Real estate simulation: Ex officio invocation of absolute nullity due to foreign land acquisition restrictions

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 14 februarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei să constate, în principal, simulaţia prin interpunere de persoane a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub numărul x din data de 28 iulie 2010 de notarul public E. şi precontractul de vânzare-cumpărare aut. sub numărul x din data de 22 iulie 2010 privind imobilul situat în intravilanul oraşului Ocnele Mari, strada x, pct. "La F.", imobil compus din teren, casă de locuit din cărămidă acoperită cu ţiglă.

A solicitat să se constate că, în principal, este cumpărătorul şi unicul proprietar al imobilelor şi, în subsidiar că, alături de pârâta D., este cumpărător şi proprietar al imobilelor deschise, reclamantul având o cotă de 90%, iar pârâta G. o cotă de 10%.

În situaţia în care se va dispune respingerea cererii de constatare a simulaţie celor două acte juridice, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei D. la plata către reclamant a sumei de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătăţirile efectuate de reclamant la imobilele din contract.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1175 C. civ.

Ulterior, reclamantul a precizat ce reprezintă suma de 40.000 euro, respectiv contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţire efectuate la imobile şi contravaloarea unor bunuri proprii rămase în imobilele descrise în acţiunea principală.

Printr-o altă cerere, reclamantul a precizat capătul subsidiar al cererii şi acţiunea principală, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumelor de 50.000 euro şi 40.000 euro, în situaţia în care se va respinge capătul principal, respectiv 50.000 euro trimişi prin ordinul de plată din data de 5 iulie 2010 şi 40.000 euro contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţire efectuate de către reclamant la imobile şi contravaloarea bunurilor proprii.

Prin sentinţa nr. 4120 din data de 23 septembrie 2014, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 1756 din data de 29 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, respingând excepţiile invocate, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul B. şi a prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta D., a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe această pârâtă să restituie reclamantului sumele de 50.000 euro şi, respectiv, 40.000 euro, în total, 90.000 euro, fiind respins capătul de cerere privind constatarea simulaţiei.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 3178 din data de 9 iulie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta D. împotriva sentinţei civile nr. 1756 din data de 29 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C..

A schimbat sentinţa, în sensul că:

A constatat că reclamantul este proprietarul casei situate în oraşul Ocnele Mari, str. x, punctul "La F.", judeţul Vâlcea prin contractul simulat prin interpunere de persoane încheiat între pârâţii D. şi B., personal şi pentru C., autentificat sub nr. x din data de 22 iulie 2010 de BNP E..

A constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant pentru terenul aferent.

A redus obligaţia de plată a apelantei-pârâte de la suma totală de 90.000 euro, la sumele de: 144 RON-valoarea unui dispozitiv de scos dopuri, 182 RON-valoarea unui fierăstrău electric, 280 RON-valoarea unei maşini de tuns iarbă şi arbuşti, 500 RON-valoarea unei chiuvete de exterior din fontă, 1.900 RON-valoarea unei freze pentru găurit pământul, 285 RON-valoarea unei maşini de tocat roşii şi 500 RON valoarea unei plăci de travertin.

A obligat pe apelanta-pârâtă la plata cu titlu de cheltuieli de judecată a sumei de 5.000 RON taxe de timbru în limita pretenţiilor admise fiecărei părţi, după compensarea datoriilor reciproce şi 3.000 RON cu titlu de onorariu de avocat după aceeaşi operaţiune de compensare proporţional cu limita cererilor admise.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 3178 din data de 9 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Pârâta D. a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat: admiterea recursului aşa cum a fost formulat; casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv, exclusiv în privinţa constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru terenul aferent, după cum este menţionat în dispozitivul hotărârii recurate; constatarea dreptului său de proprietate şi asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 iulie 2010, calificat de instanţa de apel drept un contract simulat prin interpunere de persoane, cu aceeaşi valoare juridică atât în privinţa casei de locuit, cât şi în privinţa terenului menţionat în actul notarial respectiv; obligarea recurentei-pârâte D. la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurentul-reclamant, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut următoarele:

