Admissibility of civil-law property recovery for state-seized assets under the special restitution statute and ECHR "possession" doctrine

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă sub nr. x/2011 la data de 14.07.2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, colţ cu str. x, compus din teren în suprafaţă de 996 mp şi construcţiile aflate pe acesta, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În motivare, reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut soţului său, B., decedat la data de 08.09.1983, al cărui moştenitor unic este, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 23/23.06.2010 emis de BNPA C.. Acesta împreună cu prima soţie, D., au achiziţionat imobilul pe baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.03.1942 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. Numita D. a decedat la data de 24.11.1969, având ca unic moştenitor pe B..

Autorii reclamantei au fost deposedaţi abuziv de imobil de către stat, în perioada regimului comunist, fără să existe nici un titlu de preluare.

După preluarea de către stat, prin H.G. nr. 1133/2008 s-a dispus transmiterea imobilului din administrarea RA-APPS în administrarea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, pentru Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi. Fiind vorba despre un imobil preluat abuziv, inventarierea imobilului este nelegală. De asemenea, imobilul a fost înscris în cartea funciară pe numele autorilor reclamantei anterior intrării în patrimoniul statului, astfel că, şi din această perspectivă, reclamanta are un titlu preferabil.

Prin sentinţa nr. 1216/04.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi.

Prin decizia nr. 132/A/09.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei mai sus menţionate; a anulat încheierea de dezbateri din data de 20.04.2016 şi sentinţa civilă apelată; a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa soluţia menţionată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, ca fiind întemeiat un singur motiv de apel, respectiv faptul că judecătorul iniţial învestit a soluţionat, în mod nelegal, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, cea de-a treia cerere de recuzare formulată consecutiv de avocatul reclamanţilor. Curtea de apel a apreciat că şi această a treia cerere de recuzare trebuia înaintată spre soluţionare completului imediat următor ce judecă în aceeaşi materie, conform prevederilor din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor, faţă de faptul că această a treia cerere de recuzare formulată de reclamanţi, prin avocat, nu se încadra în ipoteza reglementată de art. 28 C. proc. civ. din 1865.

Curtea a mai apreciat ca fiind fondate şi susţinerile apelanţilor - reclamanţi referitoare la nelegalitatea sentinţei şi a încheierii de dezbateri ce face parte integrantă din aceasta sub aspectul menţionării dezbaterilor purtate în cauză, din perspectiva omisiunii instanţei de a soluţiona prealabil pronunţării asupra cauzei şi cea de-a patra cereri de recuzare formulată în cauză, depusă prin serviciul registratură al instanţei la data de 20.09.2016, anterior pronunţării hotărârii. Curtea a constatat că aceasta a patra cerere de recuzare viza alte motive decât cele menţionate prin cererile de recuzare soluţionate prin încheierile din 16.03.2016 şi 21.07.2016, iar într-o legală şi temeinică aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) C. proc. civ.

Prin aceeaşi decizie nr. 132/A/09.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, însă, ca fiind legale şi temeinice măsurile dispuse de prima instanţă cu privire la ordinea de soluţionare a cererilor prealabile şi a excepţiilor invocate în cauză, respingerea cererii de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1438/2002, H.G. nr. 1705/2006 şi H.G. nr. 1133/2008.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 14.06.2018, sub nr. x/2011*.

Prin încheierea pronunţată în data de 20.06.2018, s-a respins cea de-a patra cerere de recuzare formulată de reclamanţi, prin avocat, şi s-a aplicat acestora o amendă judiciară.

Prin încheierea pronunţată la data de 08.08.2018, s-a admis declaraţia de abţinere formulată de judecătorul iniţial învestit (pentru alte motive decât cele indicate în cererile de recuzare) şi s-a dispus înaintarea cauzei în vederea unei noi repartizări aleatorii.

În şedinţa publică de la 26.09.2018, tribunalul a respins excepţia nelegalei repartizări a cauzei, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă. La acelaşi termen de judecată, avocatul reclamanţilor a formulat cea de-a cincea cerere de recuzare în cauză.

Prin încheierea pronunţată la data de 03.10.2018, tribunalul - reprezentat de completul imediat următor ce judecă în aceeaşi materie - a soluţionat cea de-a cincea cerere de recuzare formulată de reclamanţi, în sensul respingerii, aplicând, totodată, reclamanţilor, amenda judiciară.

La termenul de judecată din 21.11.2018, reclamanţii, prin avocaţi, au formulat cerere de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În aceeaşi şedinţă publică, tribunalul a pus în discuţia în discuţia părţilor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa nr. 2430/28.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare până la soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

În cauză nu s-a putut reţine îndeplinirea cerinţelor suspendării invocate, întrucât obiectul pricinii este revendicare prin comparare de titluri formulată de reclamanţi împotriva Statului român, prin autorităţile sale.

În dosarul cu nr. x/2016, al Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, iniţiat de aceiaşi reclamanţi, se solicită obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti să înainteze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, de un terţ, privitor la imobilul în discuţie, către Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, în vederea soluţionării pe fond, reclamanţii sperând că organele administrative vor ajunge la concluzia că numita E. (autoarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001) este persoană neîndreptăţită.

Tribunalul a reţinut că între cele două cauze în discuţie nu există nicio legătură, cu atât mai mult una care să justifice suspendarea. Chiar şi dacă reclamanţii ar obţine o soluţie favorabilă în cauza cu nr. x/2016, nu s-ar schimba cu nimic poziţia lor procesuală în prezentul litigiu. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că orice soluţie s-ar obţine, în mod irevocabil, în dosarul cu nr. x/2016, nu ar influenţa cu nimic soluţia din prezenta cauză, care este determinată de elementul de fapt constând în lipsa vreunei notificări a reclamantei iniţiale formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin adresa nr. x/17.10.2012, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a comunicat faptul că pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x colţ cu str. x, sector 1 figurează cereri de restituire în natură/acordare de măsuri reparatorii în echivalent, formulate de numiţii F. şi E., pentru care s-au constituit dosarele administrative nr. x şi 23697. Reclamanţii sau autoarea acestora, A., nu au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Imobilul menţionat este în prezent proprietate publică a Statului Român, aflat în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru sediul Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, potrivit H.G. nr. 1133/2008, modificată prin H.G. nr. 625/2009. Imobilul a trecut din domeniul privat în domeniul public al statului, potrivit art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1438/2002.

Reclamanţii pretind că sunt autorii fostului proprietar al acestui imobil, B., al cărui unic succesor în drepturi ar fi A., în calitate de soţie supravieţuitoare.

Reţinând această situaţie de fapt din înscrisurile existente deja la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, că legea specială în materie de restituire a imobilelor naţionalizate abuziv este Legea nr. 10/2001, concursul dintre legea specială şi legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acest principiu nu este prevăzut expres în legea specială. În acest context, nu se permite eludarea dispoziţiilor legii speciale (inclusiv sub aspectul termenelor impuse) prin formularea de acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.. Prin urmare, reclamanţii nu pot susţine în mod valabil o acţiune contra statului român, prin autorităţile sale, întemeiată pe dispoziţiile din dreptul comun, câtă vreme nu au parcurs procedurile unei legi speciale de restituire. O soluţie contrară ar lăsa fără efect şi fără nicio aplicabilitate dispoziţiile legii speciale în materie. Or, după cum s-a reţinut anterior, reclamanţii nu au formulat niciun demers în vederea restituirii imobilului în discuţie până la prezenta acţiune în justiţie.

Examinând problema în discuţie din punctul de vedere al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate consacrat de art. 1 Protocol 1 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, inclusiv în cauza G. şi alţii contra României, tribunalul a reţinut că noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, pe baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate. În considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat problema în discuţie pe două paliere: raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi C. civ. din 1864, precum şi raportul dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe niciunul dintre cele două paliere indicate, acţiunea reclamanţilor nu este admisibilă.

Astfel, din prima perspectivă, al raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi C. civ. 1864, decizia ÎCCJ statuează că Legea nr. 10/2001 este legea specială şi se aplică, derogând de la prevederile generale ale C. civ.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, Legea nr. 10/2001 se aplică şi pentru preluarea imobilului în litigiu. Legea nr. 10/2001 se aplică atât imobilelor preluate cu titlu (valabil sau nevalabil), cât şi imobilelor preluate de facto, fără titlu. De asemenea, legea specială se aplică indiferent dacă preluarea s-a făcut cu respectarea legislaţiei edictate la acel moment de statul comunist, sau cu nerespectarea legislaţiei incidente atunci.

Trimiterile reclamanţilor la art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt irelevante. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.03.1942 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat nu mai poate reprezenta, pentru reclamanţi, titlu de proprietate care să fie exhibat într-o acţiune în revendicare prin comparare de titluri introdusă în anul 2011. Rezultă, în mod expres şi neechivoc, din prevederile Legii nr. 10/2001, că preluarea imobilului de către statul comunist (chiar fără titlu, făcută abuziv, de facto) a fost definitivă. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că dispoziţia de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001 are efect constitutiv de drepturi, şi nu efect declarativ. Foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile imobile de către statul comunist, şi-au pierdut dreptul de proprietate. Însă, dacă îndeplinesc condiţiile impuse de legea specială de retrocedare şi formulează notificare în termenele stabilite de legiuitor, li se constituie un nou drept asupra bunurilor imobile avute anterior. Aşadar, contractul de vânzare - cumpărare invocat de reclamanţi nu este titlu pentru aceştia, autorul reclamanţilor nemaiavând dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu de la momentul preluării.

De altfel, chiar în considerentele deciziei ÎCCJ nr. 33/2008 se menţionează expres că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobile preluate fără titlu valabil astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Din cea de-a doua perspectivă, a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 Protocol 1 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, hotărârea în cauza G. şi alţii contra României se aplică şi cauzei de faţă, ca, de altfel, tuturor procedurilor şi demersurilor de retrocedare a bunurilor preluate de statul comunist. Indiferent de situaţia de fapt din acea cauză, decizia Curţii Europene este o hotărâre - pilot care a relevat o problemă structurală specifică. Principiile afirmate în acea hotărâre sunt aplicabile tuturor cauzelor ce implică preluări de bunuri de către statul comunist.

Din această perspectivă, jurisprudenţa CEDO invocată de reclamanţi chiar în concluziile scrise depuse după reţinerea cauzei în pronunţare, este depăşită şi inaplicabilă speţei de faţă. Noţiunile cuprinse în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt unele autonome, pe care Curtea Europeană le defineşte printr-o interpretare evolutivă. Aceste noţiuni nu au acelaşi înţeles ca în limbajul juridic comun şi domeniul lor referinţă este extins, sau restrâns, de Curte prin interpretări evolutive, în contextul realităţilor sociale şi juridice existente în statele membre ale Consiliului Europei.

Nu este aplicabilă speţei nici decizia CEDO pronunţată în cauza Faimblat contra României. În primul rând, că interpretarea acestei decizii dată de reclamanţi este cu totul eronată. În acea cauză, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil), neanalizând incidenţa art. 1 Protocol 1 al Convenţiei, respectiv dacă domnul Faimblat deţinea sau nu un bun. De asemenea, după cum rezultă din paragraful 42 al acelei hotărâri, Curtea s-a raportat, ca situaţie de fapt, până la data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în Monitorul Oficial decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care punea capăt practicii divergente a instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte admisibilitatea unei acţiuni în revendicare paralele procedurii declanşate în temeiul Legii nr. 10/2001.

După pronunţarea hotărârii pilot în cauza G. şi alţii contra României, pot justifica un bun din perspectiva art. 1 Protocol 1 al Convenţiei doar persoanele care sunt beneficiare unei decizii definitive de restituire emisă în baza Legii speciale nr. 10/2001. Or, nu aceasta este situaţia în cazul reclamanţilor, care nici nu au parcurs procedura prevăzută de legea specială, neformulând notificare în termen.

