Good-faith purchaser keeps market-value compensation from state after lost revindication appeal.

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă, înregistrată la 11.03.2015, la Judecătoria Sânnicolau Mare, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Oraşul Sânnicolau Mare, prin Primar, şi a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 10 ianuarie 2001, obligarea Primăriei Oraşului Sânnicolau Mare la plata sumei de 50.000 euro, sau, în RON, la data executarii plăţii către el şi pârâta B., reţinându-se calitatea de bun comun a acestei sume, având în vedere că şi casa a fost bun comun, iar suma de 50.000 euro reprezintă valoarea actuală a casei.

În cadrul întâmpinării depuse, pârâtul Oraşul Sânnicolau Mare a solicitat respingerea petitului 1 al cererii de chemare în judecată, ca fiind lipsit de obiect. A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte petitul 2 al cererii. A arătat că, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant nu a fost desfiinţat, dar a devenit caduc ca efect al admiterii cererii în revendicare, solicitarea de rezoluţiune apare ca fiind lipsită de obiect. Referitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive a arătat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice şi nu de către unităţile administrative.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la 16.06.2015, reclamantul A. a apreciat că este nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Oraşul Sânnicolau Mare, deoarece este parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare. Totodată, a precizat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, şi pe Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş, pentru petitul privind restituirea preţului.

Prin sentinţa civilă nr. 1316/13.10.2016, Judecătoria Sânnicolau Mare a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Timiş în raport de criteriul valoric.

Reclamantul a precizat temeiul de drept al acţiunii ca fiind prevederile art. 50 alin. (1), alin. (2), alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, însuşindu-şi argumentaţia adusă prin întâmpinare la pct. II de către pârâtul Oraş Sânnicolau Mare.

În şedinţa publică din 07.02.2017, reclamantul, personal şi asistat de apărător ales, a învederat instanţei că renunţă la capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, însă menţine petitul precizat privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata în cotă de 1/2 din valoarea preţului de piaţă a apartamentului, valoare ce îi revine în calitate de soţ al pârâtei B..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 791/08.06.2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea precizată de reclamant, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi B.. A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 77.550 RON reprezentând 1/2 din valoarea de piaţă a casei de locuit, situată în oraşul Sânnicolau Mare, judeţul Timiş. A respins, în rest, acţiunea precizată, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expertiză. A obligat reclamantul la plata către pârâtul oraşul Sânnicolau Mare a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la suma de 4.343 RON. A restituit reclamantului taxa judiciară de timbru de 5.520 RON, achitată prin chitanţa seria x, nr. 10828, emisă în 02.04.2015 de oraşul Sânnicolau Mare, ca nefiind datorată.

Împotriva sentinţei pronunţate de această instanţă a formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 185/15.11.2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara.

Prin memoriul de recurs, recurentul a susţinut că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, caz în care îşi găseşte incidenţă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de prevederile legale aplicabile în cauză. Reclamantul a indicat ca temei de drept al acţiunii formulate prevederile art. 50 alin. (1), alin. (2) şi alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, însă instanţa a apreciat că este aplicabilă ipoteza vizată de art. 501 din acelaşi act normativ.

A fost expus conţinutul prevederilor art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 arătându-se că, deşi în ce priveşte cererile având ca obiect restituirea preţului actualizat sau a celui de piaţă se aplică normele menţionate, totuşi cerinţele acestor texte nu sunt îndeplinite în prezentul litigiu, întrucât aşa cum rezultă din susţinerile reclamantului şi din hotărârile depuse în fundamentarea acţiunii, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.01.2001 nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Or, raportat la prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu îndeplineşte condiţiile cerute de legiuitor pentru a beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.

A considerat recurentul că este aplicabilă în prezentul litigiu decizia nr. 1/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care statuează: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.’’

Pe fondul cauzei, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a se dispune obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Ultima critică are în vedere dispoziţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, în raport de care, pe de o parte, s-a solicitat respingerea capătului de cerere, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art. art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, reducerea onorariului de avocat la suma de 200 RON în lumina prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Suma acordată cu acest titlu este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi activitatea prestată de avocat, care a fost una minimă şi a constat în redactarea cererii de chemare în judecată şi prezenţa fizică în instanţă.

