Subsidiary nature of unjust enrichment claims and ex officio review of limitation periods for pre-2011 property improvements

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial sub nr. x/2016 din data de 24 noiembrie 2016, pe rolul Judecătoriei Dragomireşti, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferaţi din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinaţi cumpărării unui autoturism, operaţiune care nu a mai avut loc, contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de reclamant la imobilul din Bârsana 609, pe care le evaluează la suma de 35.000 RON şi la plata contravalorii sumelor plătite de reclamant pentru ridicarea şi îmbunătăţirea cabanei din localitatea Figa, Aleea 5 nr. 160 Bis (Beclean), pe care le evaluează la suma de 60.000 RON, sume la care se adaugă dobânda legală de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B., prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.

La termenul de judecată din 22 februarie 2017, potrivit art. 131 şi 132 C. proc. civ., instanţa a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Dragomireşti, raportat la obiectul cauzei.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 45/22.02.2017, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Dragomireşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Cauza a fost înregistrată la data de 16.03.2017, pe rolul Tribunalului Maramureş, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1446/20.12.2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 30000 euro şi dobânda legală aferentă acesteia de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a datoriei, precum şi suma de 16281,65 RON, şi dobânda legală aferentă ei de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la achitarea integrală a datoriei. Au fost respinse, ca neîntemeiate celelalte pretenţii formulate de reclamant, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 6380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecând cauza, respingerea în tot a acţiunii promovate de reclamant.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii şi sub aspectul obligării intimatei la plata contravalorii sumelor investite de către acesta la ridicarea şi îmbunătăţirea cabanei de la Figa, Aleea 5, nr. 160 bis (Beclean), în cuantum de 60.000 RON, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 132/A din 11 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, recurenta B. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. apreciind, în esenţă, că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1348 C. civ., sens în care a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, cu consecinţa analizării caracterului subsidiar al acesteia faţă de acţiunea întemeiată pe plata nedatorată şi de acţiunea izvorâtă din contractul de mandat, analiză ce urmează a fi făcută în raport de limitele învestirii instanţei şi de calificarea juridică corectă a operaţiunii de transfer a sumei de 30.000 euro.

Susţine recurenta că instanţa de apel a calificat această excepţie ca fiind o apărare de fond şi a analizat-o doar prin raportare la acţiunea privind plata nedatorată, exemplificată de apelantă în cadrul motivelor de apel, deşi potrivit art. 245 C. proc. civ., instanţa avea posibilitatea să analizeze această excepţie absolută sub toate aspectele şi să invoce, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport şi de o altă acţiune în realizare, precum cea care decurge din contractul de mandat.

Se mai apreciază că decizia apelată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii nefiind pusă în discuţia părţilor şi nu a fost soluţionată cu prioritate având în vedere caracterul acesteia de excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

De asemenea a fost încălcat astfel principiul disponibilităţii prevăzut de art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ. care obligă instanţa să se pronunţe în limitele învestirii sale, hotărârea fiind netemeinică şi nelegală având în vedere că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

În acest sens, se arată că, astfel cum rezultă din acţiunea introductivă, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune izvorând din contractul de mandat şi nu cu o acţiune de in rem verso, întemeiată pe art. 1345 C. civ., aşa cum a fost soluţionată de instanţa de apel, făcându-se referire la jurisprudenţa ICCJ cu privire la subsidiaritatea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat să aplice dispoziţiile art. 1346 şi art. 1348 C. civ., apreciind incident art. 1345 din acelaşi act normativ pornind de la o situaţie de fapt eronată, nedând dovadă de rol activ şi neclarificând operaţiunea juridică ce a stat la baza transferului sumei de 30.000 euro.

Aceasta avea obligaţia de a analiza, în raport de probele de la dosar, dacă este vorba de un contract de mandat sau de o liberalitate, respectiv o compensare pentru activitatea profesională deosebită a recurentei în cadrul societăţii intimatului, având în vedere mai ales faptul că părţile s-au aflat într-o relaţie de concubinaj de circa 15 ani, asimilabilă regimului matrimonial al soţilor, dar şi existenţa unei convenţii în sensul folosirii în comun a câştigurilor realizate de fiecare şi a gestionării bugetului comun de către ambii.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1345 C. civ., se susţine că fost răsturnată sarcina probei, obligaţia dovedirii scopului pentru care au fost viraţi banii revenindu-i intimatului, conform principiului onus probandi incumbit actori, şi nu recurentei, astfel cum s-a reţinut în decizia atacată.