Nu au fost reţinute nici alegaţiile reclamanţilor în sensul că dreptul lor de proprietate este înscris în cartea funciară. Legea incidentă în materie de carte funciară este Legea nr. 7/1996. Din înscrisurile depuse la dosar nu a rezultat că autorul reclamanţilor este înscris, conform prevederilor acestei legi, în cartea funciară ca proprietar al imobilului în litigiu.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii H., I. şi J., invocând mai multe critici:

- Nelegalitatea încheierii din 26.09.2018, prin care s-a respins cererea de verificare a legalei repartizări a dosarului, în condiţiile în care nu exista nici un document care să reflecte modalitatea de repartizare aleatorie a dosarului - adresa nedatată de repartizare emisă ulterior soluţionării abţinerii nefiind un act doveditor suficient, câtă vreme nu rezultă parametrii de repartizare. A fost încălcat, prin respingerea excepţiei nelegalităţii repartizării, principiul legalităţii procesului civil;

- Nelegalitatea încheierii din 21.11.2018, privind respingerea excepţiei nelegalei repartizări pe motiv că instanţa s-ar fi pronunţat asupra ei prin încheierea din 26.09.2018. Soluţia este eronată, întrucât fuseseră invocate temeiuri noi;

- Nerespectarea dreptului la un proces echitabil sub aspectul dreptului la apărare, al principiului oralităţii dezbaterii şi al contradictorialităţii, prin aceea că nu a fost respectată ordinea firească a susţinerilor părţilor, prima instanţă acordând cuvântul atât asupra cererii de suspendare, cât şi asupra excepţiei inadmisibilităţii;

- Greşita aplicare a art. 137 C. proc. civ., în sensul omisiunii unirii excepţiei de inadmisibilitate cu fondul, în condiţiile în care soluţionarea acestei excepţiei impunea administrarea de probatorii;

- Incorecta respingere a cererii de recuzare a d-nei judecător din compunerea completului de primă instanţă, ce a dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi la un tribunal imparţial, părtinirea rezultând din refuzul unirii excepţiei de inadmisibilitate cu fondul şi din refuzul permiterii reclamanţilor de a pune concluzii orale în combaterea excepţiei inadmisibilităţii ori refuzul acordării unui termen pentru verificări administrative cu privire la modul de administrare a cauzei, contextul general sau împrejurarea că dosarul în cauză era unicul pe lista acestui complet;

- Greşita interpretare, de către prima instanţă, în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, a art. 1 din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O şi a cauzei G. şi alţii împotriva României, speţă pilot al cărei raţionament nu este incident în cauză ce priveşte un imobil preluat fără titlu; împrejurarea că hotărârea pilot nu limitează noţiunea de "bun" în sensul Convenţiei doar la ipoteza preexistenţei unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a unui drept a imobilului revendicat, anihilarea efectului deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- Încălcarea art. 6 paragraful I din Convenţie prin refuzul soluţionării pe fond a cauzei.

Prin decizia nr. 119/A/05.02.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

În chestiunea legalităţii repartizării cauzei şi respectării principiului aleatorialităţii, au fost administrate probe noi în calea de atac, respectiv adresa nr. x/12.12.2018, emisă de Preşedintele secţiei a IV a civilă, referitor la modalitatea de repartizare a dosarului de faţă şi copia Hotărârii Colegiului de conducere nr. 31/13.08.2018, privind avizarea constituirii completului F 22 al secţiei a IV a civilă, începând cu data de 14.08.2018.

În prealabil, s-a reţinut că, deşi sunt corecte principial enunţurile generice formulate de apelanţi cu privire la problematica repartizării aleatorii a cauzelor, în speţă nu rezultă din probe o încălcare concretă. Deşi instanţele sesizate cu verificarea acestei chestiuni (atât cu privire la propria investire, cât şi în calea de atac) trebuie să facă cercetări şi să administreze probe pe acest aspect, totuşi, aceste verificări trebuie limitate la ceea ce se poate înscrie în cadrul chestiunilor ce pot fi analizate incidental în cadrul unui proces civil având un cu totul alt obiect. Cu alte cuvinte, instanţa urmează a soluţiona incidentul pe baza datelor autentice comunicate de către organismele de conducere sau de către funcţionarii aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, fără, însă a fi cazul să desfăşoare verificarea mai departe a autenticităţii acestor relaţii într-o manieră specifică unei anchete disciplinare sau penale, ce nu este caracteristică procesului civil şi nu îi constituie scopul.

În măsura în care partea are îndoieli cu privire la corectitudinea datelor comunicate de conducerea secţiei a IV a civilă a tribunalului, poate formula sesizări în materie civilă sau penală, însă nu poate cere instanţei de apel să desfăşoare ea însăşi o astfel de anchetă.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu există posibilitatea unui sistem de o perfecţiune absolută şi care să garanteze posibilitatea verificării şi supravegherii absolute a manierei în care sunt ordonate cererile pe masa grefierului registrator (spre exemplu, când sosesc teancuri de acţiuni), însă respectarea condiţiilor din regulament asigură un grad ridicat de aleatorialitate, care nu este încălcată nici dacă un dosar soseşte la repartizare după abţinere, într-o zi sau alta, în funcţie de rapiditatea cu care este redactată încheierea (element care, el însuşi, generează o aleatorialitate proprie).

Din datele comunicate de tribunal rezultă că completul F22 a fost constituit la data de 14.08.2018, prin Hotărârea Colegiului de Conducere 31/2018, iar la data de 20.08.2018, după repartizarea dosarelor din lista de repartiţie, în vederea repartizării aleatorii a dosarului nr. x/2011, grefierul desemnat cu repartizarea aleatorie a dosarelor în cadrul secţiei a procedat la blocarea temporară a completului de judecată F7, pentru a fi repartizat altui complet de fond din cadrul secţiei a IV a civilă a Tribunalului Bucureşti. Repartizarea s-a efectuat în mod aleatoriu, iar parametrii dosarului, respectiv 32 - 45 zile, nu au fost modificaţi, conform adresei nr. x/12.12.2018.

În aceste condiţii, toate criticile referitoare la nelegalitatea încheierilor prin care s-a respins excepţia nelegalei repartizări a cauzei, au fost respinse.

A fost înlăturată şi critica referitoare la pretinsa greşită respingere a unirii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii cu fondul cauzei, motivat de faptul că potrivit art. 137 C. proc. civ. instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de fond care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii; unirea cu fondul se poate face doar dacă pentru judecarea excepţiei e necesară administrarea de dovezi în legătură cu fondul, ceea ce în speţă nu era cazul, întrucât rezolvarea excepţiei nu depindea de chestiuni faptice de dezlegat, ci doar de raţionamente în drept, vizând maniera de interpretare şi aplicare a legii - respectiv dacă o acţiune în revendicare a unui bun preluat abuziv de stat, formulată împotriva statului şi autorităţilor sale mai este permisă de lege, în condiţiile existenţei unei legi speciale de reparaţie.

Au fost înlăturate şi criticile referitoare la nerespectarea principiilor oralităţii dezbaterii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, întrucât din încheierea de dezbateri din data de 21.11.2018 rezultă că judecătorul a dat părţilor cuvântul, părţi care au avut posibilitatea de a-şi expune pe larg părerea în mod oral şi contradictoriu (argumentele fiind consemnate în încheiere).

Împrejurarea că reclamanţii nu au fost de acord cu ordinea de dezbatere a chestiunilor în discuţie, astfel cum a fost stabilită de preşedintele completului care a acordat cuvântul împreună pe chestiunea suspendării pricinii şi, în secundar, pe cea a inadmisibilităţii, nu înseamnă că nu li s-a respectat dreptul la apărare sau că nu au avut posibilitatea de a formula concluzii oral şi în contradictoriu; au avut această posibilitate, dar au înţeles să se folosească de ea într-o manieră proprie, iar după ascultarea tuturor părţilor au dorit să formuleze noi concluzii cu privire la chestiunea inadmisibilităţii (pe care nu le susţinuseră când li s-a acordat prima dată cuvântul).

Faptul că judecătorul nu le-a mai acordat şi al doilea cuvânt, nu înseamnă că le-a încălcat dreptul la apărare şi la susţinerea orală a propriei cauze, deoarece judecătorul era îndreptăţit, potrivit art. 128 alin. (3) C. proc. civ., să mărginească cuvântul părţilor; obligaţia instanţei era aceea de a-i asigura părţii dreptul la cuvânt - şi i l-a asigurat - dar nu de a i-l acorda în termenii şi condiţiile impuse de parte. Judecătorul este suveran în aprecierea asupra necesităţii prelungirii cuvântului sau acordării de mai multe ori a cuvântului, întrucât dezbaterile sunt conduse de judecător, iar nu de parte.

Din cuprinsul încheierii de dezbateri nu rezultă un exerciţiu abuziv al acestei prerogative de către judecător, câtă vreme rezultă că partea şi-a expus pe larg opiniile.

Au fost înlăturate şi criticile referitoare la greşita respingere a cererii de recuzare, motivat de împrejurarea că simplele suspiciuni şi nemulţumiri legate de măsurile dispuse de judecător nu pot fundamenta admiterea unei cereri de recuzare, dacă părtinirea invocată nu poate fi dovedită prin elemente care să dovedească în sine absenţa imparţialităţii, independent de interpretarea subiectivă dată de părţi unor măsuri ale judecătorului care, luate de sine stătător, sunt posibile şi plauzibile, chiar şi atunci când ar putea fi considerate eronate. "Contextul general" invocat de apelanţi ca fiind unul apt să genereze suspiciune, este rezultatul propriei viziuni subiective - şi uneori al propriilor acţiuni (recuzări repetate, etc.); acelor elemente de natură să creeze în mod obiectiv îndoieli, judecătorul primei instanţe le-a dat o explicaţie rezonabilă (spre exemplu tribunalul a precizat părţilor că faptul că prezentul dosarul este unicul pe lista de dosare de şedinţă publică se datorează faptului că a fost repartizat unui complet nou înfiinţat, fiind singurul care se soluţionează din listă potrivit normelor vechiul cod de procedură - vezi dosar apel în rejudecare fila x verso), iar rezolvările diferitelor incidente de către judecător nu pot constitui temeiuri de recuzare doar pentru că partea e în dezacord cu soluţiile.

În ceea ce priveşte maniera de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii de către tribunal, instanţa de apel a apreciat această soluţie ca fiind corectă.

Imobilul revendicat este supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât prin însăşi ipoteza afirmată de reclamanţi prin acţiune, a fost preluat abuziv de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, fără titlu - preluare abuzivă în înţelesul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Aşadar, imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

În condiţiile în care reclamanţii afirmă, prin însăşi formularea acţiunii împotriva statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi a Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, că acestora le revine obligaţia de restituire şi în condiţiile în care, pe cale de consecinţă, aceste autorităţi au calitatea de unitate deţinătoare în sensul art. 21 (fost 20) din Legea nr. 10/2001 - altminteri nu ar avea calitate în cauză - rezultă că reclamanţii, în măsura în care doreau restituirea în natură, trebuia să utilizeze prevederea specială prevăzută de art. 21 şi urm. din actul normativ menţionat, procedură care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.

Soluţia se impune faţă de faptul că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 permite revendicarea unor astfel de bunuri doar în lipsa unei legi speciale care să reglementeze modalitatea de restituire (iar această lege specială există, cu privire la bunul în cauză) şi faţă de faptul că procedura specială o înlătură pe cea de drept comun.

Prin urmare, întrucât speţa nu vizează revendicarea bunului de la un terţ dobânditor al bunului (caz în care procedura Legii nr. 10/2001 ar fi inaplicabilă) şi întrucât reclamanţii aveau la îndemână o lege specială iar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 permite revendicarea de drept comun doar în lipsa unei legi speciale, se constată inadmisibilitatea acţiunii de drept comun.

