Transmissibility of agricultural subsidy claims via assignment: conflict between EU earmarking rules and general civil assignment principles

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2015 la data de 16.02.2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la: 1) plata echivalentului în RON al sumei de 57.588,5 Euro reprezentând creanţa deţinută de doamna B. împotriva A.P.I.A., în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă, creanţă ce a fost cesionată reclamantei prin Contractele de garanţie a obligaţiei de plată a arendei rezultate în temeiul Contractelor de arendare nr. x/26.11.2013, în cuantum de 22.875,5 Euro; nr. 118/27.02.2014, în cuantum de 25.609,4 Euro; nr. 325/15.11.2013, în cuantum de 9.103,6 Euro; 2) plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate pe cale principală, la nivelul dobânzii de referinţă a BNR aplicabil conform O.G. nr. 13/2011, de la data de 16 octombrie 2014 şi până la data introducerii prezentei acţiuni, sumă estimată provizoriu la valoarea de 4.406 RON şi, ulterior, până la data plăţii efective; 3) plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu acest proces.

În drept au fost invocate art. 1566 şi urm. C. civ. coroborate cu dispoziţiile Contractelor de cesiune şi ale celor de arendare, dispoziţiile Regulamentului nr. 73/2009 coroborate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 1120/2009, dispoziţiile H.G. nr. 863/7.10.2014, precum şi restul dispoziţiilor legale citate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta A.P.I.A. s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2015 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile şi a fost înaintată cauza spre soluţionare secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II a de contencios administrativ şi fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 5304/22.07.2015, pronunţată de această instanţă a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale, s-a dispus declinarea cauzei în favoarea secţiei a IV-a Civilă a Tribunalului Bucureşti şi s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2594/14.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La data de 06.04.2016, pârâta a formulat cerere de intervenţie forţată a intervenientei B., cerere care a fost admisă în principiu la termenul de judecată din data de 15.06.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 969/06.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei APIA, ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA), ca neîntemeiată, şi a respins cererea de intervenţie forţată formulată de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, în contradictoriu cu intervenienta B., ca neîntemeiată

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1020 din 27.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul astfel formulat de reclamantă.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta - reclamantă A. S.R.L.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 899 din 18 aprilie 2019, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel, în rejudecare:

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, la data de 23.05.2019, sub nr. x/2019.

Prin decizia nr. 1039 din data de 11.07.2019, a fost admis apelul formulat de reclamantă, dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că a fost admis[ acţiunea şi a fost obligată pârâta APIA să plătească reclamantei echivalentul în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 57.588,50 euro, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data 26.11.2014 în ceea ce priveşte suma de 38.740 euro (171.234,18 RON), respectiv de la data de 23.01.2015, în ceea ce priveşte diferenţa de 18.848,50 euro, şi până la data plăţii debitului principal.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate au fost menţinute.

Intimata-pârâta a fost obligată să plătească apelantei-reclamante 6.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond, 3095 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel şi 3145,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime decizii, pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură(APIA) a declarat prezentul recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, se arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013 şi art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2006, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Consideră recurenta că soluţia pronunţată de instanţa de fond este eronată având în vedere faptul că, în analizarea cauzei, aceasta a pierdut din vedere prioritatea pe care o are legislaţia comunitară faţă de legislaţia naţională, precum şi regimul special pe care îl au creanţele cu titlu de subvenţie în agricultură.

În concret, instanţa de apel, în mod greşit a statuat asupra faptului că subvenţiile în agricultură se supun prevederilor generale de drept comun şi pot fi cesionate.

Prin Decizia recurată, instanţa s-a limitat a invoca prevederile art. 1566 şi 1578 din C. civ., concluzionând în mod greşit faptul că "în mod nelegal (contrar art. 1578 alin. (1) lit. a) C. civ.) intimata debitoare cedată a efectuat plăţi către debitoarea cedentă, pârâta B., singurele plăţi valabile pe care le mai putea face fiind cele pe care trebuia să le facă creditoarei cesionare ce-i comunicase cesiunea, apelanta - reclamantă."