Filele x verso din cadrul memoriului de recurs cuprind critici privind modalitatea de interpretare a probelor administrate în cauză ce a condus la stabilirea greşită a situaţiei de fapt şi, în consecinţă, la menţinerea soluţiei de obligare a recurentei la restituirea sumei de 30.000 euro. Se mai arată că această soluţie este dată cu ignorarea principiului echităţii şi egalităţii de arme, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 şi 8 C. proc. civ.

Într-un al doilea motiv de apel, cu privire la soluţia de menţinere a obligaţiei apelantei la plata sumei de 16.281,65 RON cu dobânda aferentă de la data rămânerii definitive a sentinţei până la achitarea integrală a datoriei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de reclamant la imobilul situat în comuna Bârsana nr. 609, se apreciază că decizia este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens se arată că nu există înscrisuri care să ateste cumpărarea materialelor de construcţie şi plata manoperei pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, soluţia fiind întemeiată doar pe declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

De asemenea recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a solicita contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de reclamant la imobilul situat în Bârsana pentru perioada 2006-2007, incidenţă în speţă în raport de art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2517 C. civ. şi în mod greşit a fost obligată să restituie intimatului jumătate din valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri efectuate întrucât, din probele administrate în cauză, nu a rezultat că au fost făcute în exclusivitate de intimat, ci s-a demonstrat că şi recurenta împreună cu fiica sa, coproprietare ale imobilului, au avut o contribuţie la efectuarea acestora.

Se solicită admiterea recursului, desfiinţarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de către apelanta-pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 1446/20 decembrie 2018 pronunţata de Tribunalul Maramureş, secţia I Civila, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi, rejudecând cauza, pe fond, solicită respingerea în tot a acţiunii promovate de intimatul-reclamant A., menţinând doar soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea recurentei la plata contravalorii îmbunătăţirilor cabanei din loc. Figa, Aleea 5, nr. 160 Bis (Beclean).

În situaţia în care se va aprecia ca se impune casarea deciziei recurate, în temeiul disp. art. 497 C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, Curtea de Apel Cluj.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar în privinţa criticilor aduse soluţiei de admitere a capătului de cerere privind restituirea contravalorii îmbunătăţirilor la imobilul din localitatea Bârsana solicită a se observa că se invocă motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 iulie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 132 A din 11 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 24 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele şi în limitele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect recurenta invocă nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma soluţiei de respingere a apelului formulat de către apelanta-pârâtă B., prin care a fost menţinută în parte sentinţa Tribunalului Maramureş, în sensul obligării apelantei-pârâte la plata sumei de 30000 euro, reprezentând suma virată de către apelantul-reclamant A., prin transfer bancar, la data de 8 octombrie 2014.

Apreciază recurenta că nu a fost analizată în mod distinct excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi că este greşit modul de soluţionare a acesteia în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 1348 C. civ. referitoare la caracterul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză.

Criticile formulate, în măsura în care nu se referă la situaţia de fapt şi probele administrate, se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, motivele privind nepronunţarea instanţei asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora se poate dispune casarea unei hotârâri în calea de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nu pot fi primite.

Inadmisibilitatea este o sancţiune incidentă ca un efect al aplicării unei sancţiuni de drept procesual civil sau presupune formularea unei cereri privind exercitarea unui drept sau interes legitim, în condiţiile în care s-a produs o vătămare procesuală, care subzistă la data formulării cererii, având ca efect contestarea dreptului părţii interesate de a sesiza instanţa.

Pârâta B., în cadrul motivelor de apel a susţinut că dacă s-ar fi apreciat de către intimat că suma transmisă în cuantum de 30.000 euro nu i se cuvenea apelantei, acesta avea la dispoziţie o altă acţiune în realizare, respectiv acţiunea privind plata nedatorată, reglementată de art. 1341 C. civ. şi nu o cerere întemeiată pe 1345 C. civ.. De asemenea a mai susţinut că, având în vedere caracterul subsidiar al acţiunii privind îmbogăţirea fără just temei, acţiunea, aşa cum a fost formulată de intimat, este inadmisibilă.

Cu privire la aceste susţineri, instanţa de apel a arătat că îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic, unul licit, care se fundamentează pe ideea de echitate, potrivit căreia nu se poate admite ca o persoană să se îmbogăţească fără drept în paguba alteia. Este adevărat că şi plata nedatorată, evocată de pârâta intimată are la bază aceeaşi idee, însă, în cazul celei din urmă, condiţia legală presupune existenţa unei plăţi, făcută din eroare, pentru stingerea unei datorii care nu există (art. 1341 alin. (1) C. civ.). Elementele date ale speţei nu pun în evidenţă existenţa unei astfel de plăţi făcută de reclamant pârâtei, prin transmiterea celor 30.000 euro.