- prin considerentele hotărârii recurate, se reţine că prin contractul aut. sub nr. x din data de 28 iulie 2010 (instanţa de apel omiţând a avea în vedere contractul autentificat şi menţionând, în cuprinsul considerentelor, cât şi al dispozitivului, numărul şi data antecontractului, respectiv nr. x din data de 23 iulie 2010, în condiţiile în care în preambulul considerentelor se reţine obiectul cu care a fost învestită, anume constatarea simulaţiei prin interpunere de persoane a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x din data de 28 iulie 2010 la notarul public E., în sensul că reclamantul este cumpărătorul şi unicul proprietar al imobilelor descrise în contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 iulie 2010) s-a cumpărat, prin persoanele interpuse reţinute în cauză, casa de locuit şi terenul, reclamantul fiind adevăratul proprietar (aşa cum s-a dovedit prin înscrisurile oficiale şi celelalte probatorii administrate în cauză), în condiţiile în care contractul nr. x/2010 a fost calificat, în mod pe deplin întemeiat şi legal, de instanţa de apel, sub efectul simulaţiei;

- instanţa de apel, deşi a constatat dreptul său de proprietate exclusivă asupra casei de locuit, reţinând, în privinţa terenului, că acesta ar fi făcut obiectul contractului simulat menţionat, la momentul în care art. 4 din Legea nr. 312/2005 interzicea dobândirea de terenuri în proprietate de către cetăţenii din statele membre ale Uniunii Europene, nerezidenţi în România, decât după 5 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, a constatat, în mod nelegal, nulitatea absolută parţială a contractului simulat în cauză, prin persoane interpuse, a respins dreptul său de proprietate exclusivă şi asupra terenului în cauză, care a fost cumpărat în aceleaşi condiţii cu respectiva casă de locuit;

- a revendicat dreptul său exclusiv de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul contractului simulat prin persoane interpuse sub nr. x din data de 28 iulie 2010, casa de locuit şi terenul constituind un tot unitar, indivizibil şi universal, pentru prima oară în anul 2014, moment la care interdicţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 312/2005 nu-i mai era opozabilă;

- se bucură de dreptul de rezidenţă în România, la adresa unde erau situate imobilele respective, atât anterior anului 2014, cât şi în prezent, aşa cum rezultă din cartea sa de rezidenţă permanentă şi din împrejurarea că a obţinut CNP (fiind înregistrat fiscal);

- este îndreptăţit în condiţii de egalitate şi tratament juridic, ca orice cetăţean român, având interesul legitim de a solicita constituirea şi consolidarea dreptului său de proprietate şi asupra terenului ce a făcut obiectul contractului simulat prin persoană interpusă (aşa cum a fost validat ulterior anului 2012 prin decizia civilă nr. 3178/2019 din acelaşi dosar, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti), interdicţia prevăzută de art. 4 al Legii nr. 312/2005 nemaifiindu-i opozabilă în perioada de după anul 2014, când a cerut pentru prima oară constituirea şi consolidarea dreptului său de proprietate şi asupra terenului în cauză.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut următoarele:

- prin considerentele hotărârii recurate, pe care se întemeiază constatarea nulităţii absolute, în parte, a contractului de vânzare-cumpărare în cauză, respectiv exclusiv în privinţa terenului de 2.114 m.p., instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material ce reglementează capacitatea sa de a dobândi terenul respectiv, teren cu privire la care a formulat prima solicitare în anul 2014;

- instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material aplicabile speţei deduse judecăţii, lipsindu-l de un proces echitabil, prin încălcarea art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale, tocmai prin faptul că nu a reţinut împrejurarea că solicită constituirea şi consolidarea dreptului său de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul contractului simulat prin persoane interpuse, pentru prima oară şi ulterior anului 2012, la care face referire instanţa de apel (în sensul că anterior anului 2012 i-ar fi fost potrivnică interdicţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 312/2005);

- încercarea sa de a frauda legea, în privinţa încălcării interdicţiei reţinute de către instanţa de apel, nu corespunde realităţii de fapt (fiind doar presupusă şi nedovedită), în condiţiile în care nu a participat la încheierea contractului în discuţie - contractul simulat în cauză s-a făcut prin persoane interpuse şi în faţa unui notar public autorizat de legea română.

