Cassation inadmissibility for factual reproach of free expression limits and attorney's fee proportionality disputes

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 11.09.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la încetarea oricăror declaraţii despre reclamant şi la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa nr. 1183/15.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti:

Prin decizia nr. 1164 A din 24.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A..

Prin aceeaşi decizie, apelantul reclamant a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată intimatului-pârât, în sumă de 2.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei sus-menţionate, reclamantul şi pârâtul au declarat recurs.

I. Recursul reclamantului

Prin cererea de recurs, recurentul reclamant a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

- prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a interpretat în mod greşit limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 alin. (2) din CEDO şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, în sensul neexistenţei unei încălcări a acestor limite, având în vedere că afirmaţiile intimatului în ceea ce-1 priveşte pe reclamant nu corespund realităţii, fiind false şi nefondate, iar intenţia de defăimare şi calomniere transpare cât se poate de clar;

- instanţa de apel a interpretat în mod eronat dreptul material în materie, reţinând că intimatul se bucură de aceleaşi limite acceptabile ale libertăţii de exprimare recunoscute ziariştilor, câtă vreme acesta este o persoană non-jurnalist şi din acest motiv nu poate beneficia de aceeaşi libertate de exprimare;

- în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că "prin afirmaţiile făcute în presă intimatul-pârât si-a exercitat un drept prevăzut de Constituţie şi anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauza care înlătură caracterul ilicit al faptei".

- raportat la imaginea pe care o are atât în lumea fotbalului, dar şi în cercul social al familiei, prietenilor şi cunoscuţilor, injuriile făţişe aduse de intimat demonstrează prejudiciul prin ele însele, pârâtul încercând să uzeze într-un mod abuziv de libertatea sa de exprimare.

- declaraţiile făcute de către pârât, prin caracterul lor defăimător şi nefondat, nu beneficiază de suport legal ci, dimpotrivă, se încadrează la situaţiile de limitare a dreptului la exprimare, fiind făcute cu singurul scop de a îl discredita şi jigni.

II. Recursul pârâtului

Prin criticile formulate recurentul pârât susţine că în mod greşit instanţa de apel a cenzurat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le-a solicitat, fiind îndreptăţit sa-i fie acordat integral onorariul avocaţial în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părtii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Susţine că instanţa de apel ar fi trebuit ca la momentul la care s-a pronunţat cu privire la plata onorariului de avocat să aibă în vedere criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul Profesiei de avocat.

Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţul reclamant a depus punct de vedere la raport, susţinând că recursul este admisibil şi a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., partea are obligaţia de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Art. 489 alin. (2) din acelaşi cod stipulează că sancţiunea nulităţii recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluţia şi argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte recursul reclamantului, se constată că desi prin cererea de recus, acesta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, criticile formulate nu pot fi încadrate în dispoziţiile legale invocate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

În cauză, prin decizia recurată, instanţa de apel, în esenţă, a reţinut că prin afirmaţiile făcute în presă intimatul-pârât şi-a exercitat un drept prevăzut de Constituţie şi anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este ea reglementată de art. 1357 C. civ.

Înalta Curte constată că în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la cele reţinute de instanţa de apel, acesta susţinând că au fost încălcate limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 alin. (2) din CEDO şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, iar în expunerea argumentelor face trimitere la situaţia de fapt şi la modul în care instanţa de apel a interpretat afirmaţiile defăimătore făcute în presă de intimatul-pârât, care, în opinia recurentului, se încadrează la situaţiile de limitare a dreptului la exprimare.

Înalta Curte constată că recurentul a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, invocând doar formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nesocotind reglementarea şi conţinutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Se reţine, astfel, că aspectele invocate de recurentul reclamant vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceste dispoziţii legale sunt exprese şi stabilesc clar că în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate a hotărârii atacate, reaprecierea probelor administrate în cauză - care este, în mod evident, un aspect de netemeinicie a hotărârii - neputând forma obiect de analiză în recurs, aceasta neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare reglementate expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul pârâtului, se constată că acesta vizează un singur aspect, respectiv cenzurarea de către instanţa de apel a cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului.

Problema de drept cu privire la posibilitatea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra modului în care la judecata în fond s-a apreciat asupra proporţionalităţii cheltuielilor cu onorariul avocatului, a fost dezlegată prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 3 martie 2020, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Înalta Curte a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În concluzie, Înalta Curte a reţinut că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi va constata nul recursul declarat de pârât.

În ceea ce priveşte recursul reclamantului, reţinând că nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în niciunul dintre pct. 1- 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii căii de atac, prevăzută expres de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1164A din data de 24 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2020.