Aşa cum s-a stabilit în doctrina şi practica judiciară, inadmisibilitatea are un caracter mixt, de excepţie procedurală (uneori de fond, alteori de procedură), prin modalitatea de invocare şi de apărare de fond, prin consecinţele juridice pe care le implică, fiind ca atare, o sancţiune sui generis, astfel încât analizarea acesteia ca o apărare şi nu stricto sensu ca o excepţie încadrabilă în dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de admitere a acestui motiv de recurs.

În ceea ce priveşte celelalte critici din cererea de recurs se observă că au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Astfel, recurenta susţine că în mod eronat Curtea de Apel Cluj a apreciat că ar fi nefondate criticile din cadrul motivelor de apel relativ la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1346 C. civ. de către instanţa de fond - Tribunalul Maramureş, în raport de inadmisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, decurgând din caracterul subsidiar al acţiunii faţă de împrejurarea că intimatul-reclamant A. avea la dispoziţie o acţiune în realizare, decizia recurată fiind nelegală sub acest aspect.

Raportat la aceste susţineri, se observă, din conţinutul cererii de chemare în judecată, că reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferaţi din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinaţi cumpărării unui autoturism, operaţiune care nu a mai avut loc, iar pârâta nu i-a restituit banii.

Instanţele anterioare au stabilit că cele două părţi în proces au avut împreună o relaţie afectivă în afara căsătoriei, în considerarea căreia au locuit împreună, au luat decizii împreună, şi-au acordat sprijin material reciproc, au contribuit la cheltuielile comune în raport cu mijloacele fiecăruia, au convieţuit şi au gospodărit împreună timp de aproape 12 ani, continuu între anii 2003 şi 2014, fiind reluată în anul 2015 şi finalizată în iunie 2016.

Reclamantul A. a înfiinţat în august 2008 o societate comercială, purtând denumirea S.C. C. S.R.L., având la începutul înfiinţării calitatea de asociat unic şi administrator al acestei societăţi, cu domeniu de activitate principală lucrări de construcţii a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale (pag. 125 vol. I dosar tribunal), între anii 2008 şi 2014 pârâta B. având şi ea calitatea de administrator al societăţii comerciale înfiinţate de reclamant (pag. 136-137 vol. I dosar tribunal).

În aceste circumstanţe, în anul 2014, respectiv în data de 8 octombrie 2014, reclamantul personal depune, prin transfer bancar, în contul pârâtei, suma de 30.000 euro, conform extrasului de cont bancar eliberat de S.C. D. S.A. (pag. 6 vol. I dosar tribunal), depunerea şi încasarea sumei fiind dovedite, prin extrasul de cont bancar şi prin recunoaşterea pârâtei la interogator, fără a menţiona scopul depunerii acestei sume, dar susţinând prin cererea de chemare în judecată că au fost destinaţi cumpărării unui autoturism.

Reclamantul a invocat principiul îmbogăţirii fără justă cauză, întemeindu-şi în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1345 C. civ., potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Pârâta a contestat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului încă din faţa instanţei de fond susţinând că, faţă caracterul subsidiar al acţiunii privind îmbogăţirea fără just temei, acţiunea aşa cum a fost formulată de intimat este inadmisibilă.

Aceste susţineri sunt încadrabile în dispoziţiile art. 1.348 C. civ., potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

Deşi a fost invocat şi ca motiv de apel, Curtea nu a mai analizat aspectul sesizat de pârâtă în sensul că scopul declarat de reclamantul A. prin cererea de chemare în judecată a fost acela al cumpărării unui autoturism, fără a se preciza dacă operaţiunea de cumpărare urma să se efectueze de pârâtă, în calitate de mandatar, pe numele reclamantului sau dacă urma să fie cumpărat pe numele pârâtei, pentru a se analiza îndeplinirea sau nu a condiţiilor unei liberalităţi, or pe numele ambilor concubini, în considerarea relaţiilor afective sau financiare dintre aceştia.

Astfel, Curtea de Apel analizând titlul cu care a fost virată suma de bani în contul pârâtei a omis chiar conţinutul cererii de chemare în judecată din care rezultă în mod neechivoc ca reclamantul susţine că virarea sumei de bani s-a făcut strict în scopul achiziţionării unui autoturism.

Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, (precum: o dispoziţie a legii, un act juridic/conventie sau o hotărâre judecătorească) şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite.

Subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege (art. 1348 C. civ.).