În considerarea tuturor aspectelor arătate, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, admiterea apelului împotriva sentinţei nr. 791 din 08.06.2017 şi respingerea unei eventuale cereri privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cale de atac.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recurentul are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate şi că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4, la 4 februarie 2020, constatând că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să formuleze puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor din cauză.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare, arătând că motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, instanţa supremă a admis în principiu recursul pârâtului şi a constatat că parte din critici pot fi circumscrise prevederilor art. 488 C. proc. civ. de vreme ce pun în discuţie aplicarea greşită a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 de către instanţa de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara, este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul de recurs prin care se susţine aplicarea greşită de către Curtea de Apel a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin prisma inexistenţei în cauză a unei hotărâri definitive şi irevocabile de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu este întemeiat.

Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză."

Înalta Curte reţine că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/10.01.2001 încheiat de reclamant cu privire la imobilul situat în oraşul Sâmnicolau Mare, judeţ Timiş, a fost desfiinţat în sensul art. 501 din Legea nr. 10/2001, noţiunea de "desfiinţare" având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la desfiinţarea actului juridic ca efect al exercitării unei acţiuni clasice de desfiinţare a contractului (acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune). "Desfiinţarea" actului vizează inclusiv situaţia în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acţiuni în revendicare.

Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora: "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor."

De altfel, conţinutul mai larg al noţiunii de "desfiinţare" a contractului de vânzare-cumpărare în cazul imobilelor preluate în mod abuziv incluzând şi situaţia acţiunilor în revendicare, este explicabilă în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului în ceea ce priveşte pierderea bunului, care sunt aceleaşi, indiferent că deposedarea are loc ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate sau a admiterii unei acţiuni în revendicare.

Efectele celor două acţiuni asupra proprietăţii imobilului fiind practic aceleaşi, este firesc ca şi reparaţia ce intervine în cele două cazuri pentru cumpărătorul de bună-credinţă, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995 să fie echivalente, cumpărătorii aflaţi în unul dintre cele două cazuri neputând fi discriminaţi în legătură cu dreptul lor la contravaloarea de piaţă a imobilului, aspect interzis de dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional.

Întrucât, în cauză, s-a dispus admiterea acţiunii în revendicare şi evacuare a pârâţilor A. şi B. cu privire la imobilul în litigiu, prin sentinţa civilă nr. 1337/12.11.2013 a Judecătoriei Sâmnicolau Mare, definitivă prin decizia nr. 805/26.09.2014 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, iar contractul de vânzare-cumpărare a rămas fără efecte, asemenea unei desfiinţări tacite, instanţa de apel a ajuns la concluzia corectă că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi să obţină în acest sens preţul de piaţă al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 (cota de 1/2).

Recurentul a invocat, prin cererea de recurs, Decizia nr. 1/2015 pronunţată în recurs în interesul legii, însă aceasta nu este incidentă în litigiul de faţă, în care nu s-a acordat preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, ci valoarea de piaţă, instanţele de fond constatând, din probele administrate, că situaţia reclamantului corespunde normei prevăzute de art. 501 din legea specială.

În ceea ce priveşte ultima critică, privitoare la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanţă în sarcina recurentului pârât, se conturează două aspecte.

Prima susţinere, în sensul respingerii acestui capăt de cerere prin prisma soluţiei care se impune, de respingere a acţiunii, nu poate fi validată. Textul prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală şi că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul. Întrucât acţiunea reclamantului a fost admisă, iar soluţia nu a fost schimbată în calea de atac, în mod corect s-a reţinut culpa procesuală a pârâtului şi s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

A doua susţinere, care vizează aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa onorariului de avocat, considerat a fi nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii şi activitatea desfăşurată de apărător, nu poate fi cenzurată de instanţă.

Dincolo de faptul că aceasta constituie o critică de netemeinicie, întrucât instanţa de recurs nu este în măsură să aprecieze asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea prestată de avocat, se reţine că pârâtul nu a fost obligat, prin sentinţa primei instanţe, la plata cheltuielilor cu acest titlu, ci numai la contravaloarea expertizei în sumă de 2.500 RON, iar acest aspect nu a făcut obiect de critică în prezenta cale de atac.

Pentru toate considerentele înfăţişate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent şi, în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 185 din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara, împotriva deciziei civile nr. 185 din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.