Precizează recurenta că un prim motiv de recurs este legat de încălcarea dispoziţiilor art. 4 din C. proc. civ., precum şi al art. 15 din Legea nr. 24/2000.

Aşadar, instanţa de apel a încălcat prevederile europene în materie, respectiv art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 şi art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013, care interzic în mod expres plata subvenţiilor către alte persoane cu excepţia fermierilor beneficiari.

A doua prevedere legală încălcată de instanţa este, în susţinerea recurentei, art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 125/2006.

În acest context, se precizează că prezentul litigiu s-a născut urmare calităţii de arendator pe care o are intimata A. S.R.L., fermierul cu care APIA a avut raporturi juridice directe fiind arendaşa B.. Concluzia normei de drept speciale înscrise în art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 este aceea că arendatorul nu poate beneficia de subvenţii, neexistând vreo excepţie de la această regulă.

Se mai arată că rezultă neîndoios faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a sprijini (subvenţiona) activitatea agricolă, iar nu alte angajamente de natura operaţiunilor comerciale cu caracter privat.

Referitor la prioritatea normelor de drept speciale faţă de cele generale, sunt evocate considerente ale Deciziei nr. 962/2014 şi Deciziei nr. 1103/05.02.2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La dosarul de fond al cauzei de află Contractul de arendare cu nr. 118/27.02.2014, iar Contractul de cesiune de creanţă are în conţinut anul 2013. Fără o dată certă, evocă recurenta ipoteza că acesta ar fi fost încheiat anterior contractului de arendare, lucru imposibil din punct de vedere legal (cesionarea unei creanţă care nu se născuse şi nu exista).

Se solicită instanţei de recurs să observe că instanţa de apel, procedând la opozabilitatea faţă de instituţia recurentă a înscrisurilor sub semnătură privată denumite "Contracte de cesiune de creanţă", a făcut posibilă obţinerea subvenţiei în agricultură de către o altă persoană decât cea care este îndreptăţită în mod legal, ceea ce echivalează cu un mecanism juridic similar celui prin interpunere de persoane, ipoteză de neacceptat.

Totodată, se susţine că actele de cesiune încheiate între A. şi fermierul B. nu au ca finalitate folosirea sumei ce reprezintă subvenţia pentru exploatarea terenurilor agricole, ci sunt de natura a schimba destinaţia sumei respective, în sensul că ar urma să constituie o modalitate de plată a arendei. O atare destinaţie este în mod evident diferită de cea legală, pentru că arenda reprezintă plata cedării folosinţei terenului agricol în scopul eventualei lui exploatări şi nu poate avea semnificaţia unei investiţii în exploatarea terenului luat în arendă.

In sensul celor expuse anterior, se invocă drept necesar a fi avută în vedere definiţia dată schemelor de plăţi, ca fiind mecanisme de susţinere a producătorilor agricoli, astfel că suma urmează a fi plătită doar persoanelor care exploatează terenul agricol pentru care se solicită plata, cu destinaţia expresă de a susţine agricultura din statele Uniunii Europene.

Critică recurenta şi dispoziţia instanţei de apel referitoare la obligarea sa de a plăti dobânda legală, în sensul că, prin stabilirea acestei obligaţii, instanţa a reţinut în mod greşit prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, sumele sub formă de dobânzi se vor plăti numai dacă acordarea acestora rezultă din prevederi contractuale sau din dispoziţii legale exprese, iar în cazul în care contractul sau dispoziţia legală prevede faptul că obligaţia este purtătoare de dobânzi, fără să se prevadă rata dobânzii, se va acorda dobânda legală.

În speţă, consideră că dobânda legală nu este datorată pentru că între A.P.I.A. şi intimata - reclamantă nu există un contract care să prevadă clauze în acest sens, motiv pentru care se impunea respingerea cererii privind acordarea dobânzilor legale.