Această soluţie nu contrazice, ci aplică decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit în interpretarea legii că, în privinţa acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Este adevărat că legea specială nu exclude, de plano, orice revendicare de drept comun, ci doar pe acelea care privesc bunuri aflate în mâinile unităţilor deţinătoare prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la care a fost prevăzută o cale directă, administrativă, de rezolvare a solicitării (cu posibilitatea corectării în instanţă a modului de rezolvare); sunt în continuare permise revendicările formulate împotriva unor terţi dobânditori particulari, în considerarea faptului că aceştia nu sunt subiecţi ai obligaţiei de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Soluţiile de mai sus nu înfrâng jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme nu s-a negat dreptul reclamanţilor de a avea la îndemână o cale spre protejarea dreptului material de proprietate, ci doar a fost respinsă calea greşit aleasă de aceştia.

În baza art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat, iar apelanţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimatul Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, constând în onorariul de avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în considerarea volumului de muncă efectiv prestat de avocat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5,7,9 C. proc. civ., reclamanţii I., H., J..

Printr-o primă critică, partea reclamantă susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii prin raportare la motivul nr. 7 de apel privind: greşita respingere acţiunii ca inadmisibilă (prin interpretarea eronată a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie); greşita reţinere a inaplicabilităţii hotărârii CEDO dată în Cauza G.; greşita apreciere a noţiunii de "bun" sub aspectul înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor în evidenţele de carte funciară (greşita interpretare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996); greşita inaplicare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 7/1996 raportat la art. 56 din aceeaşi lege; greşita inaplicare cu prioritate a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie şi a hotărârilor CEDO cu relevanţă în materia înscrierii în cartea funciară. Sub aceste aspecte, instanţa de apel nu a analizat toate criticile deduse judecăţii, nu a expus raţiunile pentru care a înlăturat argumentele apelanţilor, privându-i astfel pe aceştia, de accesul efectiv la o instanţă şi de dreptul la un proces echitabil. Prin decizia instanţei de apel se face o singura referire la aspecte privind jurisprudenţa CEDO în penultimul paragraf al considerentelor, în condiţiile în care argumentaţia de la pag. 23-38 ale apelului conţinea trimiteri la diverse hotărâri CEDO al căror efect a fost invocat ca incident in cauză (cum erau hotărârile privind efectele înscrierii în carte funciară - Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi c. Turciei, N. A şi alţii c. Turciei, Bolukbaş şi alţii c. Turciei) care implica o analiza concretă a aplicabilităţii acestora.

Motivele de apel mai sus prezentate implicau o analiza concretă: dacă, prin soluţia pronunţată, de inadmisibilitate a acţiunii, dreptul de acces al reclamanţilor este atins în substanţa sa, dacă are un scop legitim şi dacă există un raport de proporţionalitate, adică se impunea o analiză a modului în care prima instanţă a respectat aplicarea criteriilor Ashingdane utilizate în jurisprudenţa CEDO.

Motivarea instanţei de apel ar fi trebuit să conţină o minimă analiză in concreto a limitării dreptului de acces la o instanţă prin soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, în sensul de a analiza următoarele: dacă limitarea accesului la instanţă în materia revendicării, reflectată în soluţia pronunţată în cauză era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi dacă prin această limitare se aducea atingere, în substanţa sa, dreptului apelanţilor reclamanţi asupra bunului; dacă reglementarea internă (pretinsa aplicare a Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998) urmărea un scop legitim, astfel încât să poată fi considerate o barieră justificată care să împiedice instanţa să soluţioneze pe fond cauza, în condiţiile în care decizia nr. 33/2008 conferea o speranţă legitimă de a fi analizat dreptul celui care promovează o acţiune în revendicare şi care se poate prevala de noţiunea de bun în sensul jurisprudenţei CEDO (în analiza acestui criteriu instanţa trebuia să răspundă motivului de apel prin care recurenţii reclamanţi argumentau că greşit s-a apreciat la fond că nu s-ar fi aflat în situaţiile de excepţie reglementate de decizia nr. 33/2007, respectiv neafectarea siguranţei circuitului juridic civil); dacă a existat un raport de proporţionalitate între soluţia de inadmisibilitate menţinută în cauză (pe motiv al neintroducerii unei notificări de restituire în termenul limitat prevăzut de legea specială stabilit tocmai de statul uzurpator) din perspectiva scopului urmărit.

Soluţia este nemotivată şi din perspectiva lipsei oricărei analize a argumentelor prin care apelanţii reclamanţi au evidenţiat că în cauză nu este incidentă hotărârea G., reţinută în manieră şablonardă de prima instanţă.

Nelegalitatea deciziei rezultă şi din perspectiva lipsei oricărei motivări cu privire la respingerea motivelor de apel prin care se solicita o analiză comparativă privind norma mai favorabilă (internă sau convenţională) drepturilor fundamentale. Instanţa de apel s-a limitat doar să reţină generic că soluţiile de aplicare a deciziei nr. 33/2008 nu înfrâng jurisprudenţa Curţii Europene, fără să expună cel puţin cu titlu exemplificativ sau enunţiativ cauzele CEDO pe care şi-a fundamentat raţionamentul şi implicit soluţia de menţinere a sentinţei primei instanţe.

Motivarea legală a hotărârii ar fi impus arătarea considerentelor şi raţionamentului propriu al instanţei de apel în raport de care a înlăturat argumentele apelanţilor privind inaplicabilitatea în prezentul litigiu a cauzei G. c. României reţinute de prima instanţă, şi nici cele referitoare la cauzele CEDO soluţionate ulterior acesteia (Dickmann şi Gion c. României), argumente pe care apelanţii-reclamanţi le-au invocate într-o manieră expresă şi detaliată în motivarea apelului. Din aceste hotărâri rezulta că CEDO nu generalizează aplicarea Legii nr. 10/2001 oricărui tip de cauză privitoare la imobile preluate de Stat, ci individualizează, particularizează, cazurile specifice care se raportează la legea specială, fără a exclude dreptul persoanei vătămate prin actele de deposedare comise de Stat, de a se adresa instanţelor judecătoreşti în baza normelor din materia revendicării (art. 480-art. 481 din vechiul C. civ.). Instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat sub nicio formă soluţia de respingere a apelului dedus judecăţii, prin prisma ineficienţei sistemului reparator reglementat prin Legea nr. 165/2013, constatată inclusiv prin jurisprudenţa recentă din 2019 (Ana Ionesctişi alţii c. României cererea nr. x/03 şi alţi 18), constatare care confirmă faptul că recurgerea la calea dreptului comun, prin formularea acţiunii în revendicare, constituie, în anumite condiţii, unicul remediu eficace pentru recuperarea imobilului preluat autorilor apelanţilor de către Statul român în perioada regimului comunist. Omisiunea indicării unei astfel de motivări este cu atât mai criticabilă, cu cât prin decizia recurată, aceeaşi instanţă de apel a reţinut, în mod contradictoriu, că sunt în continuare permise revendicările formulate împotriva unor terţi dobânditori particulari, în considerarea faptului că aceştia nu sunt subiecţi ai obligaţiei de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin nemotivarea soluţiei apelului pe aspectele mai sus menţionate, recurenţii-reclamanţi au fost privaţi de accesul efectiv la o instanţă şi la efectivitatea căii de atac,prin acea că instanţa de apel a refuzat practic să îşi exercite atribuţiile, inerente calităţii sale de organ de realizare a puterii judecătoreşti, şi îndeosebi de organ de control judiciar.

II. Sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. în ce priveşte modul de soluţionare al motivelor de apel prin care s-a invocat: încălcarea normelor ce reglementează modalitatea de repartizare aleatorie a dosarului în concordanţă cu principiul repartizării aleatorii consacrat de dispoziţiile art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004, art. 101 şi urm din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor; încălcarea principiului oralităţii dezbaterii consacrat de art. 127 C. proc. civ. şi al contradictorialităţii, consacrat de art. 129 alin. (4) din acelaşi cod; greşita respingere a cererii de recuzare formulată de apelanţii -reclamanţi; greşita soluţionare a cauzei pe excepţia inadmisibilităţii.

- În dovedirea motivului I al apelului privind excepţia de nelegală repartizare a dosarului în primă instanţă, reclamanţii au solicitat prelungirea probatoriului în apel, cu mai multe probe şi înscrisuri (aşa cum sunt enumerate în memoriul de recurs), din care doar o parte au fost încuviinţate.

Curtea a încuviinţat să fie administrată în apel proba cu Adresa nr. x/22.12.2018 a Tribunalului Bucureşti - răspuns la solicitarea de comunicare a informaţiilor şi înscrisurilor privind modul de repartizare al cauzei în rejudecare din care rezultă următoarele: La data de 20.08.2018, după repartizarea dosarelor din liste de repartiţie, în vederea repartizării aleatorii a dosarului nr. x/2011 grefierul desemnat cu repartizarea aleatorie a dosarelor din cadrul secţiei, a procedat la blocarea temporară a completului de judecată F7 (K., ca urmare a admiterii cererii de abţinere prin încheierea din 08.08.2018), pentru a fi repartizat altui complet de fond din cadrul secţiei a IV a civilă a Tribunalului Bucureşti; repartizarea s-a efectuat în mod aleatoriu, iar parametrii dosarului, respectiv 32-45 zile nu au fost modificaţi. în urma repartizării aleatorii, dosarul a fost repartizat completului de judecată F22, format din d-na jud. L., primind termen de judecată la data de 26.09.2018.

Din acest înscris rezulta că dosarul nu a fost repartizat la rând, la începutul zilei de repartizare, ci după ce au fost repartizate toate dosarele nou intrate din acei zi, înregistrate în ordinea prevăzută de art. 94 din ROI, aspect care încălca prevederile ROI. In aceste condiţii, cu atât mai mult instanţa de apel ar fi trebuit să administreze probele în completare solicitate, care i-ar fi permis să verifice complet aspectele de nelegalitate a repartizării invocate de reclamanţi atât în faţa primei instanţe, cât şi prin motivele de apel şi care configurau excepţia nelegalei compuneri a instanţei de fond.

Prin încheierea din 11.12.2019, instanţa a admis doar în parte probele solicitate, respectiv a dispus solicitarea de relaţii de la Tribunalul Bucureşti, doar cu privire la hotărârea Colegiului de conducere prin care s-a înfiinţat completul F22 (căruia i-a fost repartizat dosarul la fond). Conţinutul hotărârii colegiului de conducere nr. 31/13.08.2018 nu lămurea însă toate aspectele care constituiau elementele de verificare ale excepţiei de nelegală repartizare invocată de reclamanţi. În aceste condiţii, la termenul din 15.01.2020, apelanţii reclamanţi au solicitat administrarea probei cu înscrisul constatator al repartizării dosarului efectuată în data de 20.08.2018, pentru a se putea formula excepţia de nelegalitate a actului de repartizare, în măsura în care instanţa de apel ar considera că repartizarea este un act administrativ şi nu un act de procedură supus regimului obişnuit al nulităţilor procedurale.

Instanţa a respins această cerere cu motivarea că existenţa înscrisului constatator al actului de repartizare este incertă pentru că obiectul excepţiei indicată sub forma unei critici în cererea de apel îl constituie actul de administrare judiciară al repartizării dosarului independent de faptul că operaţiunea materială a repartizării a fost sau nu constatată printr-un înscris; prin răspunsul dat la cererea părţii pe această chestiune, nu a fost indicat un anume înscris constatator al acestei operaţiuni materiale întocmite în executarea actului de administrare judiciară al repartizării, un astfel de înscris nu există.

