza 23.872/2011 a fost declarată inadmisibilă pe 24 mai 2011.

În ceea ce priveşte cauza 13524/2005 - soluţionată prin hotărârea pronunţată la 04.12.2012, a fost declarat admisibil motivul din plângere întemeiat pe art. 3 "interzicerea torturii" din Convenţie, iar restul cererii, întemeiată pe art. 6 §1 din Convenţie, care a vizat procedura desfăşurată în faţa instanţelor naţionale a fost declarată inadmisibilă. La data de 07.10.2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a comunicat reclamantului că hotărârea pronunţată de Curte în cererea cu numărul 13.524/2005 la 04.12.2012 a rămas definitivă, conform art. 44 alin. (2), lit. b) din Convenţie.

Faptul că reclamantul, ulterior pronunţării hotărârii în cauza 13524/05 a formulat şi depus în anul 2013, 2014 şi 2018, cereri în completare, nu echivalează cu introducerea unor cereri de chemare în judecată care să aibă ca efect întreruperea cursului prescripţiei.

Plângerile adresate de reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, contrar susţinerilor recurentului, nu se circumscriu cazului de întrerupere a cursului prescripţiei, în sensul celui înscris în art. 16 alin. (1), lit. b) din actul normativ sus menţionat, cum corect s-a reţinut prin decizia atacată, ştiut fiind că mecanismul de apărare a drepturilor omului instituit de Convenţie are un caracter subsidiar prin raportare la sistemele naţionale de garantare a aceloraşi drepturi persoanelor aflate sub jurisdicţia acestora.

Cum prin hotărârea recurată s-a reţinut că demersul civil exercitat de reclamant în cadrul dosarului penal a fost lăsat nesoluţionat de către instanţa penală, context circumstanţial care a impus - pentru argumentele arătate - curgerea unui nou termen de prescripţie care a început să curgă din momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 45/2005, respectiv 03.02.2005, rezultă că formularea de către reclamant a prezentei cereri de chemare în judecată, la 25 octombrie 2018, s-a realizat cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită stingându-se prin prescripţie, conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Se impune a sublinia că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 21 din Constituţie, s-a reţinut în mod constant că liberul acces la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, iar legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură.

Mai mult, în jurisprudenţa sa referitoare la dreptul de acces la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale deşi poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerinţă ilegală în privinţa exerciţiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, a adăugat însă că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", fiind compatibil cu o serie de limitări şi că "acesta poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie".

În consecinţă, date fiind circumstanţele concrete ale speţei şi având în vedere că, ulterior momentului de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie, reclamantul nu a acţionat în terenul defipt de lege pentru recuperarea creanţei sale, Înalta Curte constată că în ce priveşte aplicarea art. 8 raportat la art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, hotărârea Curţii de Apel Galaţi este legală şi temeinică, astfel încât critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. va fi apreciată ca nefondată.

Drept urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 94/A din 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.