7. Apărările formulate în cauză:

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibile, sau constatarea nulităţii primelor trei motive de recurs, întrucât vizează aspecte intrate în autoritatea de lucru judecat, iar în ceea ce priveşte motivul de recurs privind plata dobânzii legale, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - APIA împotriva deciziei nr. 1039A din data de 11 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Aspectele pe care intimata le-a invocat drept motive de nulitate a unora dintre motivele de recurs nu au constituit un obstacol pentru constatarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs, pentru că această cererea are caracter unitar aşa încât s-a evaluat şi stabilit admisibilitatea căii de atac prin raportare la conţinutul său integral.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., făcând şi aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil analizei relative la criticile dezvoltate de recurentă în susţinerea recursului pendinte este necesar a fi subliniat faptul că decizia supusă controlului judiciar este una care a fost pronunţată în rejudecarea apelului, după casarea unei prime decizii ce a fost adoptată în apel într-un ciclu procesual anterior. Astfel, instanţa ce a avut a rejudeca pricina în apel era ţinută de rigorile stabilite prin art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede că, (1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Nu numai că dezlegările care au fost date în cadrul recursului soluţionat în primul ciclu procesual s-au impus instanţei de rejudecare a apelului prin efectul menţionatei norme procedurale imperative, dar respectivele dezlegări se impun şi în judecata prezentului recurs, pentru că au autoritate de lucru judecat şi, în conformitate cu prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., ele se bucură de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate, fiind totodată obligatorii pentru părţi.

Este necesar a fi observat şi faptul că, în cadrul judecăţii realizate în primul ciclu procesual de instanţa de apel, au fost făcute o serie de statuări ori constatări de fapt contrare celor ce fuseseră reţinute de prima instanţă, reţinându-se totuşi că ele nu erau de natură a conduce la reformarea soluţiei adoptate la judecata în fond a pricinii (în condiţiile în care soluţia dată în primul ciclu procesual a fost aceea de respingere a apelului exercitat de partea reclamantă). În această categorie se situează constatările referitoare la: dobândirea de dată certă, prin înregistrarea lor în Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare a contractelor de cesiune de creanţă încheiate între arendaşul-cedent B. şi cesionarul S.C. A. S.R.L.; caracterul de eroare materială evidentă a menţiunii făcute în notificarea către APIA a menţionatelor contracte de cesiune în sensul că data încheierii unuia dintre aceste contracte (cel cu nr. x) ar fi 14.10.2013.

Respectivele statuări/constatări au dobândit autoritate de lucru judecat pentru că partea căreia îi erau defavorabile, şi anume pârâta, nu a formulat recurs incident sau recurs împotriva considerentelor, spre a-şi exercita dreptul de a le supune controlului instanţei de recurs în conformitate cu prevederile art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ. şi art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi a obţine astfel reformarea, înlăturarea ori înlocuirea lor.

Analizând în acest context criticile pe care recurenta pârâtă le-a formulat împotriva deciziei date în rejudecarea apelului, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat. Considerentele avute în vedere sunt următoarele:

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta critică decizia instanţei de apel în sensul că ar fi contrară prevederilor art. 4 din C. proc. civ. şi art. 15 din Legea 24/2000, prin aceea că nu a acordat prioritate nici reglementărilor europene şi nici celor naţionale speciale şi derogatorii, anume celor conţinute în art. 11 din Regulamentul CE nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul CE 1306/2013 şi art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 125/2006. Aceste critici sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (referitor la invocata încălcare a art. 4 din C. proc. civ.) şi prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (referitor la invocata încălcare a art. 15 din Legea 24/2000).