Prin refuzul administrării probei cu înscrisul emanat de Ecris şi în care s-a concretizat actul de repartizare instanţa de apel a refuzat, practic, să verifice respectarea legalităţii repartizării, aspect reflectat şi în modul de respingere al motivului I de apel. Astfel, în hotărârea finală, instanţa respinge motivul de apel prin care se criticase încălcarea principiului repartizării aleatorii, deşi reţine că sunt corecte principial enunţurile generice formulate de apelanţi cu privire la problematica repartizării aleatorii.

Din motivarea concretă ulterioară pe acest aspect (pag. 7 din hotărâre), se constată, mai degrabă, că e vorba de aplicarea unei prezumţii de legalitate cu privire la datele autentice comunicate de organismele de conducere sau de către funcţionarii aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Chiar dacă nu a indicat temeiul de drept al unei astfel de motivări, prin referinţa la caracterul autentic al datelor cuprinse în adresa Tribunalului, ar părea că instanţa de apel ar fi făcut aplicarea dispoziţiile art. 269-270 noul C. proc. civ. sub aspectul puterii doveditoare a unicului act (adresa nr. x/12.12.2018 a Tribunalului Bucureşti), care menţiona date privind modalitatea de repartizare a dosarului.

Or, o astfel de aplicare a unei prezumţii legale privind datele din acest înscris nu excludea analiza elementelor de nelegală repartizare, învederate prin motivele de apel şi concluziile finale din apel, consemnate în încheierea de dezbateri, elemente care ar fi trebuit să conducă la concluzia încălcării formelor de procedură sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de-o parte, instanţa de apel nu a analizat deloc motivul de apel prin care s-a criticat nelegalitatea încheierii din 21.11.2018, prin care excepţia nelegalei repartizări a dosarului a fost respinsă pe motiv că instanţa s-ar fi pronunţat asupra acesteia prin încheierea din 26.09.2018, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ.. Or, în analiza acestei motiv de apel trebuia să verifice în concret dacă a existat o cauză juridică diferită între cele cererile formulate la cele două termene şi să constate că cererea soluţionată prin încheierea din 21.11.2018 a fost motivată pe argumente faptice diferite faţă de cele ale excepţiei invocate la 26.09.2018 (lipsa de la dosarul cauzei a actului în care să se concretizeze respectarea regulilor de repartizare aleatorie a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 101, art. 103 alin. (2), art. 110 alin. (2), art. 130 alin. (3) şi art. 131 din Regulament, precum şi cu art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, în baza cărora să poată fi verificate aspectele mai sus menţionate; existenţa unor indicii clare ale unor vicii ale procedurii de repartizare a cauzei; împrejurarea că dosarul în cauză era unicul pe lista completului căruia îi fusese repartizat, încheierea de soluţionare a abţinerii jud. K. nu conţinea data tehnoredactării).

În respectarea dreptului la un proces echitabil, instanţa trebuia să analizeze cele două aspecte privind nerespectarea regulilor repartizării aleatorii, respectiv: la dosar nu exista nici un document care să reflecte modalitatea de repartizare aleatorie, iar faţă de data pronunţării hotărârii de admitere a abţinerii (08.08.2018), repartizarea s-a efectuat la 12 zile după soluţionarea incidentului procedural, contrar principiului ce impunea repartizarea deîndată. Neprocedând astfel, instanţa de apel a încălcat toate dispoziţiile legale ce consacră principiul repartizării aleatorii, care asigură dreptul al un proces echitabil consacrat în art. 21 din Constituţie şi art. 10 din Legea nr. 304/2004.

În mod greşit instanţa de apel a respins apărarea subsidiară prin care s-a solicitat analiza nelegalei repartizări ca o excepţie de nelegalitate în baza dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, neexistând nicio interdicţie legală în C. proc. civ. de a se putea contesta actul administrativ al repartizării pe calea contenciosului administrativ, ca excepţie incidentală în cursul procesului.

- În mod greşit instanţa de apel a respins criticile privind nulitatea încheierii de dezbateri din 21.11.2018 şi, subsecvent, a sentinţei nr. 2430/28.11.2018, datorită refuzului primei instanţe de a le respecta reclamanţilor dreptul de a pune concluzii orale pe fondul excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. Din succesiunea luărilor de cuvânt consemnate în încheierea de dezbateri rezultă că nu a fost respectată ordinea firească a susţinerilor părţilor, prima instanţă acordând cuvântul atât asupra cererii de suspendare, cât şi în subsidiar, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, urmând a rămâne în pronunţare asupra ambelor aspecte. In condiţiile în care instanţa nu s-a pronunţat în şedinţă asupra cererii de probe şi nici asupra cererii de unire cu fondul a excepţiei, aşa cum era normal anterior închiderii dezbaterilor, apărătorul reclamanţilor a solicitat să i se acorde cuvântul pe fondul excepţiei de inadmisibilitate, pe motiv că nu a pus concluzii şi pe aceasta, corespunzător ordinii legale de luare a cuvântului. Instanţa de fond a refuzat să mai acorde cuvântul apărătorului reclamanţilor, pe motiv că a acordat cuvântul pe excepţia inadmisibilităţii, avocatul reclamanţilor formulând concluziile după cum a crezut de cuviinţă. Astfel, nu a avut în vedere că pârâţii erau reclamanţi în excepţia invocată, iar ordinea susţinerilor era prevăzută de lege. Deşi a fost încadrat în drept acest motiv de apel pe dispoziţiile art. 128 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., instanţa de apel nu a analizat în concret modul în care aceste prevederi legale au fost greşit încălcate de instanţa de fond.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi fost aplicate corect dispoziţiile art. 128 alin. (3) C. proc. civ., ce i-ar fi dat instanţei dreptul să limiteze cuvântul părţilor, ca să justifice respingerea criticii din apel ce viza neacordarea cuvântului apărătorului reclamanţilor pe fondul excepţiei de inadmisibilitate. Aceste dispoziţii legale ar fi incidente numai dacă instanţa de fond ar fi dat cuvântul pe fondul excepţiei de inadmisibilitate în ordinea prevăzută de art. 128 alin. (2) şi (3) şi reclamanţii - în răspunsul la excepţie - ar fi prelungit durata în timp a concluziilor, ceea ce ar fi justificat limitarea concluziilor pe fondul excepţiei. Or, reclamanţii recurenţi nu au ajuns să pună deloc concluzii pe acest aspect.

Instanţa de apel nu a analizat nelegalitatea soluţiei prin prisma refuzului luării în considerare a jurisprudenţei CEDO indicate în aceste condiţii prin concluziile scrise, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Deşi s-a criticat în apel faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de probe cu înscrisuri şi interogatoriul pârâtului Stat, susţinute la termenul de dezbateri,care ar fi impus unirea cu fondul a excepţiei, instanţa de apel nu a motivat nici ea respingerea motivului de apel formulat pe acest aspect, rezumându-se doar la aprecierea că a fost corect aplicat art. 137 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că era incidentă o excepţie de fond care făcea de prisos cercetarea pe fond a pricinii. Or, reclamanţii au criticat în primul rând faptul nepronunţării asupra cererilor de probe formulate în combaterea excepţiei, a căror administrare ar fi putut conduce la înlăturarea excepţiei. Instanţa de apel nu a motivat nici ea aceasta perspectivă a criticii formulate prin apel, deşi ea era cu totul diferită de ceea ce a analizat la pag. 8 par. 1 din hotărâre.

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.. Principala motivare a excepţiei de inadmisibilitate reţinută de prima instanţă este bazată pe argumentul neformulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamanţi şi pe aspectul formulării unei astfel de notificări în baza legii speciale de către alte persoane, motivare criticată prin apel, prin invocarea situaţiei de excepţie rezultată din dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 în care poate fi verificată pe fond o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Una din aceste condiţii - premisă pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare în condiţiile dreptului comun, este verificarea condiţiei de a nu fi afectat un alt drept de proprietate ori securitatea raporturilor juridice, iar reclamantul să aibă un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, verificarea primei condiţii impunea cu prioritate, clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, din perspectiva existenţei sau inexistenţei unui mod originar de dobândire a proprietăţii de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, obligaţie pe care prima instanţă nu şi-a îndeplinit-o, iar instanţa de apel nu a procedat nici ea la analiza motivului de apel prin care se solicita expres o asemenea analiză. Numai după determinarea în concret a acestei situaţii, s-ar fi putut aprecia că era exclusă aplicabilitatea dreptului comun, întrucât, dacă un astfel drept nu a fost dobândit în condiţiile prevăzute de lege, ci era vorba doar de o posesie de fapt, fără titlu a statului atunci trebuia analizat de către prima instanţă care dintre părţi se poate prevala de un drept supus protecţiei art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO. În speţă, intimaţii pârâţi Ministerul Culturii şi Muzeul Hărţilor nu sunt subdobânditori ai dreptului de proprietate, în sensul avut în vedere de decizia nr. 33/2008 şi jurisprudenţa CEDO evocată în considerentele acestei decizii. Prin urmare, nu se putea retine că, din acest punct de vedere, prin admiterea revendicării s-ar fi adus vreo vătămare altui drept de proprietate al unui subdobânditor.

III. În mod greşit a fost respins motivul III de apel, prin care s-a criticat încheierea din 03.10.2018, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului fondului (în rejudecare), pentru încălcarea dreptului la un tribunal imparţial în sensul art. 6 CEDO.

Instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Interpretarea corectă a acestor dispoziţii legale nu poate fi făcută fără luarea în considerare a următoarelor: Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 reţine că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Dacă nu există un astfel de titlu - cum este şi cazul recurenţilor - atunci nu se poate reţine că bunul litigios ar face parte din domeniul public al statului, care să poate fi opus reclamanţilor în revendicare, care au un titlu nedesfiinţat si opozabil prin înscriere în cartea funciară. Aplicarea legii speciale are în vedere situaţia în care există un titlu de preluare al statului, în sensul dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar el nu este valabil, situaţie care nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu există nicio aparenţă de act de preluare, ea fiind doar o preluare în fapt. În aceste condiţii erau pe deplin incidente prevederile de excepţie ale deciziei nr. 33/3008: dacă nu exista un alt drept de proprietate, în sensul art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, căruia i-ar putea aduce atingere dreptul de proprietate reclamat de reclamanţii apelanţi pe calea dreptului comun, atunci excepţia de inadmisibilitate era nefondată şi acţiunea în revendicare trebuia analizată pe fondul ei.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care s-a invocat greşita neaplicare a dispoziţiilor art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 în soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii invocate. S-a invocat faptul că o astfel de excepţie nu este de ordine publică, iar intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu a formulat întâmpinare şi nicio apărare în cauză, ceea ce poate fi considerat ca o achiesare la pretenţiile reclamantului. Prin respingerea acestei critici au fost încălcate dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, art. 10 din Codul deontologic al magistraţilor, art. 6 CEDO.

Instanţa de apel nu a analizat critica din apel privind soluţia de recuzare prin raportare la cerinţele impuse de dispoziţiile art. 27 pct. 1 şi 7 C. proc. civ. şi a refuzat să facă aplicarea principiilor CEDO în materia dreptului la un tribunal imparţial.

IV. Prin respingerea motivelor de apel ce vizau greşita soluţionare a cauzei pe excepţie de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, s-a procedat la o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum şi a deciziei nr. 33/2008. De asemenea, s-a procedat la o greşită neaplicare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi la jurisprudenţa CEDO relevantă în pricina dedusă judecăţii (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).

V. Hotărârea atacată nu a analizat efectele inaplicabilităţii hotărârii CEDO din Cauza G. şi alţii contra României, a dat o interpretare greşită noţiunii de bun din perspectiva art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, cu consecinţa aplicării greşite a art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Hotărârea G. nu este aplicabilă în cauză, întrucât litigiul de faţă are ca obiect revendicarea unui imobil preluat de stat fără titlu, în timp ce situaţia petentelor G. şi M. viza recuperarea unui imobil preluat de stat cu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, existând deosebiri fundamentale între cele două situaţii premisă.

