Trademark Cancellation for Bad Faith: Scope of Review in Extraordinary Appeal and Assessment of Risk of Confusion

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea înregistrării mărcii naţionale individuale combinate nr. 119273, depozit M 2011 08029 cu data de depozit 15.12.2011, constând din denumirea y şi element grafic sub forma ambalajului unei pungi de cafea, având culori revendicate: roşu, maro şi negru, având lista de servicii grupate în cl. 30: cafea şi cl. 39: ambalare, titular pârâta S.C. B. S.R.L.; obligarea pârâtei O.S.I.M. să radieze marca din Registrul Mărcilor înregistrate; obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c), art. 47 alin. (2), art. 2, art. 36 din Legea nr. 84/1998; art. 11 din Legea nr. 11/1991; art. 6 alin. (5), (6) din Convenţia de la Paris, art. 5, C(2) şi D.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1044/26.07.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 02.07.2018.

Prin decizia nr. 1618 A din 19 decembrie 2019 a fost admis apelul formulat de reclamanta A. şi a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a anulat în parte acţiunea.

S-a dispus anularea înregistrării mărcii naţionale individuale combinate nr. 119273, depozit M 2011 08029, pentru clasele 30 şi 39.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului OSIM să radieze marca.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi în apel.

A fost menţinută sentinţa sub aspectul soluţiei date excepţiilor invocate.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L..

În motivarea recursului astfel promovat se susţine în esenţă că:

I. Instanţa de apel a adus argumente contradictorii în susţinerea soluţiei, astfel:|

Pe de o parte s-a reţinut că "Din alegerea acestui semn curtea trage prezumţia simpla a intenţiei frauduloase a paratei de a profita de renumele construit în beneficiul reclamantei în perioada îndelungata de folosire", iar, pe de altă parte, s-a reţinut că "Deşi relevante pentru soluţionarea cauzei, nu au fost dovedite susţinerile apelantei reclamante referitoare la existenta unor discuţii între părţi referitoare la marca naţionala, la depunerea unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare/europene, respinsa ca efect a intervenţiei reclamantei - aceasta pretinsa cerere nu a fost identificată în baza de date a EUIPO după reperele cunoscute; de asemenea nu au fost depuse la dosarul de apel înscrisurile la care se face referire în memoriul de apel şi indicate ca anexe, în pofida faptului ca instanţa de apel a acordat posibilitatea apelantei de a proceda ca atare, punându-i la dispoziţie un termen pentru administrarea de probe privind folosirea semnului y".

Prin urmare, susţine recurenta că nu existau la dosarul cauzei probe din care să rezulte intenţia frauduloasa a paratei la momentul înregistrării mărcii, astfel că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal ca este îndeplinită condiţia existentei intenţiei frauduloase, doar pe baza unei prezumţii simple.

Este criticată şi aprecierea instanţei de apel în sensul că există un grad foarte mare de similaritate între semnul folosit de reclamanta si marca paratei, raportat la faptul că din analiza certificatului de înregistrare a mărcii paratei comparativ cu semnul reclamantei ar rezulta deosebiri pe care instanţa de apel nu le-a analizat.

Susţine recurenta că, din punct de vedere vizual, semnul reclamantei şi marca paratei nu sunt similare pentru că semnul opus de reclamantă este parte dintr-o marcă verbală - x, iar marca paratei este o marca combinată - y cu scriere uşor stilizată-simplă, reprezentată alb pe un contur maro, negru şi roşu; marca paratei reprezintă, de fapt, o etichetă, un ansamblu complex de culori, elemente verbale şi elemente grafice cu un puternic caracter distinctiv. Apreciate în ansamblu, consideră că este evident că cele doua semne sunt vizual diferite.

Diferenţele dintre semnul invocat ele reclamanta şi marca paratei se completează şi chiar se accentuează, din punct de vedere conceptual; semnul invocat de reclamantă, ca parte a mărcii x, a avut la baza concepţia de a exprima regalitatea aromei, pe când marca paratei a fost compusa pentru bunul gust. (C. expresie din limba italiana se traduce ca fiind C., iar C., expresie din limba italiană, se traduce ca fiind aroma buna, bun gust, traducere caracteristica şi clasei 39: ambalaje de "bun gust").

