Inadmissibility of Common Law Nullity and Revendication Actions for Nationalized Property Under Law No. 10/2001 and the Prescriptive Nature of Dam Claims Under Bilateral State Agreements

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/26.05.2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, B., C., D., E., F., G. a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de către Primăria Municipiului Bucureşti pentru apartamentele situate în str. x, sector 1 Bucureşti, obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti compus din 16 apartamente şi 5 spaţii comerciale. În subsidiar, reclamantul a mai solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 307.400 franci, actualizată cu indicele de inflaţie, ca urmare a preluării abuzive a imobilului conform Decretului nr. 92/1950.

În drept, au fost invocate prev. art. 194 C. proc. civ., art. 969, 948 vechiul C. civ., art. 563 Noul C. civ., art. 41-42 din Constituţia României, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 92/1992.

Conform precizării reclamantului, valoarea obiectului litigiului este de 250.000 euro pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare (1.137.400 RON la cursul BNR de 4.5496 RON/l euro de la data introducerii acţiunii, 26.05.2017) şi 3.730.672 RON, echivalentul a 820.000 euro la acelaşi curs BNR pentru capetele de cerere vizând revendicarea imobilului şi acordarea despăgubirilor băneşti.

Valoarea de peste 200.000 RON atrage competenţa tribunalului în primă instanţă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 137/30.01.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, au fost respinse capetele unu şi doi ale cererii de chemare în judecată ca inadmisibile, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respins capătul trei al cererii, ca prescris.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 1082/A din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 137/30.01.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost anulată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a declarat recurs.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire la primul capăt de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti cu privire la apartamentele situate în Bucureşti, str. x, considerând că soluţia prin care s-a apreciat acest petit ca fiind admisibil este eronată în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) ind.l, 4 şi 5 din Legea nr. 10/2001, prevederi speciale faţă de dispoziţiile dreptului comun.

Cu privire la soluţia pronunţată pe capătul de cerere vizând revendicarea, se consideră că este eronată aprecierea din apel potrivit căreia instanţa de fond a încălcat dreptul reclamantului la justiţie, prevăzut de art. 6 din CEDO. Se apreciază că nu reprezintă încălcare a dreptului de acces la justiţie faptul că, pe de o parte, s-a stabilit că reclamantul nu poate beneficia de dispoziţiile dreptului comun având în vedere incidenţa Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar, pe de altă parte, că art. 5 din Legea nr. 10/2001 exclude de la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale. Se argumentează că, în speţă, demersul reclamantului este inadmisibil atât pe dreptul comun prin prisma dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008, cât şi pe calea legii speciale având în vedere că au fost încasate despăgubiri pentru naţionalizarea imobilului, în baza acordului încheiat în 1959 între Republica Franceză şi Republica Populară Română, concluzionându-se că simpla constatare a situaţiei în care se află reclamantul din perspectiva a două dispoziţii diferite nu constituie o încălcare a art. 6 din CEDO.

Se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind depăşit rolul activ al instanţei de apel prin interpretarea potrivit căreia capătul de cerere vizând acordarea de despăgubiri este subsidiar celui privind revendicarea.

Se susţine că reclamantul nu a precizat expres acest capăt de cerere, deşi intenţia acestuia, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, a fost de a solicita daune pentru preluarea abuzivă a imobilului şi nu despăgubiri reprezentând echivalentul în RON al imobilului ce nu poate fi restituit în natură. În aceste condiţii instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu depăşirea limitelor învestirii, reţinând că s-au solicitat despăgubiri pentru imobil dacă nu poate fi restituit în natură şi statuând asupra caracterului subsidiar al acestui capăt de cerere faţă de cel privind revendicarea.

Urmare a stabilirii caracterului subsidiar al acestui capăt de cerere, instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurentul apreciind că acţiunea vizând acordarea despăgubirilor este o acţiune personală, supusă termenului de prescripţie de 3 ani, întrucât o astfel de solicitare putea fi făcută de la data stabilirii dreptului de despăgubire în baza acordului încheiat în 1959 între Republica Franceză şi Republica Populară Română.

În cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 24 septembrie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul impută instanţei de apel greşita respingere a excepţiilor inadmisibilităţii capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi revendicarea imobilului, precum şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru despăgubirile solicitate prin capătul al treilea din cerere.