Potrivit art. 6, alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care stabileşte că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Prin urmare, legea însăşi condiţionează dobândirea imobilului de către Stat de preexistenta unui titlu valabil, ipoteză care nu este îndeplinită în prezentul litigiu.

H.G. nr. 1133/2008, prin care s-a transmis imobilul din administrarea RARPS în administrarea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, nu constituie titlu de proprietate şi nici temei al preluării, nu este similar Decretului nr. 92/1950 din hotărârea G., astfel că, nefiind vorba de aceeaşi situaţie-premisă, imobilul din prezentul litigiu nu urmează regimul juridic al cauzei-pilot, care se referă la un imobil preluat în proprietatea statului în temeiul unui act normativ. Modul în care statul (Guvernul) dispune prin act declarativ (H.G.) asupra dreptului de a folosi/administra un bun, nu poate constitui un drept opozabil în cadrul unei acţiuni în revendicare.

Prezenta cauză vizează revendicarea unui imobil, pentru recuperarea căruia nu a fost declanşată în prealabil sau concomitent vreo altă procedură administrativă sau judiciară reglementată de legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare), spre deosebire de cazul petentelor din speţa-pilot G., a cărei incidenţă a fost eronat reţinută de prima instanţă în cauza de faţă.

Astfel, în situaţia descrisă în hotărârea-pilot, autorul petentelor demarase în anul 1996 procedura administrativă de restituire a imobilului preluat de Stat în baza Legii nr. 112/1995 şi obţinuse hotărâri judecătoreşti de restituire a 7 apartamente, anterior sesizării instanţelor cu acţiunea în revendicarea unui alt apartament din imobil în temeiul dreptului comun. Totodată, în paralel cu procedura judiciară de revendicare a imobilului iniţiată în baza normelor generale (C. civ.), în anul 2001 petentele G. şi N. declanşaseră şi procedura administrativă de retrocedare a bunului în baza Legii nr. 10/2001, context în care instanţele interne sesizate au apreciat că între cele două remedii judiciare de care au uzat reclamantele, imobilul urma a fi recuperat pe calea legii speciale, neputând fi acceptat acest paralelism judiciar de retrocedare. Nu aceeaşi este şi situaţia reclamanţilor din prezentul litigiu, al căror unic remediu judiciar de recuperare al imobilului de care au fost deposedaţi, constă în formularea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, ca mijloc procesual de apărare şi valorificare a dreptului lor de proprietate, drept imprescriptibil, care nu s-a pierdut prin neuz şi care nu s-a transferat în nicio modalitate în patrimoniul entităţilor statale acţionate în justiţie. În consecinţă, chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine în cauză aplicabilitatea hotărârii G., tocmai prin prisma acestei hotărâri, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, aveau obligaţia de a verifica dacă prin admiterea revendicării s-ar fi prejudiciat drepturile unor subdobânditori de bună-credinţă şi aplicând criteriile comparării de titluri, să soluţioneze pe fond acţiunea, acordând preferabilitate titlului mai bine caracterizat. O astfel de obligaţie devenea imperativă, în contextul în care însăşi instanţa de apel a conchis prin decizia recurată că legea specială nu exclude, de plano, orice revendicare de drept comun" şi că sunt în continuare permise revendicările formulate împotriva unor terţi dobânditori particulari, în considerarea faptului că aceştia nu sunt subiecţi ai obligaţiei de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Hotărârea-pilot dată în cauza G. şi alţii contra României nu legitimează şi nu justifică soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun a imobilului aflat în litigiu.

Aşa cum chiar instanţa de apel a reţinut, nu se poate înlătura ipso facto dreptul reclamanţilor de a-şi recupera imobilul pe calea dreptului comun, prin simpla apariţie a Legii nr. 10/2001, pentru că în caz contrar, s-ar anihila practic efectul deciziei nr. 33/2008, prin care însăşi instanţa supremă a statuat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere niciunui alt drept şi nu periclitează siguranţa circuitului civil, întrucât pârâţii acţionaţi în justiţie nu au un titlu asupra bunului revendicat, ci sunt simpli detentori ai acestuia, dreptul de administrare neconfundându-se şi neputând fi asimilat dreptului de proprietate a cărui analiză trebuie să primeze în cadrul acţiunii în revendicare.

Cum decizia nr. 33/2008 nu face nicio distincţie în privinţa tipului de deţinător al imobilului (terţ subdobânditor sau entitate publică), rezultă că Statul pârât se află chiar în situaţia de admisibilitate a revendicării pe dreptul comun, conform prevederilor de excepţie ale deciziei.

Aşadar, hotărârea dată în cauza G. nu înlătură, ci dimpotrivă, consolidează efectele deciziei nr. 33/2008, pe care recurenţii o reiterează şi în faţa instanţei de recurs, aspect rezultat chiar din par. 73 al acestei hotărâri, în care chiar CEDO reaminteşte existenţa acestei decizii referitoare la problema admisibilităţii acţiunilor promovate pe calea dreptului comun şi nu pe calea legii speciale, reţinând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoana care deţinea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie putea introduce o acţiune în revendicare, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă.

Pe de altă parte, încălcările constatate în hotărârea-pilot, care au generat suspendarea unor cauze similare pe rolul CEDO şi obligaţia Statului român de a adopta noi măsuri legislative în plan intern, transpuse ulterior în cuprinsul Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu prezintă relevanţă în pricina de faţă, nejustificând nici soluţia respingerii cererii de revendicare, ca inadmisibilă şi nici respingerea apelului dedus judecăţii.

Chiar dacă s-ar admite aplicabilitatea hotărârii G. în prezenta cauză, aceasta nu face decât să confirme că Legea nr. 10/2001 nu a constituit un remediu intern eficient până în anul 2007, moment la care recurenţii Yannicelli nu ar mai fi putut uza de aceasta lege, întrucât termenul de formulare a unor cereri de retrocedare în temeiul acestui act normativ expirase deja la data de 14.02.2002. Aşadar, în lumina jurisprudenţei CEDO, aplicarea art. 6, par. 2 din Legea nr. 213/1998 reţinut de instanţa de apel nu înlătura posibilitatea persoanei interesate de a uza de calea dreptului comun, devreme ce legea specială nu constituia un remediu apt să asigure recuperarea bunului.

Recurenţii-reclamanţi din prezentul litigiu justifică un bun în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că acţiunea în revendicare este admisibilă prin prisma deciziei nr. 33/2008 şi se impune a fi soluţionată pe fond. Existenţa bunului în accepţiunea Convenţiei nu se circumscrie exclusiv ipotezei descrise în hotărârea pilot, ci trebuie analizată prin raportare la particularităţile fiecărei speţe în parte. Chiar dacă s-ar reţine ca fiind aplicabil raţionamentul conţinut în hotărârea pilot, instanţele anterioare au aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie. În acest sens, se arată că dreptul de proprietate al recurenţilor nu trebuia analizat prin raportare la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (în vigoare la data introducerii acţiunii), ci la momentul înscrierii efective a dreptului autorilor reclamanţilor şi la legea aplicabilă la acea dată, conform principiului tempus regit actum. Lipsa unei analize concrete din partea instanţei de apel asupra efectelor înscrierii în cartea funciară, care nu a fost radiată sau anulată, atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind încălcate dispoziţiile art. 25 raportat la art. 56 din Legea nr. 7/1996.

VI .În mod greşit s-a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile deciziei nr. 33/2008, cu consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 213/1998.

În mod greşit instanţa de apel a statuat asupra prevederilor deciziei nr. 33/2008, care permite la nivelul normei interne, în anumite condiţii, admisibilitatea unei acţiuni în revendicare a unui imobil aflat sub incidenţa legii speciale nr. 10/2001. Din această perspectivă, prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 213/1998.

În mod eronat instanţa de apel a menţinut raţionamentul primei instanţe că trimiterile reclamanţilor la art. 6 din Legea nr. 213/1998 ar fi irelevante, incidenţa acestei norme în cauza de faţă fiind evidentă, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate care trebuiau analizate în cadrul litigiului de revendicare. De altfel, persistând în acelaşi raţionament eronat, prima instanţă a statuat şi că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dispoziţiile art. 6, alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Invocarea art. 6, alin. (1) din Legea nr. 213/1998 era de esenţă, întrucât stipula în mod expres condiţiile în care bunul preluat de Stat ar fi putut intra în domeniul public sau privat al Statului, condiţii care nu erau îndeplinite în prezentul litigiu, în contextul în care imobilul autorului reclamanţilor a fost preluat de Stat fără titlu.

Analiza celor două condiţii de admisibilitate ale revendicării prevăzute de decizia în interesul legii nu poate fi redusă doar la analiza uneia dintre acestea, respectiv reţinerea şablonardă a lipsei bunului în lipsa unei hotărâri de restituire a acestuia, fără a analiza şi cea de-a doua condiţie, respectiv dacă prin exercitarea acţiunii în revendicare ar fi vorba de o perturbare a siguranţei circuitului civil, rezultate din existenţa unor titluri ale statului sau ale unor subdobânditori de la acesta.

O astfel de condiţie nu era îndeplinită în cauză, întrucât a rezultat din probele cauzei că imobilul revendicat este deţinut de stat fără titlu, fără înscrierea dreptului statului în cartea funciară, fără existenţa unui drept de proprietate dobândit în condiţiile dreptului intern de către stat, într-una din modalităţile prevăzute de art. 7 din Legea 213/1998.

Instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a motivului de apel prin care se invoca lipsa de concludenţă a H.G. invocate de pârâţi, acestea fiind acte cu caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi, care nu pot fi luate în considerare atunci când s-ar analiza criteriul neafectării siguranţei circuitului civil, ca element de admisibilitate a unei revendicări în baza dreptului comun, din perspectiva deciziei nr. 33/2008.

Prin art. 7 din Legea nr. 213/1998 s-au stabilit în termeni imperativi modalităţile prin care se dobândeşte dreptul de proprietate publică asupra unor bunuri.

Instanţa de apel a refuzat sa analizeze argumentele apelului prin care se invoca prevalenta dreptului de proprietate al reclamanţilor faţă de lipsa dobândirii de către stat în mod valabil a dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie. Or, aceasta era o condiţie sine qua non a trecerii imobilului din pretinsul domeniu privat al Statului în domeniul public al acestuia în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998.

Întrucât imobilul în cauză nu a trecut în mod valabil în proprietatea Statului, el nu avea cum să fie transferat în domeniul public, câtă vreme Statul nu avea calitatea de dominus; per a contrario, se încalcă principiul nemo dat quod non habet. Din acest punct de vedere decizia atacată este nelegală prin refuzul instanţei de a face aplicarea corectă a art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

VII. Instanţa de apel nu a analizat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în pricina dedusă judecăţii (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.), în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii este în sensul că soluţionarea cauzei din perspectiva excepţiei de inadmisibilitate constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul de acces la instanţă şi contravine dreptului la un proces echitabil.

Menţinerea soluţiei primei instanţe prin care a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, reprezintă un refuz al instanţelor de a soluţiona cauza pe fondul cererii deduse judecăţii, aspect ce contravine dreptului la examinarea cauzei, ca element component al dreptului la un proces echitabil, în însăşi substanţa sa. De altfel, prin jurisprudenţa anterioară a CEDO, în cauza Faimblat c. României s-a reţinut că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun, pe considerentul existenţei legii 10/2001, constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă,constatându-se încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie de către Statul român. Instanţa de apel în mod greşit nu a analizat incidenţa hotărârii pronunţate la data de 6 noiembrie 2012 în Cauza Miu împotriva României (7088/03), în care Curtea a constatat încălcarea de către Statul român a dreptului de acces la instanţă, decurgând din refuzul instanţelor judecătoreşti naţionale de a-i examina cauza petentei, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii sale de revendicare a unui imobil preluat de Stat în perioada regimului comunist formulată în baza dreptului comun, iar nu a legii speciale de restituire, raţionament ce se aplică mutatis mutandis în prezenta cauză.