II.1.2 Recursul incident declarat de pârâta D.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului pe care l-a declarat, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul în care să fie înlăturată dispoziţia vizând obligarea sa la plata către recurentul-reclamant A. a sumei de 8.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a sumei de 3.751 RON reprezentând contravaloarea unor bunuri mobile. În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

- prin decizia recurată instanţa a încălcat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, încălcări care i-au produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate;

- a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 de RON, din care 5.000 de RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar 3.000 de RON reprezintă onorariu de avocat - instanţa de apel a arătat că a reţinut aceste sume în sarcina sa după compensarea datoriilor reciproce, în limita pretenţiilor admise fiecărei părţi;

- având în vedere că recurentul-reclamant a achitat în apel, cu titlu de taxă judiciară de timbru doar suma de 3.819 RON, iar suma pe care a fost obligată să o plătească este de 5.000 de RON, rezultă că a fost obligată să achite recurentului-reclamant o parte din taxa de timbru achitată de acesta în faţa primei instanţe, deoarece suma de 5.000 de RON la a cărei plată a fost obligată este mai mare decât taxa plătită de recurentul-reclamant în apel;

- a fost obligată să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată doar parte din taxa plătită în faţa primei instanţei, deoarece în apel a plătit aceeaşi taxă de timbru de 3.819 RON, iar instanţa de apel a reţinut că a procedat la compensarea cheltuielilor; cum după compensarea taxelor de timbru din apel, a fost obligată să plătească o sumă mai mare decât taxa din apel, dar mai mică decât taxa de la fond, este evident că instanţa de apel a obligat-o să plătească o parte din taxa achitată de recurentul-reclamant în faţa primei instanţe;

- prin obligarea sa la plata către recurentul-reclamant a unei părţi din taxa judiciară de timbru achitată de acesta în faţa primei instanţe, instanţa de apel a încălcat principiul fundamental al disponibilităţii părţilor, reglementat de art. 9 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

- instanţa de apel a ignorat faptul că în faţa primei instanţei, recurentul-reclamant a arătat în mod expres că nu înţelege să solicite cheltuielile de judecată, urmând a le cere pe cale separată (astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 18 noiembrie 2016 a Tribunalului Vâlcea, la pagina 2, paragraful 7);

- instanţa de apel a obligat-o însă să plătească taxa judiciară de timbru achitată la fond de recurentul-reclamant fără să existe o cerere a acestuia în acest sens, dincolo de limitele învestirii sale;

- în ceea ce priveşte onorariul de avocat în cuantum de 3.000 de RON, sunt aplicabile pe deplin consideraţiile privind taxa judiciară de timbru, cu referire la cheltuielile de judecată din faţa primei instanţe; pe de altă parte, având în vedere că în apel s-au admis ambele apeluri, instanţa nu putea dispune obligarea sa la plata către recurentul-reclamant a unor cheltuieli de judecată aferente apelului, ci numai la plata unor cheltuieli aferente primei instanţe, cheltuieli care nu puteau fi însă acordate în lipsa cererii reclamantului.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut:

- prin decizia recurată instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 566 alin. (1) C. civ., obligând-o să plătească recurentului-reclamant contravaloarea unor bunuri mobile cu privire la care nu s-a dovedit că le-ar fi înstrăinat sau distrus;

- instanţa de apel nu a reţinut nici distrugerea bunurilor din culpa sa şi nici că le-ar fi înstrăinat, iar recurentul-reclamant nu a pretins niciodată că a înstrăinat sau a distrus bunurile;

- cererea reclamantului de a fi obligată să plătească recurentului-reclamant bunurile mobile apare ca nelegală, deoarece acţiunea în despăgubire pentru bunuri are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în restituire şi este condiţionată de distrugerea bunului revendicat din culpa pârâtului sau înstrăinarea bunului de către pârât.