Aceste critici sunt formulate de recurentă cu ignorarea atât a împrejurării că litigiul a parcurs două cicluri procesuale, dar şi a normelor procedurale menţionate în precedent, care consacră forţa obligatorie a dezlegărilor date în anteriorul ciclu procesual de instanţa de casare şi autoritatea de lucru judecat a acelor statuări împotriva cărora nu au fost formulate căi de atac în termenele şi condiţiile prescrise de lege.

Înalta Curte notează că, în precedentul ciclu procesual, instanţa de apel reţinuse incidenţa reglementărilor invocate de recurenta pârâtă, ca reprezentând un impediment legal pentru a fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor reprezentând subvenţii de sprijin pentru agricultori, sume ce i-au fost cedate prin contracte de cesiune încheiate cu arendaşul-intervenienta B.. Mai concret, instanţa de apel reţinuse că actele juridice încheiate de reclamanta-arendator cu intervenienta-arendaş nu au aptitudinea de a transfera reclamantei creanţele având ca obiect sumele cuvenite arendaşului cu titlu de subvenţii pentru agricultură. Statuările astfel făcute au fost reformate în recurs, prin soluţia de casare conţinută în decizia civilă nr. 899/18.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă, stabilind instanţa de casare că nu există nicio dispoziţie legală, în dreptul UE ori în cel naţional, care să prevadă că subvenţiile acordate agricultorilor ar avea o afectaţiune specială, astfel încât aceşti bani să fie folosiţi numai pentru cultivarea terenurilor pentru care a fost acordată subvenţia.

Din perspectiva modului de aplicare, la situaţia părţilor din prezenta cauză, a prevederilor art. 11 din Regulamentul CE nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul CE 1306/2013 şi art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 125/2006, instanţa de casare a dat dezlegarea potrivit căreia: APIA are, potrivit art. 3 lit. c) şi d) din O.U.G. nr. 125/2006, atribuţii privind autorizarea şi executarea plăţilor autorizate către beneficiari, cum este şi numita B., deponenta cererii de acordare a plăţilor, numai că odată ce s-a constatat că cel care a depus cererea de acordare a plăţilor este îndreptăţit la această plată, acesta poate face orice doreşte cu suma respectivă, inclusiv să o cesioneze. Totodată, s-a reţinut că sumele reprezentând subvenţie pentru fermierii ce cultivă terenuri agricole au menirea de a încuraja agricultorii, dar aceste sume sunt acordate după ce fermierii au făcut cheltuielile necesare pentru cultivarea respectivelor terenuri - cheltuieli care, în speţă, au pus arendaşul în imposibilitate de a plăti arenda la termenul stabilit -, iar APIA are atribuţia de a primi, autoriza şi executa plăţile către cei care pot beneficia de aceste subvenţii. Însă, odată stabilit dreptul acestor persoane de a primi subvenţiile, ele pot dispune în mod liber de sumele respective, neexistând vreo dispoziţie legală în dreptul UE sau în dreptul naţional care să stabilească o afectaţiune specială a acestor sume.

În continuarea acestui raţionament instanţa de casare a stabilit că, în speţă: nu are niciun fel de importanţă calitatea de agricultor a arendatorului (reclamanta S.C. A. SRL), ci doar faptul că acesta a încheiat cele trei contracte de arendă cu numita B., plata sumelor datorate cu titlu de arendă fiind garantată prin câte o cesiune de creanţă, fiind astfel perfect aplicabile dispoziţiile art. 1566 şi ale art. 1578 alin. (1) C. civ. că este necesar a fi distins între cele două raporturi juridice existenţe în cauză, anume: un raport juridic administrativ existent între arendaşa B. şi APIA (raport în care APIA are dreptul de a autoriza şi executa plata subvenţiilor către arendaşă) şi un alt raport juridic, civil, stabilit între reclamantă, în calitate de arendator, şi arendaşă, în care părţile au calitatea de cedent (arendaşul) şi cesionar (arendatorul) cu privire la subvenţia cuvenită arendaşului.