Si din punct de vedere fonetic, se susţine că există distincţia de mai sus, aşa încât consideră recurenta că eronat a reţinut instanţa de apel că există un grad mare de similitudine şi ca ar exista un risc de confuzie în percepţia publicului consumator, în condiţiile în care reclamanta foloseşte pe ambalajele prin care comercializează cafeaua întreaga marca "x", însoţite de explicaţii în limba germana "ganze bohne", "kraftig und aromatisch", descrieri care nu se regăsesc pe ambalajele folosite de parata.

În analiza similarităţi, instanţa de apel ca ar fi trebuit sa observe - în opinia recurentei - în ansamblu marca pârâtei, şi nu doar sa împărtăşească descrierea reclamantei din acţiune şi motivele de apel cu privire la similaritate.

Reclamanta nu poate susţine ca a vândut în România, prin intermediul paratei, pachete de cafea inscripţionate "x", pentru a susţine notorietatea mărcii sale în România, în condiţiile în care la fila x din acţiunea afirmat ca a vândut paratei cafea "en gross", deci în ambalaje mari.

O alta contradicţie constă - în susţinerea recurentei - în aceea că analiza instanţei de apel se raportează la marca combinata a pârâtei faţă de semnul reclamantei "în ansamblul său", analiză care depăşeşte limitele învestirii făcute prin cererea de chemare în judecata. Reclamanta a afirmat că pârâta cu rea credinţa a înregistrat marca y, în condiţiile în care aceasta foloseşte semnul/denumirea C. pe ambalajele sale. Însă reclamanta nu a specificat în cerere de semnul "C." în ansamblul său, ci în motivare a făcut referire doar la marca paratei în ansamblul sau.

II. Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8, sunt formulate următoarele critici:

Deşi, în analiza apelului, instanţa a pornit de la criteriile de evaluare a relei-credinţe la înregistrarea mărcii naţionale a paratei la data de 11.11.2011, făcând referire la cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungl AG împotriva Franz Hauswirtfa GmbH), nu a luat în considerare toate condiţiile expuse de CJUE în hotărârea respectivă.

Astfel, prin hotărârea C-529/07, s-a stabilit că instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marca, în special:

- împrejurarea că solicitantul are sau trebuia sa aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărei înregistrare se cere;

- intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ sa utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi

- nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

În speţă, afirmă recurenta că nu se pune problema utilizării de către reclamantă a semnului similar cu marca paratei, întrucât reclamanta foloseşte pe ambalaje doar denumirea de "C.", astfel ca aprecierea instanţei din pag. 8 nu este corecta.

Cu privire la intenţia paratei de a o împiedica pe reclamantă să utilizeze semnul în continuare, însăşi instanţa de apel a reţinut că nu s-au făcut probe în acest sens, dar, cu toate acestea, instanţa a apreciat ca fiind îndeplinita condiţia intenţiei frauduloase a paratei la înregistrarea mărcii, bazându-se doar pe o prezumţie simplă, fără a analiza atitudinea subiectiva a pârâtei la data înregistrării cererii de marcă.

Se mai susţine că nu s-au făcut probe nici cu privire la existenta vreunui prejudiciu pe care l-ar fi suferit reclamanta ca urmare a înregistrării mărcii de către pârâtă. De asemenea, nu s-au făcut probe, şi instanţa de apel nu a analizat dacă pârâta a profitat de distinctivitatea semnului reclamantei pentru a o înlătura pe aceasta de pe piaţă.

Cu privire la nivelul de protecţie juridică a semnului de care se prevalează reclamanta, se arată instanţa de apel a învederat doar ca acesta are un grad special de protecţie, fără a motiva aceasta afirmaţie.

Protecţia unui semn distinctiv este dată de o anumită notorietate a acestuia în România pentru segmentul de adresabilitate, care ar putea sa conducă la concluzia ca marca paratei ar îndeplini condiţia de rea credinţa. Însă, această notorietate pe teritoriul României nu a fost demonstrată de reclamanta, şi nici considerata în vreun fel de instanţa de apel în analiza criteriilor impuse de instanţa europeana prin hotărârea G-529/07, pe care a apreciat-o ca fiind definitorie în soluţionarea cauzei.

