Declaratory ownership action inadmissible as subsidiary; appeal rejected and costs awarded.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 28 octombrie 20.15 sub nr. x/2015, reclamantele A., B. şi C. i-au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti - prin Primar General, D., E., F., G. şi H. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să constate că reclamantele:

- deţin în proprietate suprafaţa de 182,26 mp, teren aferent apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă astfel cum a fost identificată în cuprinsul fişei de calcul anexă a Contractului de închiriere nr. x/12.01.2004;

- deţin în proprietate suprafaţa de 17,70 mp, teren aferent apartamentului de la parter şi subsol, situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă astfel cum a fost identificată în cuprinsul fişei de calcul anexă a Contractului de închiriere nr. x/29.08.2002;

- deţin în proprietate suprafaţa de 40 mp, teren aferent apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă identificată în cuprinsul fişei de calcul anexă a Contractului de închiriere nr. x/29.07.1999;

- deţin în proprietate suprafaţa de 125 mp, teren aferent spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă (atelier creaţie), situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă menţionată în cuprinsul fişei de calcul nr. 40/24.11.2010;

- deţin în proprietate suprafaţa de 746,7 mp teren liber, suprafaţă obţinută prin scăderea din totalul de 1316,92 mp a suprafeţei totale de teren de sub construcţiile ce le-au fost restituite în natură şi a suprafeţei totale de teren de sub construcţiile vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

La 03 decembrie 2015, reclamantele au depus cerere precizatoare, prin care au arătat că, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primar General, formulează următoarele capete de cerere, prin care solicită să se constate că:

- reclamantele deţin în proprietate suprafaţa de 182,26 mp, teren aferent apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă astfel cum a fost identificată în cuprinsul fişei de calcul anexă a Contractului de închiriere nr. x/12.01.2004;

- deţin în proprietate suprafaţa de 17,70 mp, teren aferent apartamentului de la parter şi subsol situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă, astfel cum a fost identificată în cuprinsul fişei de calcul anexă a Contractului de închiriere nr. x/29.08.2002;

- deţin în proprietate suprafaţa 40 mp, teren aferent apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă identificată în cuprinsul fişei de calcul anexă a Contractului de închiriere nr. x/29.07.1999;

- deţin în proprietate suprafaţa de 125 mp, teren aferent spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă (atelier creaţie), situat în Bucureşti, str. x, suprafaţă menţionată în cuprinsul fişei de calcul nr. 40/24.11.2010.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2502 C. civ. şi cele ale art. 35 şi art. 201 şi următoarele C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1335 din 21 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţiile netimbrării cererii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I., ca neîntemeiate.

A admis excepţia inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul I., ca rămasă fără obiect.

Le-a obligat pe reclamante, în solidar, la plata către pârâţii G. şi J. a sumei de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, la plata către pârâta K. a sumei de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat şi la plata către pârâtul I. sumei de 1.800 RON, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamantele au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 679 A din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins ca nefondat apelul declarat şi le-a obligat pe apelante să plătească intimaţilor cheltuieli de judecată, după cum urmează: 1.500 RON către K., 1.500 RON către G. şi J. şi 1.1901ei către I..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au declarat recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel şi, în subsidiar, casarea deciziei şi a sentinţei de primă instanţă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Recursul a fost înregistrat la 5 decembrie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului, au fost expuse pe larg unele aspecte numite prealabile, s-a evocat soluţia pronunţată de prima instanţă şi care a fost menţinută de instanţa de apel şi s-au invocat următoarele critici:

Prima critică vizează încălcarea şi greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., recurentele susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentele au arătat, în esenţă, că nu aveau la îndemână acţiunea în realizare, întrucât aceasta fusese promovată de ele şi de autorul lor în cadrul dosarului nr. x/2009, soluţionat irevocabil, în care li s-a recunoscut dreptul de proprietate, atât asupra construcţiilor ce nu au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi asupra întregului teren aferent (de sub construcţii şi teren liber).

A doua critică, întemeiată tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea şi greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi ale art. 435 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, recurentele au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a stabilit în mod greşit că în cauză operează autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 1120 din 3 octombrie 2014, în condiţiile în care aceasta s-a pronunţat într-o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, acţiunea având un obiect şi un temei juridic diferit de cauza de faţă.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată nu a fost însoţită de împuternicirea avocaţială a semnatarului cererii de recurs, de un exemplar al cererii de recurs, de înscrisurile noi de care părţile înţeleg să se folosească şi nici nu este timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON.

În aceste condiţii, prin adresa comunicată recurentelor li s-a pus în vedere să complinească lipsurile mai sus arătate, dar şi să precizeze dacă înţeleg ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru, dacă va fi considerat admisibil.

Recurentele s-au conformat obligaţiilor impuse şi au arătat că sunt de acord ca recursul să fie judecat de completul de recurs prevăzut de art. 493 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor, potrivit dovezilor de la dosar.