Prin decizia recurată, instanţa a rejudecat apelul dând acestor dezlegări eficienţa pe care legiuitorul le-a atribuit-o prin art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., anume a respectat caracterul lor obligatoriu fără a mai putea face o proprie evaluare în privinţa modului de interpretare şi aplicare în speţă a prevederilor art. 11 din Regulamentul CE nr. 1290/2005, art. 11 din Regulamentul CE 1306/2013 şi art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 1566, 1578 C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că este vădit nefondat primul motiv de recurs, care conţine critici potrivit cărora instanţa de apel ar fi încălcat principiul priorităţii normelor proprii dreptului european, consacrat prin prevederile art. 4 din C. proc. civ., şi principiul de drept potrivit căruia legea specială derogatorie se aplică prioritar faţă de legea generală în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea 24/2000; modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor norme nu a fost stabilită de instanţa de apel, ci de instanţa de casare prin hotărârea pronunţată în precedentul ciclu procesual, al cărei caracter obligatoriu este instituit prin lege.

În ce priveşte hotărârile judecătoreşti pe care recurenta a înţeles să le invoce prin motivele de recurs, se cuvine a fi observat că ele sunt decizii de speţă, ilustrând modalitatea în care legea a fost interpretată şi aplicată în litigii care nu au legătură cu prezenta pricină. Ca atare, ele nu pot constitui suportul unei concluzii în sensul nelegalităţii deciziei prin care s-a tranşat cu privire la situaţia litigioasă existentă între reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta APIA, care se grefează pe contractele de cesiune de creanţă încheiate de reclamantă cu intervenienta-arendaş B. cu privire la sumele reprezentând subvenţii pentru agricultură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susţine caracterul netransmisibil al subvenţiilor din agricultură, situaţia faţă de care recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1569 din C. civ. - motiv de recurs susceptibil de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critica astfel susţinută de recurentă este formulată prin raportare la premisa potrivit căreia instanţa de rejudecare a apelului a fost cea care a stabilit caracterul transmisibil al creanţelor în litigiu. Or, o atare premisă este una evident eronată în condiţiile în care caracterul transmisibil al respectivelor creanţe a constituit un aspect anterior tranşat de instanţa de casare, aşa încât în etapa rejudecării apelului era obligatoriu a se respecta şi această dezlegare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs se susţine interpretarea greşită făcută de instanţa de apel cu privire la validitatea contractelor de cesiune de creanţă şi la destinaţia şi scopul subvenţiilor în agricultură. În acest context, se afirmă că respectivele contracte au fost încheiate cu încălcarea prevederilor art. 1569 din C. civ. pentru că nu conţin număr de înregistrare şi data la care au fost încheiate, dar şi pentru că reprezintă anexe la contractele de arendă. Şi această critică este susceptibilă de analiză în contextul motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Art. 1569 C. civ. (cu denumirea marginală Creanţe care nu pot fi cedate) reglementează caracterul netransmisibil prin cesiune a unei anumite categorii de creanţe, anume a celor "care sunt declarate netransmisibile de lege". Or, creanţele în litigiu nu puteau fi incluse în această categorie de instanţa ce a pronunţat decizia supusă recursului pendinte pentru că prin decizia de casare e se stabilise tocmai situaţia contrară, anume aceea că ele reprezintă creanţe transmisibile sumele de bani cuvenite agricultorilor care au depus cererile de acordare a subvenţiilor şi si-au demonstrat - în urma verificărilor efectuate de APIA - dreptul de a beneficia de aceste subvenţii.

Cât priveşte faptul că nu ar avea dată certă contractele de cesiune încheiate sub forma înscrisurilor sub semnătură privată, spre a fi opozabile recurentei pârâte din perspectiva prevederilor art. 278 din C. proc. civ., se constată că aceste chestiuni au fost analizate şi tranşate în primul ciclu procesual, în apel, în sensul că respectivele acte juridice au dată certă dobândită prin înregistrarea lor, la data de 19.08.2014, în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. De asemenea, s-a reţinut că reprezintă o evidentă eroare materială menţiunea potrivit căreia ar fi fost încheiat la data de 14.10.2013 contractul de cesiune de creanţă ce constituie anexa contractului de arendare nr. x/27.02.2014.