Astfel, consideră recurenta că argumentul instanţei de apel în sensul că "este îndeplinita teza cu privire la posibilitatea de confuzie cu semnul înregistrat de pârâtă, aproape identic, pentru produse identice" nu are fundament juridic şi nici factual.

Instanţa de apel nu a stabilit deplin situaţia de fapt cu privire la gradul de cunoaştere a semnului pentru care se cere anularea mărcii pentru rea-credinţă, câtă vreme a făcut o apreciere generică a probelor administrate, fără o analiză concretă a acestora în vederea susţinerii soluţiei adoptate.

Este considerată de recurentă incorectă şi aprecierea în sensul că publicul ţinta ar fi reprezentat de ceilalţi distribuitori de cafea, în condiţiile în care marca pârâtei este folosita doar pentru vânzarea "en detail" a cafelei, iar reclamanta vinde în România numai cafea "en gross", şi nu s-a dovedit în cauză că publicul ţintă (distribuitorii de cafea din Romania) ar fi fost induşi în eroare de către pârâtă. De altfel, este vorba despre comercianţi cu experienţă, care au cunoştinţele necesare derulării unei afaceri, aşa încât aceştia nu ar putea sa fie induşi în eroare de folosirea de către pârâtă a mărcii a cărei anulare se solicită în speţă.

Se mai reproşează instanţei de apel că a făcut o analiză trunchiată a întregii situaţii, fără analiza tuturor aspectelor obligatorii ce au fost avute în vedere în hotărârea Curţii Europene de Justiţie pe care a avut-o drept etalon.

Curtea Europeană de Justiţie, în cazul menţionat, a apreciat că simpla cunoaştere a factorului relevant nu prezumă, prin ea însăşi, existenţa unei intenţii frauduloase, iar intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua credinţă a solicitatului mărcii, situaţie întâlnită în special în cazul în care titularul mărcii nu utilizează marca, ci o înregistrează doar în scopul de a bloca accesul unui terţ pe piaţă, caz în care marca nu este aptă a-şi îndeplini funcţiile esenţiale.

Prin urmare, instanţa de apel nu a analizat existenţa unei circumstanţe obiective care ar putea avea o semnificaţie în aprecierea intenţiei neloiale a titularului mărcii.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi a fost comunicat părţilor. Prin încheierea din 9 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1618A din 19 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., făcând şi aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi menţionat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară în cadrul căreia, potrivit exigenţelor instituite prin art. 488 din C. proc. civ., este posibil a se realiza controlul judiciar al hotărârii atacate numai din perspectiva unor aspecte de nelegalitate care au aptitudinea de a se circumscrie motivelor de casare prevăzute de norma procedurală menţionată.

Prin urmare, legea nu permite ca în etapa recursului să fie formulate, şi implicit analizate, critici care privesc modalitatea de evaluare a probelor ori situaţia de fapt pe care a stabilit-o instanţa ierarhic inferioară în raport de probatoriul administrat, aşa încât criticile pe care recurenta a înţeles să le formuleze cu neobservarea acestor limite nu vor fi analizate de Înalta Curte, ele fiind incompatibile cu calea de atac pendinte.

Cum în recurs se realizează controlul judiciar al hotărârii judecătoreşti ce a fost pronunţată de instanţa de apel, evaluarea ce se poate în această etapă procesuală priveşte hotărârea astfel atacată, iar nu susţinerile pe care adversarul procesual le-a făcut în etapele procesuale anterioare. Ca atare, criticile prin care recurenta tinde a demonstra caracterul nereal al unora dintre afirmaţiile făcute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, nu vor fi analizate, pentru că şi acestea sunt incompatibile cu judecata în recurs.