VIII. Instanţa de apel a încălcat dreptul la nediscriminare al recurenţilor prevăzut de art. 14 din Convenţie şi de dispoziţiile Protocolului nr. 12 la CEDO ratificat de România prin Legea nr. 103/2006. Instanţa de apel nu a dat eficienta nici apărării reclamanţilor prin care au invocat aplicarea cu prioritate a prevederilor convenţionale mai sus menţionate, în argumentarea ideii că prin menţinerea soluţiei primei instanţe sunt discriminaţi în posibilitatea de a recurge la normele dreptului comun în raport de persoana care încalcă dreptul de proprietate (o persoană fizică sau statul). S-a ajuns astfel la situaţia paradoxală ca, tocmai statul obligat la respectarea drepturilor persoanei, să fie privilegiat prin modalitatea discreţionară în care instanţele au aplicat legea internă şi europeană în materia respectării dreptului de proprietate.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi a solicitat respingerea recursului, menţinerea deciziei recurate şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, intimatul-pârât a arătat că recurenţii nu deţin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, nu au dovedit că autoarea acestora a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ori că ar fi fost împiedicată de un caz de forţă majoră să uzeze de această procedură, sens în care acţiunea în revendicare este inadmisibilă, fiind introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Nici din perspectiva raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi C. civ., dar nici din cea a raportului dintre legea internă şi CEDO acţiunea recurenţilor nu este admisibilă, în cauză fiind corect aplicate atât decizia în interesul legii nr. 33/2008, cât şi principiile, respectiv practica CEDO în materie. Referitor la critica privind modalitatea de soluţionare a excepţiei nelegalei repartizări a cauzei, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nivelul de control solicitat a fi exercitat de către completul de judecată excede chestiunilor ce pot fi analizate în cadrul procesului civil. În cauză nu se poate reţine nicio încălcare a dreptului la un proces echitabil sub aspectul oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, iar excepţia de inadmisibilitate a fost analizată potrivit dispoziţiilor legale, cu prioritate. Referitor la criticile privind modalitatea de soluţionare a cererii de recuzare, arată că motivele de recuzare ale recurenţilor nu se subsumau dispoziţiilor art. 27 pct. 1 şi 7 C. proc. civ. invocate, soluţia instanţei fiind legală şi corectă.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Culturii a solicitat respingerea recursului, menţinerea deciziei atacate, arătând că probele pe care recurenţii le invocă în susţinerea cererii de chemare în judecată nu fac dovada calităţii de moştenitor a pretinsului proprietar al imobilului şi, respectiv, a legitimităţii sale procesuale active de a promova o acţiune în revendicare. Cererea de constatare a nelegalităţii H.G. nr. 1705/2006, H.G. nr. 1133/2008 şi a art. 2 din H.G.. Nr. 1438/2002 este inadmisibilă, întrucât între fondul pricinii pentru care a fost învestită instanţa şi actele normative indicate nu există o legătură juridică care să determine cenzurarea legalităţii acestora în procedura cu caracter accesoriu. Recurenţii nu au făcut dovada preluării abuzive, iar în cauză este incidentă decizia în interesul legii nr. 33/2008, potrivit căreia imobilele supuse regimului juridic al Legii nr. 10/2001 nu pot fi dobândite decât în condiţiile legii speciale, iar nu pe calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.

La dosar nu au fost depuse dovezile avocaţiale pentru întâmpinarea transmisă prin mail, motiv pentru care apărările formulate prin această întâmpinare nu vor fi avute în vedere în soluţionarea cauzei.

Analizând recursul declarat de partea reclamantă I., H., J., Înalta Curte constată că este nefondat.

Printr-o primă critică, partea reclamantă susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii prin raportare la motivul de apel privind greşita respingere acţiunii ca inadmisibilă (prin interpretarea eronată a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie); greşita reţinere a inaplicabilităţii hotărârii CEDO dată în Cauza G.; greşita apreciere a noţiunii de "bun" sub aspectul înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor în evidenţele de carte funciară (greşita interpretare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996); greşita inaplicare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 7/1996 raportat la art. 56 din aceeaşi lege; greşita inaplicare cu prioritate a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie şi a hotărârilor CEDO cu relevanţă în materia înscrierii în cartea funciară, pentru argumentele expuse în cuprinsul memoriului de recurs.

Critica este nefondată.

În drept, statuând prin dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. că partea interesată poate cere casarea unei hotărâri pentru nemotivare, legiuitorul a arătat, totodată, şi în ce situaţii este incident acest motiv de recurs, anume: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii, în înţelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt şi de drept necesare şi suficiente, precum şi a raţionamentului logico-judiciar care fundamentează soluţia pronunţată.

Obligaţia judecătorului de a motiva hotărârea este prevăzută de normele de drept intern (art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) iar dreptul părţii la o decizie motivată, care este subsumat conceptului dreptului la o instanţă, este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi din perspectiva art. 6 alin. (1), a echitabilităţi procedurilor.

Potrivit jurisprudenţei naţionale şi a instanţei europene, dreptul la o decizie motivată nu implică însă un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, ci trebuie să conţină dovada examinării aspectelor esenţiale ale cauzei, de fapt şi de drept, de fond sau de procedură, pe care se întemeiază soluţia. Întinderea motivării poate varia în funcţie de circumstanţele cauzei şi de natura soluţiei pronunţate (pe fond ori pe excepţie).

În atare condiţii, motivul de recurs relativ la nemotivare nu este incident în cazul în care hotărârea cuprinde motive de fapt şi de drept suficiente care furnizează părţilor dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios analizate de judecător şi care sprijină soluţia pronunţată, sub motiv că hotărârea ar fi impus o motivare mai amplă care să conţină răspunsuri detaliate cu privire la toate argumentele invocate în apărare.

Incidenţa acestui motiv de recurs nu poate fi reţinută nici sub motiv că raţionamentul logico-judiciar pe care se sprijină soluţia, astfel cum este prezentat în motivarea hotărârii, ar fi greşit în raport de normele de drept şi de jurisprudenţa reţinute a fi fost relevante de instanţa de judecată, întrucât o astfel de critică pune în discuţie incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speţă, verificând conţinutul hotărârii recurate, se constată că aceasta cuprinde motivele necesare şi suficiente pentru care instanţa de apel a respins criticile prin care partea reclamantă a solicitat schimbarea sentinţei primei instanţe şi respingerea excepţiei inadmisibilităţi cererii în revendicare deduse judecăţii pe calea dreptului comun.

Considerentele hotărârii explicitează de ce instanţa de apel nu a primit apărările prin care partea reclamantă a pretins existenţa în patrimoniu a unui "bun", în aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a normelor din dreptul intern invocate (art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 56 din Legea nr. 7/1996) şi de ce în rezolvarea excepţiei inadmisibilităţii a apreciat că sunt relevante dezlegările date problemelor litigioase prin hotărârea din 12.10.2010 din cauza G. ş.a. contra României şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a motivat că prin hotărârile mai sus arătate, care sunt obligatorii, s-a lămurit în ceea ce priveşte acest tip de acţiuni în revendicare, care este sensul noţiunii de "bun actual" din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi care este modalitatea de rezolvare a concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, şi legea generală, C. civ., respectiv, în ce condiţii poate fi acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în procesele de revendicare a unor imobile care cad în sfera de aplicare a legii speciale (situaţie particulară cu privire la instanţele de fond au statuat că nu se regăseşte în procesul pendinte).

În evaluarea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de apel a motivat că soluţia s-a impus, pe de o parte, în considerarea dezlegărilor date normelor de drept invocate ca temei de drept în jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene iar, pe de altă parte, în considerarea circumstanţelor particulare ale cererii deduse judecăţii - cerere de revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, îndreptată împotriva entităţii deţinătoare a imobilului, imobil pentru care părţii reclamante nu i s-a recunoscut un drept actual de proprietate şi pentru care aceasta nu a urmat calea legii speciale.

În atare condiţii, solicitarea părţii reclamante de a obţine răspunsuri detaliate la argumentele prin care pretindea statuări privind inexistenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul legii speciale şi necesitatea protejării dreptului de proprietate ori privind existenţa unei incompatibilităţii între soluţia de inadmisibilitate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în considerarea caracterului mai favorabil al normelor de drept convenţionale, se dovedeşte a fi excesivă, întrucât aceste probleme au fost analizate şi dezlegate în cuprinsul hotărârilor din cauza G. ş.a. contra României şi nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care instanţa de apel a făcut trimitere.

De altminteri, se observă că prin argumentele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea reclamantă, în realitate, nu pretinde o lipsă de motivare a hotărârii recurate, ci apreciază că se impunea o altă motivare, fundamentată pe un raţionament logico-judiciar diferit decât cel expus de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, sub motiv că unele dintre argumentele invocate în apărare, dacă ar fi fost corect examinate şi altfel motivate, ar fi impus soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

O astfel de manieră de susţinere a criticii de nelegalitate, care nu se întemeiază pe hotărârea recurată, nu este permisă, ştiut fiind că instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, are obligaţia de a motiva, într-o manieră coerentă, propriul raţionamentul logico-juridic pe care şi-a fundamentat soluţia şi că motivarea din decizia recurată se analizează de instanţa de recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, se constată că invocând caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii atacate, partea reclamantă pretinde săvârşirea unei greşeli de judecată în aprecierea potrivit căreia acţiunea în revendicare dedusă judecăţii în procesul pendinte nu se încadrează în categoria acelora pentru care este permisă examinarea pe fond a pretenţiei de revendicare, în considerarea situaţiei de excepţie statuată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Considerentele criticate, anume, cele prin care instanţa de apel a statuat că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii, nefiind formulată de titularul unui drept actual de proprietate asupra imobilului şi nefiind îndreptată împotriva unui terţ dobânditor, nu impune o examinare pe fond, printr-o comparare a titlurilor exhibate de părţi, nu sunt însă contradictorii, astfel cum eronat se pretinde, ci conţin răspunsul instanţei de apel la apărarea părţii reclamante formulată cu privire la acest aspect litigios al cauzei.

Cât priveşte omisiunea instanţei de apel de a analiza prin considerentele hotărârii atacate şi argumentul relativ la ineficienţa sistemului reparator instituit de statul român prin Legea nr. 165/2013, critica este invocată formal.

Aceasta, întrucât, mecanismul de restituire, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 165/2013, a fost instituit în favoarea persoanele deposedate de bunuri în perioada comunistă care au urmat procedurile legilor speciale de reparaţie şi care deţin titluri valabile cu privire la drepturile pretinse, ceea ce nu a afirmat şi demonstrat partea reclamantă în procesul pendinte.

În acelaşi sens sunt şi statuările din hotărârile pronunţate în cauzele Dickmann şi Gion c. României, respectiv, Ana Ionescu şi alţii c. României, în care părţile litigante aveau obţinute hotărâri definitive de constatare a nelegalităţii confiscării bunurilor de către statului comunist şi de recunoaştere a unui dreptul de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra bunurilor preluate de statul comunist, adică deţineau un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge criticile formulate de partea reclamantă subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ca nefondate.

Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, partea reclamantă pretinde incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. în ce priveşte soluţia dată asupra motivelor de apel prin care a invocat: încălcarea normelor ce reglementează modalitatea de repartizare aleatorie a dosarului în concordanţă cu principiul repartizării aleatorii consacrat de dispoziţiile art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004, art. 101 şi urm din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor; încălcarea principiului oralităţii dezbaterii consacrat de art. 127 C. proc. civ. şi al contradictorialităţii, consacrat de art. 129 alin. (4) din acelaşi cod; greşita respingere a cererii de recuzare prin încheierea din 3.10.2018; greşita soluţionare a cauzei pe excepţia inadmisibilităţii.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că obiect al recursului îl constituie hotărârea recurată şi nu hotărârea primei instanţe, caz în instanţa de recurs are a analiza doar acele critici care se fundamentează pe dezlegările date problemelor litigioase de către instanţa de apel.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a refuzat, în mod nelegal, administrarea tuturor probelor propuse în etapa procesuală a apelului.