Cum aceste constatări ale instanţei de apel nu au fost atacate cu recurs de partea pârâtă în primul ciclu procesual, ele au dobândit autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai puteau forma obiect de reevaluare în etapa rejudecării apelului. Mai mult, o asemenea reevaluare era oprită şi din perspectiva principiului general de drept non reformatio in pejus (interdicţia de a se înrăutăţi situaţia unei părţi în propria cale de atac), în contextul în care rejudecarea a avut loc urmare a admiterii recursului exercitat de partea adversă.

În consecinţă, apare ca vădit nefondată şi critica susţinută sub acest ultim aspect, şi formal susceptibilă de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Argumentele - expuse în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs - prin care recurenta tinde a demonstra caracterul netransmisibil al creanţelor reprezentate de dreptul de a beneficia de sumele acordate de APIA cu titlu de subvenţii pentru exploatarea terenurilor agricole sunt - ca şi cele analizate în contextul primelor două motive de recurs - unele care nu pot forma obiect de reevaluare în această etapă procesuală pentru că dezlegarea lor a fost realizată de instanţa de casare şi, astfel, nu pot fi imputate instanţei ce a rejudecat cauza în apel câtă vreme nu reprezintă evaluări proprii, ci reflectă preluarea conformă exigenţelor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. a dezlegărilor făcute în recurs.

În ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs, prin care se susţine că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2001 prin soluţia de obligare a recurentei pârâte la plata dobânzii legale - motiv susceptibil de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, Înalta Curte reţine că este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta intimată a expus, ca argument al pretenţiei de a obţine obligarea pârâtei la plata acestor dobânzi, acela că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a da curs solicitării sale de a achita la scadenţă creanţele cedate de intervenienta B.. Argumentul astfel adus relevă neîndoielnic pretenţia de a fi despăgubită pentru un prejudiciu încercat ca efect al unei plăţi ce urmează a fi făcută cu întârziere faţă de data scadenţei respectivei obligaţiei, cu atât mai mult cu cât reclamanta a şi precizat că solicitarea sa are natura de daune interese pentru lipsa de folosinţă a sumelor datorate. Corespunzător acestor coordonate ale învestirii, în măsura în care instanţa a stabilit că plata creanţelor respective trebuia efectuată la data scadenţei, şi că refuzul pârâtei de a executa obligaţia de a plăti respectiva creanţă nu a avut justificare legală, deveneau incidente dispoziţiile art. 1530 din C. civ., care prevede: "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei".

Conform art. 1535 din C. civ., (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.

(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

În mod neechivoc, normele juridice enunţate stabilesc atât dreptul creditorului de a obţine daune moratorii în cazul în care i s-a creat un prejudiciu prin neexecutarea de către debitor a obligaţiei sale la termen, fără justificare, dar şi regula potrivit căreia dobânda legală constituie reperul de evaluare a daunelor moratorii în cazul în care - similar situaţiei din cauza pendinte - o sumă de bani nu este plătită la scadenţă iar între părţi nu există o convenţie relativă la acest aspect. Astfel, stabilirea de către instanţa de apel a obligaţiei recurentei pârâte de a plăti reclamantei despăgubiri moratorii la nivelul dobânzii legale (a cărei reglementare este dată de O.G. nr. 13/2001) este, în raport de situaţia de fapt pe care a reţinut-o, în deplin acord cu cerinţele înscrise în art. 2 din O.G. nr. 13/2001 raportat la art. 1535 alin. (1) din C. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei civile nr. 1039A din data de 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III a, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului susţinut prin aceste critici.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - APIA împotriva deciziei nr. 1039A din data de 11 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2020.