Se constată că, subsumat motivului de recurs reglementat prin art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că instanţa de apel a reţinut în mod contradictoriu, pe de o parte, că se poate trage prezumţia simplă a intenţiei frauduloase a pârâtei de a profita de renumele construit în beneficiul reclamantei, printr-o folosire a semnului C. o perioadă îndelungată, şi, pe de altă parte, că nu au fost dovedite susţinerile reclamantei apelante referitoare la existenţa unor discuţii între părţi referitoare la marca naţională, la depunerea unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare/europene care ar fi fost respinsă ca efect al intervenţiei reclamantei. Raportat la contradicţia astfel evocată, afirmă recurenta că nu au existat probe la dosar din care să rezulte intenţia sa frauduloasă, iar instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că este îndeplinită condiţia existenţei unui astfel de intenţii doar pe baza unei simple prezumţii.

Verificând considerentele deciziei recurate în contextul analitic în care ele se regăsesc, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută o contradicţie în sensul afirmat de recurentă. Instanţa de apel constatat - după o amplă analiză a probelor, din perspectiva relaţiilor comerciale derulate anterior între părţi, a produselor care au făcut obiectul acestui comerţ, a modalităţii de utilizare a semnului în conflict pe produsele respective, a gradului de libertate de alegere de care pârâta dispunea spre a concepe semnul înregistrat ca marcă - că pârâta recurentă a manifestat o atitudine subiectivă de rea credinţă în demersul de înregistrare a mărcii combinate y, pentru că a solicitat înregistrarea acestui semn care este identic cu denumirea sub care reclamanta intimată îşi desfăcea pe piaţa românească şi pe cea europeană propriile produse. Acesta a fost contextul în care s-a concluzionat că scopul înregistrării de către pârâta recurentă a mărcii nu a fost acela de a deosebi produsele sau serviciile sale de ale altor comercianţi, ci înregistrarea a avut ca scop aproprierea unui semn utilizat de un alt subiect de drept şi a beneficiilor rezultate din existenţa anterioară pe piaţă a acestui semn.

Or, un atare raţionament reflectă stabilirea ca dovedită a relei credinţe manifestate de partea pârâtă în demersul de înregistrare a mărcii, iar împrejurarea că s-a reţinut nedovedirea unuia dintre argumentele pe care reclamanta a înţeles să le aducă spre a da o astfel de calificare conduitei pârâtei nu este de natură a lipsi de eficienţă juridică cea dintâi constatare.

Altfel spus, în condiţiile în care reclamanta a evocat mai multe argumente spre a descrie/caracteriza atitudinea subiectivă a pârâtei ca fiind una de rea credinţă, şi instanţa a reţinut prin prisma unora dintre acestea că a fost efectiv dovedită conduita astfel imputată, iar legea nu impune o condiţionare în sensul de a se stabili temeinicia motivelor diferite pe care le invocă partea reclamantă în argumentarea unei asemenea pretenţii, nu poate fi calificat drept considerent contradictoriu - în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - acela prin care se evidenţiază lipsa de temei (în sensul nedovedirii) a unui argument individual dintre cele ce invocate ca având aptitudinea de a demonstra reaua credinţă. Instanţa de apel a şi subliniat că, din probele concret administrate şi analizate rezultă reaua credinţă a pârâtei recurente la înregistrarea mărcii, o atare concluzie conducând la constatarea incidenţei prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998.

Susţinerile recurentei referitoare la lipsa de similitudine între semnul utilizat de reclamanta intimată şi marca y, respectiv cele referitoare la diferenţele evocate (din punct de vedere vizual, conceptual, fonetic) între aceste semne, sunt unele pentru a căror analiză ar fi necesară reevaluarea situaţiei de fapt rezultate din probatoriul administrat. Or, un atare demers analitic este, astfel cum s-a arătat anterior, incompatibil cu judecata în etapa recursului, astfel că aceste susţineri ale părţii recurente - formulate cu ignorarea principiului legalităţii căilor de atac - nu vor fi analizate.