Astfel, instanţa de fond a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, constatând că reclamantul nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Instanţa de apel a infirmat această soluţie cu motivarea că Legea nr. 10/2001 reglementează aplicaţii particulare ale unor cauze de nulitate cu aplicabilitate generală.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, care este aplicabil, potrivit alin. (5) al acestui articol, acţiunilor care tind la desfiinţarea, pe această cale, a actului de înstrăinare, "indiferent de cauza de nulitate" invocată de persoana îndreptăţită. Prin urmare, nu se poate aprecia că, atunci când se solicită nulitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru un imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, în condiţiile existenţei unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun, aceasta s-ar aplica selectiv, numai în privinţa unor situaţii juridice particulare ale unor cazuri de nulitate, existând, în paralel, calea dreptului comun pentru promovarea aceleiaşi acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În consecinţă, în măsura în care acţiunea în nulitate promovată de persoana îndreptăţită nu urmează procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ea este inadmisibilă pe calea dreptului comun, indiferent de cauza de nulitate invocată, sub acest aspect, soluţia primei instanţe fiind corectă.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa de fond a apreciat că a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care este inadmisibilă, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fostul proprietar având la dispoziţie normele legii speciale. În ceea ce priveşte legea specială, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 841/2015, dreptul la despăgubire al reclamantului deja a fost recunoscut.

Instanţa de apel a apreciat că un astfel de raţionament încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu i s-ar recunoaşte reclamantului dreptul de acces la instanţă nici pe calea dreptului comun şi nici pe cea a legii speciale.

Aşa cum rezultă din împrejurările concrete ale cauzei, reclamantul, în calitate de moştenitor al fostei proprietare, a formulat la 26.05.2017 în litigiul pendinte, o acţiune în nulitatea contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, precum şi o acţiune în revendicare pe dreptul comun pentru imobilul despre care apreciază că a fost preluat abuziv conform Decretului nr. 92/1950 şi confiscat prin hotărâre judecătorească în anul 1951, şi care a făcut obiectul acordului încheiat în anul 1959 între Republica Franceză şi Republica Populară Română prin care s-au stabilit despăgubiri pentru naţionalizarea acestui imobil în valoare de 409,870 franci, achitate parţial, susţine reclamantul, în perioada 1964-1966. În subsidiar, a solicitat despăgubiri, cu titlu de prejudiciu, constând în diferenţa de sumă neachitată conform acordului din 1959.

În privinţa acţiunii în revendicare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a limitat la a aprecia că respingerea ca inadmisibilă a acestei acţiuni echivalează cu lipsa de acces a reclamantului la o instanţă de judecată, fără a motiva, însă, în ce măsură soluţia dată cererii de revendicare, formulată în baza dreptului comun, nu ar răspunde exigenţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea garanţiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în condiţiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, odată cu pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi, respectiv, schimbarea jurisprudenţei CEDO în 2010 prin cauza Maria Athanasiu, s-a considerat că, pentru a se putea prevala de dreptul comun, reclamantul trebuia să dovedească existenţa "bunului actual" în patrimoniul fostului proprietar deposedat abuziv de stat, prin pronunţarea, în prealabil, a unei hotărâri definitive şi executorii, prin care constatându-se calitatea acestuia de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului, în speţă sau să se afle în situaţia în care o instanţă sau o autoritate administrativă internă i-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul de a i se restitui imobilul (potrivit par. 140 şi 143 din hotărârea menţionată).

În egală măsură, instanţa de apel a ignorat faptul că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare nu echivalează cu un fine de neprimire, nefiind constatată imposibilitatea absolută de formulare a unei cereri de revendicare de drept comun, ci s-a întemeiat pe considerentul că, în cauză, este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi care trimite, în caz de concurs între legea specială şi cea generală, la legea specială, şi, din această perspectivă a aplicării legii speciale, a constatat incidenţa, în ceea ce priveşte dreptul pretins asupra imobilului, a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 841/2015, considerând că dreptul la despăgubire al reclamantului deja a fost recunoscut.