Nu fost identificate motive de casare de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, la data de 24 octombrie 2019, recurenta-pârâtă D. a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurentul- reclamant A., combătând susţinerile formulate de acesta şi solicitând respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 9 decembrie 2019, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare cu privire la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

În susţinerea inadmisibilităţii căii de atac declarate de către recurenta-pârâtă D., recurentul-reclamant a arătat că aceasta a formulat critici care vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel de susţineri neputând fi supuse analizei în faza procesuală a recursului.

II.3. Răspunsul la întâmpinare:

În termen legal, la data de 18 noiembrie 2019, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte D., formulând susţineri în combaterea apărărilor formulate de către aceasta.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident formulat de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 3178 din data de 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că ambele recursuri sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce urmează.

II.5.1. Potrivit celor ce rezultă din expozeul deciziei de faţă, recurentul-reclamant A. formulează recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., doar în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant pentru terenul aferent casei pentru care s-a constatat calitatea acestuia de proprietar, casă situată în Oraşul Ocnele Mari, str. x, punctul "La F.", jud. Vâlcea, prin contractul simulat prin interpunere de persoane încheiat între pârâţii D. şi B., personal şi pentru intimata-pârâtă C., aut. sub nr. x/22.06.2010 de BNP E., pentru motivul nesocotirii dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine.

Pentru acurateţea analizei ce se va efectua în recurs, se impun două precizări de ordin terminologic, una dintre acestea fiind menţionată şi de către recurent prin motivele de recurs.

Astfel, deşi instanţa de apel în dispozitivul deciziei recurate individualizează contractul de vânzare cumpărare cu privire la care a constatat caracterul simulat ca fiind cel cu nr. de autentificare x/22.07.2010 de BNP E., se va considera însă că aceasta este o eroare materială şi că, în realitate, menţiunea din dispozitiv priveşte însuşi contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/28.07.2010 de BNP, având în vedere că acesta act juridic este cel cu privire la care s-a constatat caracterul translativ de proprietate în patrimoniul reclamantului, prin efectul simulaţiei prin interpunere de persoane, pentru imobilul casă, indicată în decizie; actul juridic autentificat sub nr. x/22.07.2010 de BNP E. reprezintă antecontractul de vânzare-cumpărare care dă naştere unei obligaţii de a face, neavând efect translativ de proprietate.

În al doilea rând, se va avea în vedere că numele corect al pârâtei vânzătoare este C., iar nu C., astfel cum apare în dispozitivul deciziei recurate, corecţie permisă de cele reţinute în considerentele deciziei recurate, coroborate cu primul alineat al dispozitivului.

Înalta Curte constată că recurentul critică această dispoziţie a instanţei de apel atât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, cât şi al art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, urmează ca unele dintre criticile dezvoltate să fie analizate în baza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, întrucât în memoriul de recurs nu au putut fi identificate critici susceptibile de analiză în baza tezei de la pct. 6.

Astfel, referitor la această dispoziţie a curţii de apel, recurentul pretinde încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel nu ar fi analizat o serie de circumstanţe sau apărări ale sale (indicate prin motivele de recurs) în legătură cu sancţiunea aplicată în privinţa caracterului translativ de proprietate al contractului şi pentru terenul aferent casei (în suprafaţă de 2.113,74 mp) în temeiul prevederilor art. 4 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine şi, în plus, prin motivele de recurs, reclamă şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005, cele din urmă susţineri fiind susceptibile de analiză în baza art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, precum şi dezlegărilor date de instanţele de fond, intrate sub autoritate de lucru judecat prin nerecurare, s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/28.07.2010 de BNP de BNP E. încheiat între intimaţii pârâţi B. şi C., în calitate de vânzători şi, respectiv, pârâta D., în calitate de cumpărător al imobilului compus din casă şi teren în suprafaţă de 2.113,74 mp, situat în Oraşul Ocnele Mari, str. x, punctul "La F.", jud. Vâlcea este un contract simulat prin interpunere de persoane, astfel că, în apel, s-a constatat că reclamantul este proprietarul casei, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant pentru terenul aferent.