Anume, partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a respins nejustificat proba cu înscrisul constatator al operaţiunii de repartizare aleatorie a dosarului generat de aplicaţia informatică Ecris, refuzând astfel să verifice respectarea legalităţii operaţiunii de repartizare aleatorie a dosarului către unul dintre completele de judecată ale primei instanţe.

Dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, cu excepţia nulităţilor prevăzute anume de lege, când vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Cât priveşte administrarea dovezilor, relevante sunt dispoziţiile art. 167 C. proc. civ. care prevăd că acestea se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere, precum şi cele prevăzute de art. 295 alin. (2) din cod potrivit cărora: Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Din conţinutul normelor de drept menţionate rezultă cu evidenţă că aprecierea asupra utilităţii şi pertinenţei probatoriilor este dată în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, controlul instanţei de recurs fiind limitat la verificarea respectării formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Verificând cuprinsul încheierilor de şedinţă din data de 11.12.2019 şi din data de 15.01.2020, se constată că instanţa de apel a motivat argumentele pentru care a respins proba cu înscrisul constatator al operaţiunii de repartizare a dosarului la judecata în primă instanţă. Anume, instanţa de apel a reţinut că administrarea înscrisului nu îşi justifică utilitatea în raport de informaţiile din adresa nr. x/22.12.2018 a Tribunalului Bucureşti transmise părţii reclamante şi depusă la dosarul cauzei şi, respectiv, în raport de împrejurarea că obiect al criticii din apel îl constituie actul de administrare judiciară al repartizării dosarului, indiferent dacă operaţiunea materială a fost consemnată sau nu într-un înscris.

Critica din recurs nu se fundamentează pe considerentele pentru care instanţa de apel a dispus respingerea probei, partea reclamantă rezumându-se să afirme, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că utilitatea administrării înscrisului s-ar fi justificat pentru a avea posibilitatea să formuleze o excepţie de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 (în măsura în care s-ar fi apreciat că acest înscris ar reprezenta un act administrativ) aspect care nu se constituie într-o teză probatorie relevantă pentru dezlegarea pricini, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, cum partea reclamantă, prin recurs, nu pune în discuţie vreo încălcare a formelor de procedură relative la administrarea probatoriilor şi cum verificările evidenţiază că instanţa de apel a procedat la administrarea dovezilor noi în apel cu respectarea dispoziţiilor procedurale, motivând, din punct de vedere al utilităţii şi pertinenţei, încuviinţarea sau respingerea probelor solicitate de partea reclamantă, critica formulată cu privire la acest aspect al judecăţii se dovedeşte a fi nefondată.

Verificările efectuate nu susţin nici critica privind refuzul instanţei de apel de a examina modalitatea de efectuare a operaţiunii de repartizare aleatorie a cauzei la judecata în primă instanţă.

Dimpotrivă, considerentele hotărârii recurate fac dovada analizării motivului de apel, instanţa statuând asupra caracterului nefondat al acestuia, în considerarea dispoziţiilor legale şi regulamentare invocate şi a constatărilor rezultate în urma evaluării dovezilor administrate în cauză (adresa nr. x/12.12.2018 emisă de preşedintele secţiei a IV-a Civilă şi copia hotărârii Colegiului de conducere nr. 31/13.08.2018 privind avizarea constituirii completului F22 al secţiei a IV-a Civilă începând cu data de 14.08.2018).

Cât priveşte înscrisurile probatorii evaluate, instanţa de apel a statuat cu privire la valoarea probatorie deplină a acestora, argumentat de faptul că nu pot fi înlăturate în lipsa desfiinţării lor în cadrul unor proceduri penale ori disciplinare.

În atare condiţii, cum aspectele critice relative la operaţiunea de repartizare aleatorie a cauzei la judecata în primă instanţă au fost examinate şi au primit o dezlegare prin hotărârea instanţei de apel, fiind astfel înlăturate eventualele vătămări cauzate părţii prin modalitatea de analizare a acestor apărări de prima instanţă, critica formulată prin recurs se dovedeşte a fi nefondată.

Referitor la această chestiune litigioasă, Înalta Curte reţine şi că instanţa de apel nu avea a răspunde tuturor argumentelor invocate de partea reclamantă în susţinerea motivului de apel ci, doar argumentelor esenţiale, care se impuneau a fi verificate în raport de normele de drept invocate, prevăzute de art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004 şi de art. 101 şi urm. din Regulamentul de organizare interioară al instanţelor judecătoreşti.

Totodată, împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că partea reclamantă a enunţat corect prin apel principiile repartizării dosarelor nu pune în discuţie, astfel cum eronat pretinde aceasta, caracterul contradictoriu al considerentelor, soluţia fiind fundamentată pe lipsa dovezilor care să probeze încălcarea acestor principii, astfel cum ele sunt statuate prin dispoziţiile legale ori regulamentare.

În acest context al analizei este de menţionat că simpla reiterare a aceloraşi critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe în cuprinsul memoriului de recurs, cu indicarea modalităţii în care aceste critici, în opinia sa, ar fi trebuit soluţionate, fără însă a indica care sunt normele de drept ar fi fost încălcate de instanţa de apel, nu atrage nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cum eronat pretinde partea reclamantă.

O astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, de altminteri, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părţile litigante având obligaţia de a-şi întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs şi nu pe considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă ori pe considerente pe care apreciază că ar fi trebuit să le conţină hotărârea din apel, dar nu le conţine.

Partea reclamantă critică hotărârea instanţei de apel şi pentru greşită soluţionare a motivului de apel prin care a solicitat constatarea nulităţii încheierii de dezbateri a primei instanţe din 21.11.2018 şi, pe cale de consecinţă, a întregii sentinţe civile nr. 2430/28.11.2018, sub motiv că au fost încălcate principiile oralităţii şi contradictorialităţii, prevăzute de art. 127 şi 129 alin. (4) C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a statuat greşit, printr-o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 128 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la dreptul preşedintelui de şedinţă de a limita cuvântul părţilor în faza dezbaterilor orale cu privire la unele aspecte ale procesului.

Norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 128 alin. (3) C. proc. civ. este însă o normă clară care nu suscită interpretări diferite, ea statuând că: În caz de trebuinţă, preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l mărgini în timp de fiecare dată.

Verificând conţinutul hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel a găsit nefondată critica, argumentat de faptul că încheierea de dezbateri din data de 21.11.2018 relevă faptul că preşedintele şedinţei de judecată a acordat cuvântul tuturor părţilor asupra chestiunilor litigioase puse în discuţie, după o ordine prestabilită, şi că acestea, părţile, şi-au expus oral şi pe larg punctele de vedere, în condiţii de contradictorialitate, susţinerile orale fiind consemnate în cuprinsul încheierii de dezbateri.

Instanţa de apel a constatat că prin apel partea reclamantă, în realitate, îşi exprimă nemulţumirea cu privirea ordinea stabilită de preşedintele şedinţei de judecată pentru dezbaterea chestiunilor litigioase, părţilor fiindu-le acordat cuvântul la dezbateri atât asupra cererii de suspendare a judecăţii cauzei, cât şi asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată

Cât priveşte această nemulţumire, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu pune în discuţie încălcarea dreptului la apărare ori a principiilor oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, dat fiind că este în competenţa preşedintelui de şedinţă să stabilească ordinea în care sunt dezbătute problemele litigioase ca, de altminteri, şi acordarea cuvântului pentru a doua oară în cadrul dezbaterilor.

Nici împrejurarea că partea reclamantă ar fi vorbit prima asupra excepţiei inadmisibilităţii, deşi, procedural, primul cuvânt s-ar fi impus a fi fost acordat pârâtului (care nu a ridicat vreo obiecţiune) nu este de natură să pună în discuţie, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, nulitatea actelor procesuale, întrucât nu este de natură să producă vreo vătămare părţilor, cât timp drepturile procesuale le-au fost respectate.

Aşa fiind, cum instanţa de apel a analizat şi a motivat considerentele pentru care a respins aceste critici formulate prin apel şi cum, prin recurs, partea reclamantă nu a demonstrat încălcarea normelor de procedură de către instanţa de apel, Înalta Curte găseşte critica a fi nefondată.

Nefondată se dovedeşte a fi şi critica prin care partea reclamantă pretinde că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a respins motivul de apel prin care pretindea săvârşirea aceleiaşi greşeli de prima instanţă.

Dispoziţiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor (adică, a excepţiilor) este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Partea reclamantă pretinde că numai în cazul în care prima instanţă ar fi dispus, în aplicarea dispoziţiei legale menţionate, unirea excepţiei inadmisibilităţii cu fondul ar fi avut posibilitatea să probeze caracterul neîntemeiat al excepţiei, prin soluţia contrară adoptată, fiind lipsită de o astfel de posibilitate.

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă reiterează aceleaşi chestiuni litigioase care au examinate de instanţele de fond cu ocazia verificărilor impuse de soluţionarea excepţiei, fără a indica dovezi suplimentare, aflate în legătură cu fondul, şi care s-ar fi impus a fi administrate în vederea soluţionării excepţiei.

Anume, partea reclamantă dezvoltă propriul raţionament în legătură cu aspectele de fapt ale litigiului (astfel cum acestea au fost reţinute de instanţele de fond) pretinzând însă că se impunea concluzia contrară potrivit căreia raportul juridic dedus judecăţii era exceptat de la aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât timp deţine în patrimoniu un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi cât timp Statul Român nu deţine dovada unui mod originar de dobândire a acestui imobil.

Chestiunile litigioase invocate în susţinerea criticii au făcut însă obiectul examinării instanţelor de fond, întrucât erau de interes pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi nu a fondului litigiului, cum eronat pretinde partea reclamantă, şi ele şi-au găsit o rezolvare prin hotărârile pronunţate de instanţele de fond.

Este de observat că instanţa de apel, prin considerentele hotărârii recurate, ignorate însă de partea reclamantă, a reţinut în mod corect că examinarea excepţiei inadmisibilităţii nu depindea de lămurirea altor aspecte de fapt şi nu impunea suplimentarea probatoriilor, ci doar de raţionamente juridice ce se trebuiau făcute în aplicarea normelor de drept invocate ca şi temei de drept al pretenţiei de revendicare, astfel cum aceste raţionamente au fost făcute şi de partea reclamantă în dezvoltarea criticii.

Aşa fiind, constatând că hotărârea recurată face dovada examinării reale şi corecte a problemei de drept relative la aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa de apel, considerentele reţinute fiind suficiente şi lămuritoare, Înalta Curte va statua asupra caracterului nefondat al criticii deduse judecăţii sub acest aspect prin recurs.

Partea reclamantă a pretins, totodată, că prin hotărârea recurată nu s-a analizat nici motivul de apel privind greşita respingere de prima instanţă a cererii de recuzare prin încheierea din 3.10.2018, în raport de dispoziţiile art. 27 pct. 1 şi 7 C. proc. civ., instanţa de apel refuzând, astfel, să analizeze conduita judecătorului şi să facă aplicarea principiilor CEDO în materia dreptului la un tribunal imparţial.

În susţinerea acestei critici partea reclamantă, detaliind diverse aspecte ale judecăţii care, în opinia sa, erau de natură să contureze bănuiala părţii cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului primei instanţe, a pretins că numai în cazul în care cererea de recuzare ar fi fost admisă partea reclamantă ar fi avut percepţia asigurării tuturor garanţiilor dreptului la un proces echitabil.

Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanţa de apel a analizat motivul de apel, statuând, pentru argumentele expuse în cuprinsul hotărârii, în mod corect, că nemulţumirea părţii cu privire la modalitatea în care judecătorul dezleagă anumite chestiuni de drept supuse analizei de către părţile litigante, nu poate constitui, prin ea însăşi, un motiv de suspiciune şi de recuzare, astfel cum eronat a pretins partea reclamantă.

În atare condiţii, cum prin recurs partea reclamantă nu demonstrează care ar greşeala de judecată săvârşită de instanţa de apel, critica se dovedeşte a fi nefondată.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. dezvoltate de partea reclamantă prin cea de-a doua critică de nelegalitate.

Prin criticile formulate la pct. IV -VIII în memoriul de recurs, subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a statuat printr-un raţionament logico-juridic incorect, rezultat al interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept şi a jurisprudenţei invocate, şi, în consecinţă, printr-o motivare eronată, că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii întemeiată pe normele dreptului comun nu este admisibilă.

Anume, partea reclamantă pretinde că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dezlegările din decizia în interesul legii nr. 33/2008, deşi în temeiul dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 213/1998, se impuneau a fi înlăturate, respectiv, că îi sunt aplicabile dezlegările din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în cauza G. şi alţii contra României, deşi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, impuneau concluzia că deţine un "bun" şi că este îndreptăţită la examinarea pe fond a acţiunii în revendicare.

Totodată, raportat la soluţia de inadmisibilitate pronunţată, partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a omis, pe de o parte, să analizeze încălcarea art. 6 (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, pe de altă parte, i-a încălcat dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţie şi de dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 12 la Convenţie, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006.

Criticile se dovedesc a fi nefondate.

Contrar susţinerilor părţii reclamante, raţionamentul logico-judiciar pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia este corect şi în concordanţă cu normele din dreptul intern şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate şi cu dezlegările date acestora prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin hotărârea-pilot din 12.10.2010 din Cauza G. şi alţii contra României.

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a realizat în baza unui titlu (a cărui valabilitate se verifică sau nu în raport de cerinţele legii în vigoare la data deposedării) sau, dimpotrivă, în afara oricărui titlu, prin simpla deposedare a proprietarului.

Totodată, cât priveşte menţiunile din registrele de publicitate imobiliară de la momentul deposedării abuzive, a căror valoare probatorie se verifică în raport de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată şi în acord şi cu dispoziţiile art. 25 raportat la art. 56 din Legea nr. 7/1996, este de menţionat că ele devin relevante cu ocazia examinarea calităţii de proprietar a persoanei deposedate ori a succesorilor acestei persoane, examinare care îşi dovedeşte utilitatea în cazul în care instanţele au a soluţiona pe fond o acţiune în revendicare admisibilă, în condiţiile legii.

În atare condiţii, date fiind limitele în care s-a desfăşurat judecata în fond, configurate de întinderea verificărilor impuse pentru analizarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiate pe normele dreptului comun, examinarea valabilităţii dreptul de proprietate al autorului B. asupra imobilului în litigiu din perspectiva menţiunilor actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.03.1942 de secţia Notariat a Tribunalului Ilfov şi a celor din registrele de publicitate imobiliară exceda cadrului procesual, motiv pentru care analiza nu îşi justifica utilitatea.

Aceasta, întrucât, examinarea excepţiei de inadmisibilitate impunea, în mod obligatoriu şi cu prioritate, verificări privind existenţa unui drept actual de proprietate în patrimoniul părţii reclamante, titulara acţiunii în revendicare, în speţă, verificări privind existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul reclamanţilor I., H., J..

Cât priveşte faptul deţinerii în prezent a imobilului în litigiu de către stat (necontestat), împrejurarea că partea pârâtă nu a prezentat dovezi pentru a se stabili în ce condiţii a operat preluarea dreptului de proprietate de la titularul iniţial de către statul comunist, susţine concluzia reţinută de instanţele de fond şi afirmată de partea reclamantă, potrivit căreia imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, fără titlu.

În atare circumstanţe, în mod corect instanţele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acţiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, de către partea reclamantă, care pretinde că are dobândit în mod valabil dreptul de proprietate de la autorul invocat, B., fiind astfel îndreptăţită la restituirea imobilului de către stat, deşi nu a urmat procedura legii speciale.

Întrucât, partea reclamantă a pretins că este îndreptăţită la examinarea pe fond a acţiunii în revendicare sub motiv că statul nu deţine un titlu valabil asupra imobilului, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora:

"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie"), instanţele de fond au avut a verifica concursul dintre legea de drept comun (art. 480 C. civ.) şi legea specială (Legea nr. 10/2001), la care face trimitere norma de drept mai sus arătată, şi au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia menţionată, s-a statuat, în legătură cu acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că acest concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În consecinţă, după data pronunţării deciziei în interesul legii, părţile interesate în examinarea pe fond a pretenţiilor de retrocedare a imobilelor de care au fost deposedate în mod abuziv de stat comunist aveau obligaţia de a urma procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obţine restituirea în natură sau, după caz, despăgubiri, nemaiavând deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.

Decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării, 23 februarie 2009, se aplică tuturor acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aşa fiind, cum partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare din la data de 14 iulie 2011, în mod corect instanţele de fond au constatat că ea cade sub incidenţa deciziei în interesul legii menţionate şi, în consecinţă, au statuat că pretenţia de restituire a imobilului pe temeiul normelor civile de drept comun nu mai poate fi examinată pe fond.

Partea reclamantă a pretins, de asemenea, că este îndreptăţită la examinarea pe fond a acţiunii în revendicare sub motiv că este titulara unui "bun" în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în considerarea înscrierii dreptului de proprietate al autorului B. în registrele de publicitate imobiliară şi a dispoziţiilor art. 25 raportat la art. 56 din Legea nr. 7/1996.

În susţinerea cererii, partea reclamantă, pe de o parte, a invocat statuările din decizia în interesul legii nr. 33/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora persoana care deţine un "bun" poate introduce o acţiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere siguranţei circuitului civil iar, pe de altă parte, a susţinut că instanţele nu erau ţinute de dezlegarea dată noţiunii autonome de "bun" prin hotărârea pilot G. ş.a. contra României.

Ori, este de principiu, că, învestite fiind cu judecata unei acţiuni în revendicarea unui imobil preluat în mod abuziv de statul comunist anterior momentului ratificării Convenţiei, instanţele au a verifica, cu prioritate, dacă partea reclamantă deţine un "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În examinarea acestei condiţii, în mod corect instanţele de fond au observat că în ceea ce priveşte acest tip de acţiuni în revendicare, noţiunea de "bun" a fost lămurită de Curtea Europeană prin hotărârea pilot dată în cauza G. ş.a. contra României şi că nu sunt argumente care să o înlăture de la aplicare.

În hotărârea menţionată, Curtea Europeană a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Concluzia s-a impus deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat, astfel cum eronat pretinde partea reclamantă, în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.

Cum partea reclamantă nu a obţinut recunoaşterea unui drept actual de proprietate, cu efect retroactiv asupra imobilului în litigiu preluat de statul comunist, în mod corect instanţele de fond au statuat că partea reclamantă nu deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Pe cale de consecinţă, nefiind titulara unui "bun", partea reclamantă nu poate pretinde, astfel eronat susţine, că este îndreptăţită la examinarea pe fond a acţiunii în considerarea situaţiei de excepţie prevăzută în decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a recunoscut, în mod excepţional, posibilitate titularilor unui "bun" de a formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă, întrucât aceasta nu este incidentă în cauză.

Partea reclamantă a mai pretins că prin soluţia de inadmisibilitate pronunţată şi prin neanalizare pe fond a acţiunii în revendicare i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 (1) Convenţie, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Apărarea nu a fost primită de instanţele de fond şi nu se susţine nici în recurs.

Astfel, referitor la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, Curtea Europeană a reţinut, iniţial, că nu constituie o cale de atac eficientă, în înţelesul art. 6 (1) din Convenţie, întrucât punea persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative emise în baza acestei legi controlului jurisdicţional prevăzut de lege.

Această jurisprudenţă a fost incidentă acţiunilor în revendicare formulate anterior pronunţării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În speţă, acţiunea în revendicare a fost dedusă judecăţii de partea reclamantă ulterior anului 2007, anume la data de 14 iulie 2011, caz în care statuările Curţii Europene mai sus arătate nu mai prezintă relevanţă.

În atare condiţii, nu pot fi primite susţinerile părţii reclamante potrivit cărora nu avea a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, sub motiv că procedura prevăzută de acest act normativ nu constituia un remediu eficient până în anul 2007, cu luarea în considerare a împrejurării că termenul de formulare a notificărilor în procedura legii speciale a expirat la 14.02.2002.

Un atare raţionament nu poate fi primit, întrucât partea reclamantă nu avea formulată o acţiune în revendicare anterior intrării în vigoare a legii speciale în cadrul căreia să poată pretinde examinarea pe fond a pretenţiilor pentru astfel de motiv, că Legea nr. 10/2001 nu reprezenta o cale atac efectivă.

Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun abia 14 iulie 2011, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi ulterior pronunţării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 prin care s-a corectat această deficienţă a legii speciale.

Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare ulterior pronunţării hotărârii din 12.10.2010 în cauza G. ş.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecţiuni, de pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin hotărârea menţionată, Curtea Europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 (1) din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Aceste statuări nu pot fi înlăturate de la aplicare în procesul pendinte, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, nici sub motiv că pentru imobilul în litigiu nu există declanşată de partea reclamantă, în prealabil sau concomitent, o altă procedură administrativă dintr-o lege specială, astfel cum aveau părţile din hotărârea instanţei europene, întrucât acest aspect nu prezintă relevanţă din punct de vedere al analizei.

De altminteri, susţinerea este inexactă parţial, întrucât cu privire la imobilul în litigiu, astfel cum au reţinut instanţele de fond, există declanşată de o terţă persoană o procedură administrativă, în baza notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 formulate de numita E., care se pretinde, la rându-i îndreptăţită la restituire.

În fine, printr-o ultimă critică, partea reclamantă pretinde că prin refuzul aplicării cu prioritate a normelor convenţionale a fost discriminată în posibilitatea de a recurge la normele dreptului comun din materia revendicării, fiindu-i astfel încălcat dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţie şi de dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 12 la Convenţie, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006.

Dispoziţiile art. 14 din Convenţie stabilesc următoarele:

"Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

Discriminarea presupune un tratament preferenţial acordat unei persoane în legătură cu drepturile şi libertăţile recunoscute Convenţie şi se impune a fi examinată prin comparaţie.

Ori, partea reclamantă nu a indicat care este dreptul recunoscut de Convenţie ce pretinde că i-a fost încălcat, nici în ce constă încălcarea şi nici care este termenul de comparaţie în raport cu care pretinde analizarea discriminării.

Cât priveşte soluţia pronunţată de instanţele de judecată, acesta nu poate releva în sine un tratament discriminatoriu.

Interpretarea dată normelor convenţionale şi de drept intern în procesul pendinte a fost făcută, astfel cum s-a arătat, în concordanţă cu dezlegările date problemelor litigioase prin hotărârea din cauza G. ş.a. contra României a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele obligatorii pentru instanţele de judecată şi, în consecinţă, aplicate tuturor persoanelor care formulează acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenţei consolidate la nivelul instanţelor judecătoreşti.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., constând culpa procesuală urmează a obliga reclamanţii să plătească pârâtului Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I., H.,J. împotriva deciziei nr. 119/A din 5 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, respectiv a încheierilor de şedinţă din 11 decembrie 2019 şi 15 ianuarie 2020 ale aceleiaşi instanţe.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-pârât Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.