Prin urmare, pentru a verifica legalitatea soluţiei de primă instanţă, se impunea ca instanţa de apel să procedeze la analiza situaţiei juridice a imobilului în baza căreia să valideze sau să înlăture considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 841/2015, dreptul la despăgubire al reclamantului deja a fost recunoscut.

În acest sens, este de reţinut că instanţa de contencios constituţional a statuat, prin decizia menţionată, că raţiunea pentru care beneficiarii acordurilor bilaterale, care au primit de la statul român despăgubiri globale şi forfetare, au fost excluşi de la măsurile reparatorii prevăzute de lege rezidă în evitarea unei duble plăţi efectuate de statul român către aceste persoane pentru aceeaşi creanţă: pe de o parte, plata indirectă realizată din acea sumă forfetară de către statul ai căror cetăţeni erau la momentul preluării abuzive şi, pe de altă parte, o a doua plată constând în măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care este, din perspectiva statului român, o plată nedatorată, de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată al statului român, prin diminuarea nejustificată a patrimoniului acestuia. S-a constatat că plata integrală a sumelor cu privire la care statul român s-a obligat către statul cosemnatar are "efect liberatoriu pentru statul român, precum şi pentru toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale proprietarilor primitivi" şi că, din interpretarea sistematică a prevederilor Acordului româno-francez din 1959 şi a celor două Protocoale de aplicare, ce fac parte integrantă din acesta, rezultă că statul român şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin acesta, plătind integral suma precizată. Mai mult, verificarea executării obligaţiilor cuprinse în tratatele internaţionale nu este la latitudinea instanţelor de judecată naţionale, ci este supusă regulilor de drept internaţional public, exterioare raporturilor juridice de drept privat intern ce se stabilesc între subiecţii de drept din sfera naţională, în baza normelor juridice interne. Aşadar, prin efectul Acordului româno-francez din 1959, dreptul de proprietate al cetăţenilor francezi ce intră sub incidenţa acestuia s-a transformat într-un drept de creanţă faţă de statul francez, acestuia urmând să i se adreseze cetăţenii francezi care se consideră îndreptăţiţi.

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi validată soluţia de trimitere spre rejudecare în primă instanţă a acestui capăt de cerere, în condiţiile în care instanţa de apel, apreciind în mod formal că nu s-a intrat în analiza fondului, nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei acestor dispoziţii legale pe care instanţa de fond le-a reţinut ca temei pentru respingerea acţiunii în revendicare.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiunea în pretenţii, instanţa de fond a considerat că aceasta s-a împlinit prin trecerea unui termen de 3 ani care a început a curge de la data stabilirii dreptului la despăgubire în baza acordului bilateral menţionat anterior.

Instanţa de apel a apreciat că cererea reclamantului este o modalitate subsidiară de rezolvare a cererii în revendicare pentru ipoteza în care restituirea în natură nu poate fi făcută.

Înalta Curte constată că acţiunea în pretenţii, astfel cum a fost formulată, de restituire a părţii din despăgubirile rămase neachitate de către statul francez care nu şi-ar fi respectat obligaţiile contractuale, are un caracter alternativ şi nu subsidiar acţiunii în revendicare.

Astfel, despăgubirile au fost solicitate exclusiv în cazul în care acţiunea în revendicare urma a fi respinsă, aceasta reprezentând o obligaţie alternativă distinctă, care nu izvorăşte din raportul juridic real pretins în acţiunea în revendicare, pentru a se constitui în echivalent valoric al bunului în situaţia imposibilităţii restituirii lui în natură, ci dintr-un raport juridic obligaţional, respectiv din răspunderea contractuală întemeiată pe acordul încheiat între cele două state, prin care statul român se obligă a achita o anumită datorie către statul francez.

Or, în aceste situaţii, acţiunea în pretenţii nu poate împrumuta caracterul unei acţiuni reale imprescriptibile, considerându-se că se solicită valoarea de înlocuire a unui drept real, imposibil a fi valorificat în natură, ci îşi păstrează natura juridică de acţiune personală şi prescriptibilă potrivit dreptului comun.

În consecinţă, în baza art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în baza art. 497 C. proc. civ. va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, constatând nelegalitatea soluţiei de anulare a sentinţei apelate, urmând ca instanţa de apel să rejudece cauza în raport cu îndrumările conţinute în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 1082A din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2020.