Pentru a dispune sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare pentru terenul aferent construcţiei, având în vedere că la data încheierii actului juridic de către reclamantul, cetăţean italian, nerezident în România, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005, potrivit cărora:

"Cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat membru, precum şi persoana juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană."

La pronunţarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că din cauza acestei interdicţii legale pentru dobândirea dreptului de proprietate de către reclamant asupra unui teren în România, s-a evidenţiat necesitatea încheierii uni act simulat public, apreciindu-se că părţile actului secret au dorit să ascundă intenţia de fraudare a legii.

Totodată, s-a constatat că, ulterior expirării termenului de 5 ani prevăzut de textul evocat, anume, după anul 2012, nu a intervenit o validare pentru terenul cumpărat în ciuda interdicţiei, astfel încât, s-a constatat că actul public intră sub sancţiunea nulităţii absolute, întrucât a fost încheiat pentru fraudă la lege în partea referitoare la teren.

În consecinţă, s-a constatat simulaţia pentru întregul act, dar s-a dispus invalidarea lui în partea privitoare la teren.

Recurentul susţine că interdicţia nu mai funcţiona în anul 2014 când a demarat prezentul demers judiciar, astfel că, norma aplicată de instanţa de apel nu mai era eficientă, interdicţia nemaifiind opozabilă.

În plus, a arătat, că începând din anul 2014, dar şi în prezent, se bucură de dreptul de rezidenţă în România, la adresa unde este situat imobilul, aşa cum rezultă din cartea sa de rezidenţă permanentă şi din împrejurarea că a obţinut CNP (fiind înregistrat fiscal), astfel încât se consideră îndreptăţit, în condiţii de egalitate de tratament juridic, ca orice cetăţean român, şi are un interes legitim să solicite constituirea şi consolidarea dreptului său de proprietate şi asupra terenului ce a făcut obiectul contractului simulat prin persoană interpusă.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant invocă aceste apărări pentru prima dată în această etapă procesuală, însă, nu din cauza unei conduite procesuale culpabile, ci pentru că sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare al cărui caracter simulat a fost constatat a fost aplicată de instanţa de apel prin analiza realizată în cuprinsul considerentelor, analiză ce îşi găseşte corespondent în cuprinsul unei dispoziţii distincte din dispozitivul deciziei recurate.

În primul rând, se constată că aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 312/2005 poate avea loc în analizarea unei cereri în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic încheiat cu nesocotirea acesteia.

Ca atare, aceasta poate fi solicitată de părţile cauzei prin formularea unei cereri sau invocarea unei excepţii procesuale de fond cu un atare obiect, sau poate fi luată spre analiză din oficiu, cu respectarea regimului de invocare şi soluţionare a acestei sancţiuni de drept material.

Înalta Curte constată însă că părţile cauzei nu au formulat o astfel de cerere în dosar şi nici nu au invocat excepţia procesuală de fond a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare constatat ca simulat prin interpunere de persoane.

Totodată, trebuie precizat că actul juridic a cărui nulitatea absolută parţială a constatat-o instanţa de apel a fost perfectat la data de 28 iulie 2010, astfel încât, în aplicarea principiului tempus regit actum, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din noul C. civ., acesta se supune dispoziţiilor legii vechi, aşadar C. civ. din 1864, atât în privinţa condiţiilor pentru încheierea sa valabilă, cât şi în privinţa motivelor de nulitate expresă sau virtuală de la data perfectării lui.

Analizând decizia recurată, se constată că după intrarea în dezbaterea pe fond a apelurilor, instanţa de apel a solicitat părţilor un punct de vedere cu privire la posibilitatea cetăţenilor străini de a dobândi terenuri în România după aderarea la Uniunea Europeană, împrejurare ce rezultă din următoarea menţiune din practicaua deciziei: "La cererea instanţei, arată că (apelantul-reclamant, prin apărător-n.n.) după data aderării României la Uniunea Europeană, pe baza condiţiilor de reciprocitate, cetăţeanul străin putea achiziţiona teren pe teritoriul României."