Împrejurarea că recurenta deduce o concluzie diferită de cea a instanţei de apel, din cele două considerente menţionate pe care le-a descris ca fiind contradictorii, nu este de natură a demonstra un caracter sumar al analizei realizate şi nici caracterul nelegal al concluziilor deduse de instanţă. Nu există o reglementare legală care să impună o anumită modalitate de interpretare a probelor - dimpotrivă, prin art. 245 din C. proc. civ. legiuitorul stabileşte regula potrivit căreia instanţa are libertatea de a aprecia liber probele, potrivit convingerii sale - astfel încât concluzia pe care recurenta o deduce nu constituie altceva decât o interpretare subiectivă a situaţiei de fapt, dar şi o abordare trunchiată a considerentelor deciziei atacate pentru că - astfel cum s-a reţinut anterior - se ignoră amplul context analitic în care aceste considerente sunt amplasate în cadrul hotărârii.

Reproşează recurenta instanţei de apel, ca fiind o altă contradicţie, faptul că s-a raportat, în analiza realizată, la marca combinată a pârâtei comparativ semnul reclamantei privit ca ansamblu, afirmând recurenta că această analiză constituie o depăşire a limitelor învestirii realizate prin cererea de chemare în judecată.

Prin critica astfel susţinută nu se relevă, însă, existenţa unor motive/considerente contradictorii conţinute de hotărârea atacată, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel că în mod evident aceasta nu este de natură a atrage incidenţa acestui caz de casare.

Privită din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., această critică este apreciată ca nefondată pentru că ea este formulată cu neobservarea ansamblului argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată, argumente prin care reclamanta a descris coordonatele în care aceasta a utilizat în România "semnul comercial y" în raport de care a invocat un prejudiciu prin înregistrarea mărcii pârâtei, învestind astfel instanţa să analizeze justeţea respectivelor susţineri.

Distinct de aceasta, analiza în ansamblu a semnelor în conflict se impunea prin prisma unei reguli consacrate atât în doctrină cât şi jurisprudenţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene şi a instanţelor naţionale, anume aceea potrivit căreia riscul de confuzie între semnele înregistrate sau utilizate cu funcţia de marcă trebuie evaluat printr-o analiză comparativă a ansamblului reprezentat de elementele care compun semnele respective, pentru că numai ansamblul astfel constituit permite a se stabili impactul pe care semnele îl produc asupra publicului ţintă.

Relevante în acest sens sunt statuările menţionatei instanţe europene din: Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, EU:C:1997:528, punctul 23; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, EU:C:1999:323, punctul 25, şi Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, EU:C:2015:714, punctul 35. Prin aceste hotărâri s-a stabilit că "Aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea. Percepţia asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privinţă, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale acesteia".

Prin urmare, chiar în ipoteza în care, în cadrul unei acţiuni prin care se urmăreşte apărarea unui drept întemeiat pe prevederile legislaţiei din materia mărcilor, s-ar invoca protecţie pentru un element izolat din cadrul unui semn utilizat sau înregistrat ca marcă, instanţei învestite îi revine obligaţia de a respecta menţionata regulă, fiind astfel ţinută să observe şi să analizeze ansamblul din care face parte respectivul element invocat.

2. Subsumat motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susţinut recurenta că, în cauză, nu se pune problema utilizării de către reclamantă a unui semn similar cu marca pârâtei, pentru că reclamanta foloseşte pe ambalaje numai denumirea C. - după cum a afirmat prin cererea de chemare în judecată.

Susţinerea astfel formulată de recurentă nu numai că nu relevă o situaţie de interpretare sau de aplicare greşită a normelor de drept material, ci priveşte aspecte de fapt ale situaţiei litigioase, dar nici nu are corespondent în considerentele deciziei recurate. În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a subliniat că aspectul luat în considerare - raportat la motivul de anulare întemeiat pe prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea 84/1998 - a fost reprezentat de folosirea anterioară, de către reclamantă, a semnului ce a fost invocat ca identic sau similar cu marca pârâtei, pentru produse identice sau similare, iar semnul în privinţa căruia instanţa a constatat că reclamanta a exercitat acte de folosinţă relevante a fost cel compus din: elementul verbal C., din culorile galben-auriu, roşu şi negru precum şi din modul de amplasare a acestor elemente pe ambalajul pachetelor de cafea. Astfel, apare ca neîndoielnic faptul că reperul de comparaţie avut în vedere pentru soluţionarea apelului a fost reprezentat de semnul sub care partea reclamantă comercializat anterior produsele proprii în România, semn a cărui compunere a fost stabilită în baza analizei materialului probator complex ce a fost administrat în speţă.