Intimatul Municipiul Bucureşti - prin Primarul General a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimaţii I., G., J. şi K. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât nesocotirea dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., norma indicată fiind una de procedură, iar nu de drept material.

Recurentele nu au depus răspunsuri la întâmpinările formulate.

Raportat la dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., se constată că prin cererea de recurs şi prin întâmpinarea depuse la dosar nu s-a solicitat soluţionarea căii extraordinare de atac de către completul de filtru în cazul în care s-ar aprecia că recursul este admisibil în principiu.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 martie 2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul declarat de recurentele-reclamante A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 679A din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie şi a stabilit termen de judecată la 5 mai 2020, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Intimaţii I., G., J. şi K. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât nesocotirea dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., norma indicată fiind una de procedură, şi nu de drept material.

Recurentele nu au depus răspunsuri la întâmpinările formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca instanţa să fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentele au arătat, în esenţă, că nu aveau la îndemână acţiunea în realizare, întrucât aceasta fusese promovată de ele şi de autorul lor în cadrul dosarului nr. x/2009, soluţionat irevocabil, prin soluţia pronunţată, fiindu-le recunoscut dreptul de proprietate atât asupra construcţiilor ce nu au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi asupra întregului teren aferent (de sub construcţii şi teren liber).

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentele au învederat că în mod eronat s-au aplicat de către instanţă prevederile art. 35 C. proc. civ.

Criticile formulate nu sunt fondate, în mod just instanţa de apel a aplicat şi interpretat prevederile legale, considerând că acţiunea în constatare, promovată de reclamante este inadmisibilă, acestea având la îndemână acţiunea în realizare.

Acţiunea în constatare, numită şi în recunoaşterea dreptului sau în confirmare, reprezintă acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa. Pentru exercitarea acţiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes şi prin acţiune să nu urmărească contestarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. Astfel, o particularitate importantă a acţiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului.

Prezenta acţiune a reclamantelor este o acţiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 35 din C. proc. civ. potrivit căreia, cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Art. 35 din C. proc. civ. consacră, aşadar, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atât timp cât ar fi deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale avute, pentru realizarea dreptului.

Altfel spus, art. 35 C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

Or, în speţă, recurentele au pretins constatarea pe cale judecătorească a existenţei dreptului de proprietate asupra unor imobile, şi anume: suprafaţa de teren de 182,26 mp, suprafaţa de teren de 17,70 mp, suprafaţa de 40 mp, suprafaţa de teren de 125 mp.

Pentru că recurentele nu deţin niciun document care să le ateste calitatea de proprietari asupra imobilelor în litigiu, consideră că pentru a cere realizarea dreptului, nu aveau deschisă calea acţiunii în realizare, în aceste condiţii, acţiunea în constatare promovată fiind singura cale admisibilă. Or, aşa cum a stabilit în mod just instanţa de apel, reclamantele trebuiau să uzeze de acţiunea în realizare.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentelor în sensul că, prin decizia recurată nu se tinde la realizarea dreptului, dreptul fiind realizat, ci se tinde la o identificare a conţinutului dreptului, la comensurarea dreptului şi din acest punct de vedere, acţiunea nu ar fi inadmisibilă. Finalitatea acţiunii în constatare nu poate consta în "delimitarea terenului de sub construcţiile restituite în natură şi a terenului liber de construcţii, în vederea intabulării acestui drept de proprietate", astfel cum au solicitat recurentele reclamante.

A doua critică, întemeiată tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea şi greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi ale art. 435 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, recurentele au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a stabilit în mod greşit că în cauză operează autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 1120 din 3 octombrie 2014, în condiţiile în care aceasta s-a pronunţat într-o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, acţiunea având un obiect şi un temei juridic diferit de cauza de faţă.

Nici aceste critici nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, deoarece, în cadrul procesual dedus judecăţii şi finalizat prin această decizie, s-a soluţionat contestaţia pe care recurentele au formulat-o, în temeiul prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 17441/07.10.2013, emisă în executarea sentinţei civile nr. 1784/21.10.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. De altfel, prin această contestaţie, reclamantele au invocat drept temei al nulităţii şi faptul că nu ar fi fost identificate spaţiile restituite nici sub aspectul întinderii acestora şi nici al poziţionării.

Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat în mod corect prevederile legale incidente şi anume art. 431 alin. (2) şi ale art. 435 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., dispoziţii prin care se recunoaşte efectul pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Drept urmare, nici această critică a recurentelor nu subzistă, curtea de apel constatând în mod just că se manifestă efectul puterii lucrului judecat a celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 1120 din 3 octombrie 2014 invocată în cauză, cu privire la drepturile recunoscute prin hotărârea judecătorească pronunţată anterior.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 679A din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată şi luând în considerare culpa procesuală a reclamantelor, vor fi obligate recurentele reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de câte 1.190 RON pentru fiecare dintre intimaţii I., J. şi K., constând în onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 679A din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentele reclamantele A., B. şi C. la plata cheltuielilor de judecată de câte 1.190 RON pentru fiecare dintre intimaţii I., J. şi K..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2020.