Ca atare, Înalta Curte reţine că nulitatea parţială a contractului de vânzare cumpărare simulat prin interpunere de persoane nu a fost invocată în mod explicit de către instanţă, în condiţiile permise de lege, pe calea unei excepţii de fond, absolute şi cu punerea ei în dezbaterea contradictorie a părţilor, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 245-246 coroborate cu prevederile art. 479 alin. (2) teza finală, art. 22 alin. (2), precum şi art. 6 din C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, astfel cum corect susţine acesta prin motivele de recurs.

Procedând astfel, instanţa a pus părţile, şi în special pe reclamant, în situaţia de a nu cunoaşte riscul constatării nulităţii absolute parţiale a contractului şi, în plus, în imposibilitatea de a invoca apărările în faţa instanţei de apel pe care le considera corespunzătoare în combaterea acestei excepţii de fond, de natura celor arătate prin memoriul de recurs.

Cum acestea nu au fost evaluate de către instanţa de apel şi cum instanţa de apel s-a pronunţat asupra nulităţii absolute parţiale a contractului direct în cuprinsul deciziei, fără o dezbatere contradictorie a acestei excepţii, acestea nu ar putea fi analizate pentru prima dată de instanţa de recurs, recurentul fiind îndreptăţit să fie analizate de către instanţa care judecă în calea devolutivă de atac; în plus, instanţa de recurs realizează exclusiv o cenzură de nelegalitate a deciziei atacate, iar într-o atare situaţie este lipsită de posibilitatea efectuării controlului judiciar.

Mai mult decât atât, se reţine că, adiacent motivului de nulitate valorificat de curtea de apel a reţinut că "reclamantul nu a adresat o cererea de despăgubire nici cu valoarea terenului, stabilită de instanţă prin proporţie procentuală din valoarea întregii vânzări, nici cu valoarea îmbunătăţirilor aduse."

Or, imputarea unei astfel de deficienţe a apărării reclamantului nu are suport legal, întrucât, în absenţa invocării explicite a excepţiei nulităţii parţiale a contractului de către instanţă, reclamantul a fost lipsit de o atare posibilitate.

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va supune dezbaterii părţilor, în condiţiile legii, excepţia invocată, acordând acestora posibilitatea de a invoca apărări cu privire la excepţia nulităţii parţiale a contractului.

De asemenea, în contextul creat, instanţa de apel va fi ţinută să aprecieze asupra posibilităţii reclamantului de a solicita în apel repunerea în situaţia anterioară, în apărare, cu privire la o excepţie invocată din oficiu; în acest sens, instanţa va analiza şi incidenţa în cauză a celor arătate în considerentele Deciziei nr. 13 din 16.03.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ. din 1865 (norme similare celor de la art. 22 din C. proc. civ.).

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează a reţine ca fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar în rejudecare, instanţa de apel va aprecia şi asupra celorlalte critici susţinute în prezentul recurs de către reclamant pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, întrucât, aşa cum s-a arătat, acestea nu pot fi evaluate pentru prima dată în această cale de atac.

II.5.2. În ceea ce priveşte recursul incident, se constată că pârâta a susţinut critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. referitor la dispoziţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, iar cu privire la dispoziţia de obligarea sa la restituirea către reclamant a contravalorii anumitor bunuri mobile care ar fi rămas în posesia pârâtei după plecarea acestuia din imobil, recurenta a formulat critici din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., apelanta-pârâtă a fost obligată la achitarea cheltuielilor de judecată către apelantul-reclamant "în sumă de 5.000 RON taxă judiciară de timbru, în limita pretenţiilor admise fiecărei părţi, după compensarea datoriilor reciproce şi a sumei de 3.000 RON cu titlu de onorariu de avocat, după aceeaşi operaţiune de compensare, proporţional cu limita cererilor admise."

Având în vedere această modalitate de redactare a acestei dispoziţii în dispozitivul deciziei recurate, în soluţionarea cererii accesorii a apelantului-reclamant de obligare a apelantei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată, astfel cum corect susţine recurenta, că nu se poate determina modalitatea în care instanţa de apel a procedat la cuantificarea părţii componente a cheltuielilor de judecată la care aceasta a fost obligată, în ambele părţi componente ale acestora: provenind din taxa judiciară de timbru, precum şi cea constând în onorariu de avocat.