Aşa cum s-a reţinut în cadrul analizei relative la precedentul motiv de recurs, instanţa de apel a concluzionat în sensul existenţei intenţiei frauduloase a pârâtei recurente la înregistrarea mărcii în litigiu, concluzie care a avut ca premisă analiza complexă a diferitelor argumente invocate de reclamantă şi a unui ansamblu de probe administrate în cauză. Ca atare, susţinerea potrivit căreia "însăşi instanţa de apel afirmă că nu s-au făcut probe în acest sens, şi cu toate acestea apreciază ca fiind îndeplinită condiţia intenţiei frauduloase a pârâtei la înregistrarea mărcii" este în mod vădit lipsită de corespondent cu raţionamentul judiciar expus în hotărârea recurată.

Şi criticile privind lipsa probelor referitoare la existenţa vreunui prejudiciu suferit de reclamantă, ca urmare a înregistrării de către pârâtă a mărcii în litigiu, şi referitoare la împrejurarea că pârâta a profitat de distinctivitatea semnului, reclamantei sunt unele care tind a determina un demers de reevaluare a probelor, demers care este incompatibil cu calea de atac a recursului, astfel că respectivele critici nu pot forma obiect de analiză în acest cadru procesual. De altfel, privite din perspectiva motivului de recurs căruia au fost subsumate aceste ultime critici, se constată că recurenta nici nu a evidenţiat vreo normă de drept material considerată ca greşit aplicată sau interpretată, deşi îi revenea obligaţia de a concretiza elementele de nelegalitate pe care îşi fundamentează susţinerile.

O altă critică susţinută de recurentă este aceea că instanţa de apel a "invederat" că semnul utilizat de reclamantă se bucură de un "grad de protecţie juridică", dar nu a motivat această afirmaţie.

Această critică - care relevă o situaţie de nemotivare a hotărârii, fiind astfel susceptibilă de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar nu din perspectiva motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ pe care recurenta îl invocă - este vădit nefondată, ea fiind expresia nu numai a neobservării faptului că aspectul criticat reprezintă o concluzie dedusă argumentată de situaţia de fapt stabilită în urma analizei probelor, nefiind doar o afirmaţie pe care instanţa să fi făcut cunoscută o anumită opinie, dar reflectă şi o denaturare a considerentelor instanţei dat fiind că nu a reţinut instanţa că semnul utilizat de reclamantă "are un grad special de protecţie", ci ceea ce s-a reţinut prin hotărârea supusă controlului judiciar a fost faptul că "s-a dovedit şi incidenţa celei de-a doua condiţii, elementul subiectiv al relei credinţe, luând în considerare în special gradul de protecţie de care se bucură semnul folosit de reclamantă".

Ţinând seama de faptul că, de principiu, instanţelor de fond le este conferită competenţa de a aprecia liber forţa probantă a dovezilor administrate în cursul procesului, şi că nu a fost invocată de recurentă vreo normă juridică prin care să se fi stabilit - cu titlu de excepţie de la menţionata regulă - o modalitate anume în care să se probeze dobândirea protecţiei legale de o persoană care utilizează un semn cu funcţii specifice unei mărci, Înalta Curte constată că nu vizează aspecte de nelegalitate - susceptibile de analiză în recurs - nici criticile prin care se susţine neadministrarea unor mijloace de probă precum materiale publicitare sau cataloage adresate publicului din România. Astfel, nu vor fi analizate criticile care se fundamentează pe premisa insuficientei dovediri a pretenţiilor reclamantei, premisă expusă de recurentă cu neobservarea limitelor judecăţii în recurs.

În ce priveşte critica potrivit căreia este incorect argumentul instanţei de apel în sensul că publicul ţintă ar fi reprezentat de ceilalţi distribuitori de cafea, Înalta Curte constată că este corectă, însă această constatare nu este de natură a conduce la concluzia nelegalităţii soluţiei adoptate prin decizia recurată.