Mai mult decât atât, deşi se indică operaţiunea de compensare a datoriilor reciproce, nu rezultă că apelantul-reclamant a fost obligat la vreo sumă către apelanta-pârâtă cu acest titlu, după cum nu pot fi identificate pretenţiile admise ale pârâtei (în sensul de cereri proprii formulate în contradictoriu cu reclamantul, iar nu simple apărări prin care a intenţionat limitarea pretenţiilor reclamantului împotriva sa) care să fi generat posibilitatea acesteia de a-şi recupera cheltuielile de judecată prin efectul admiterii lor şi a se verifica partea corespunzătoare din sumele achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru ori dacă instanţa a avut în vedere taxa judiciară de timbru achitată de pârâtă pentru soluţionarea apelului său.

Totodată, se constată că dispoziţia criticată identifică părţile cu calitatea lor procesuală din apel (apelanta-pârâtă), astfel încât nici din acest punct de vedere nu este posibil a se stabili dacă instanţa a avut în vedere doar cheltuielile părţilor din apel sau şi pe cele efectuate la prima instanţă (atât cele privind taxa judiciară de timbru, cât şi cele provenind din cheltuielile cu onorariul de avocat), în condiţiile în care apelantul-reclamant a achitat în apel o taxă judiciară de timbru mai mică decât cea la care a fost apelanta-pârâtă obligată; în plus, pârâta susţine că la prima instanţă reclamantul a învederat că nu solicită cheltuieli de judecată pentru etapa procesuală de la prima instanţă, ci le va recupera pe cale separată, menţiune care, într-adevăr, se regăseşte la dosar tribunal, în practicaua încheierii de dezbateri.

Având în vederea toate aceste neregularităţi ale deciziei recurate, şi din acest punct de vedere, Înalta Curte constată a fi fondate criticile recurentei-pârâte în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 451 şi urm. din C. proc. civ., fiind astfel întrunite premisele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Se apreciază că obligarea pârâtei la achitarea cu titlu de cheltuieli de judecată a altor sume decât pe care le datorează în mod legal fiind de natură a-i provoca o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin reluarea soluţionării acestei cereri accesorii în apel.

Urmează însă a înlătura ca nefondate criticile aceleiaşi recurente-pârâte dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., critici formulate în legătură cu obligarea sa la achitarea contravalorii unor bunuri mobile proprii ale reclamantului.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 566 alin. (1) din C. civ., fiind obligată să achite reclamantului contravaloarea unor bunuri mobile, pentru aceea că nu s-a dovedit că le-ar fi înstrăinat sau distrus.

Înalta Curte reţine că reclamantul a formulat împotriva pârâtei şi un capăt de cerere în revendicarea unor bunuri mobile, bunuri proprii ale acestuia, care ar fi rămas în imobilul în litigiu la data la care nu i s-a mai permis accesul în locuinţă.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a probat achiziţionarea acestor bunuri şi faptul că acestea au rămas în domiciliul comun al părţilor, la momentul menţionat.

Corelativ, curtea de apel a înlăturat, pe baza probelor din dosar, apărarea pârâtei că acestea ar fi fost distruse în incendiul provocat de către reclamant, întrucât pârâta era ţinută să facă dovada acestei susţineri ori a distrugerii lor în altă modalitate sau cu altă ocazie.

Ca atare, cum bunurile nu au fost distruse şi nici nu s-a dovedit existenţa lor în continuare în imobilul în litigiu pentru a fi posibilă soluţia de restituire în natură, se apreciază că în mod corect instanţa de apel a dispus, în aplicarea prevederilor art. 566 alin. (1) din C. civ., obligarea pârâtei la restituirea contravalorii acestora, prin valorificarea unei prezumţii simple de înstrăinare a acestora, dat fiind faptul că la plecarea reclamantului din imobil, paza materială şi juridică a acestor bunuri au rămas în sarcina acesteia.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ. va admite atât recursul principal, cât şi recursul incident şi, în consecinţă, se va dispune casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în limitele stabilite prin decizia de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident formulat de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 3178 din data de 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2020.