Astfel, trebuie observat că pentru analiza riscului de confuzie este necesar a fi avută în vedere aceeaşi categorie de public căruia i se adresează semnele în conflict, pentru că numai prin raportare la un astfel de reper unic este posibil a se stabili pericolul ca un consumator mediu să aleagă un produs ce provine de la o altă entitate decât titularul semnului care se bucură de protecţia dată de legea 84/1998.

Or, în speţă, nu s-a reţinut că ambele părţi ar fi distribuitori de produse en-gros, aşa încât raportarea instanţei de apel la o un asemenea tip de distribuţie nu este una corespunzătoare practicii constante a organelor cu atribuţii specifice în materia dreptului mărcilor.

Însă, chiar prin raportare la reperul publicului ţintă reprezentat de consumatorul final al produselor comercializate sub semnele în conflict, anume cafea, se constată că situaţia reţinută de instanţa de apel configurează cerinţa riscului de confuzie. Astfel, în condiţiile în care s-a stabilit că recurenta pârâtă a comandat şi achiziţionat de la reclamanta intimată cantităţi însemnate de cafea care era ambalată în pachete ce conţineau atât elementul verbal C., cât şi elementele figurative reprezentate de culorile galben-auriu, roşu şi negru ce erau amplasate cvasi-identic pe ambalajul în care erau comercializate, iar cafeaua astfel achiziţionată a fost ulterior comercializată în România - aspect necontestat de recurentă -, este neîndoielnic că respectivele produse s-au adresat aceluiaşi public ţintă vizat de produsele pentru care recurenta şi-a înregistrat marca, anume consumatorul final de cafea, acesta având posibilitatea de a identifica respectivul produs şi originea lui prin prisma menţiunilor ce erau înscrise şi ilustrate pe pachet şi de a-şi forma opinia că reprezintă un sortiment eligibil pentru viitor. Ca atare, se constată că riscul de confuzie este evidenţiat în cadrul situaţiei de fapt stabilite prin decizia recurată, chiar dacă el nu a fost identificat complet şi corect de instanţa de apel.

În acest context este relevant a fi amintite coordonatele în care instanţa de apel a reţinut încălcarea dreptului invocat de partea reclamantă, anume că înregistrarea mărcii pârâtei a fost făcută cu scopul de a-şi apropria un semn utilizat anterior de un alt subiect de drept şi beneficiile rezultate din existenţa anterioară pe piaţă a acestui semn. Astfel, evaluarea riscului de confuzie în rândul publicului ţintă menţionat are ca reper coordonatele astfel stabilite, iar nu eventuala posibilitate de a fi confundate produse care ar exista concomitent pe piaţă, având provenienţă diferită.

Prin ultima critică formulată, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o analiză trunchiată a întregii situaţii, fără o analiză în profunzime a tuturor aspectelor obligatorii din Hotărârea pronunţată de Curtea de justiţiei a Uniunii Europene în cauza C-529/07 (Ciokoladefabriken Lindt&Sprungl AG contra Franz Hauswirth GmbH).

În argumentarea acestei critici se susţine că instanţa de apel nu a analizat existenţa unei circumstanţe obiective care ar putea avea o semnificaţie în aprecierea intenţiei neloiale a titularului mărcii.

Formulând această critică, recurenta ignoră atât faptul că instanţa de prim control judiciar nu se putea pronunţa decât în limitele în care a fost învestită prin cererile şi apărările formulate de părţi, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., cât şi limitarea instituită prin art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. în sensul că "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii". Câtă vreme recurenta nu relevă invocarea în faţa instanţelor de fond a vreunei apărări referitoare la existenţa unor anumite circumstanţe obiective cu semnificaţie în aprecierea intenţiei sale neloiale, nu se poate reţine că decizia recurată este afectată de viciul imputat, anume acela al unei analizări trunchiate a situaţiei litigioase ce i-a fost dedusă spre soluţionare.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susţinut prin criticile analizate în precedent, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea ca atare a acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1618A din 19 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2020.