Caracterul subsidiar al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire, deşi există temei juridic pentru ambele.

În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogăţitului, fie împotriva unei terţe persoane, mecanismul îmbogăţirii fară justă cauză nu este funcţional.

În aceste condiţii sunt corecte susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel nu dat dovadă de rol activ şi nu a clarificat operaţiunea juridică ce a stat la baza transferului sumei de 30.000 euro.

Nefăcându-se o analiză completă a naturii juridice a virării sumei de bani în discuţie, nu se poate stabili dacă, într-adevăr sunt incidente sau nu dispoziţiile art. 1348 C. civ., respectiv dacă reclamantul avea sau nu dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

De altfel, putem fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, în momentul în care există o mişcare de valoare între două patrimonii ca urmare a unui fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic.

Sarcina dovezii absenţei temeiului juridic al acestei îmbogăţiri este a reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În aceste condiţii, în mod corect a susţinut recurenta că instanţele au răsturnat sarcina probei, reproşând pârâtei că nu a probat motivul pentru care o terţă persoană, concubinul său, i-a virat o sumă de bani, câtă vreme potrivit principiul onus probandi incumbit actori, obligaţia dovedirii scopului pentru care au fost viraţi banii îi revenea reclamantului.

Numai în măsura în care se va clarifica natura juridică a operaţiunii de virare a acestei sume şi se va stabili că reclamantul nu avea la dispoziţie o altă acţiune născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege sau că un obstacol de drept o împiedică să fie exercitată, se poate trece la aplicarea dispoziţiilor art. 1345 C. civ.

Având în vedere caracterul subsidiar al acestei analize, urmează ca, în situaţia în care se va stabili că reclamantul nu are la dispoziţie o altă acţiune pentru recuperarea sumei virate pârâtei, să fie analizate şi celelalte susţineri ale recurentei referitoare la existenţa unei îmbogăţiri justificate.

Cu ocazia raţionamentului judiciar vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 1.346 C. civ., potrivit cărora îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica, dar şi ale art. art. 1.347 alin. (1) C. civ., conform cărora restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.

În ceea ce priveşte motivele de recurs ce vizează soluţia prin care a fost menţinută în parte sentinţa Tribunalului Maramureş, în sensul obligării apelantei-pârâte la plata sumei de 16281,65 RON şi a dobânzii legale aferente de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea integrală a datoriei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de către apelantul reclamant A. la imobilul situat în comuna Bârsana nr. 609, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta critică aprecierea instanţei de apel în legătură cu situaţia financiară a părţilor, în sensul ca intimatul-reclamant ar fi avut venituri mai mari decât recurenta-pârâta, motivat de calitatea de asociat unic şi administrator al unei societăţii comerciale care a desfăşurat activităţi efective pe teritoriul Franţei, spre deosebire de recurenta-pârâta care ar fi realizat doar venituri din pensie.

Sub acest aspect, trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

De asemenea, recurenta a mai susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON", reclamantul recunoscând că nu deţine înscrisuri care sa ateste cumpărarea unor obiecte şi materiale pentru modernizarea casei din Bârsana, proba cu martori neputând fi admisă în această situaţie.

Conform textului menţionat anterior, niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON.

Actul juridic civil a fost definit în doctrină ca fiind "manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile".

Or, proba cu martori nu a fost administrată şi nu i s-a dat eficienţă în dovedirea unui act juridic, în înţelesul legii şi nici pentru a se dovedi în contra sau peste ceea ce s-a stabilit printr-un înscris, situaţiile de fapt în cazul cărora s-a dat eficienţă probei testimoniale fiind încadrabile în dispoziţiile alin. (1) al art. 309 C. proc. civ., conform căruia proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.

Aprecierile recurentei privind nesinceritatea martorilor, cuantumul despăgubirilor, neluarea în considerare a declaraţiilor martorilor propuşi de pârâta şi a faptului că aceste îmbunătăţiri i-au profitat şi reclamatului în perioada cât a locuit împreună cu concubina sa în imobil, fiind interesat de efectuarea acestora inclusiv prin raportare la existenta contractului de comodat încheiat între B., în calitate de comodant şi S.C. C. S.R.L., reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate ale hotârârii atacate, astfel încât nu pot fi încadrate printre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în care se poate dispune casarea în recurs a unei hotârâri pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la existenţa prescripţiei, Înalta Curte constată că prin motivele de apel, recurenta-pârâta a arătat că dacă s-ar aprecia că intimatul ar fi efectuat acele lucrări, dreptul de a solicita contravaloarea lor este prescris, conform art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil, faţă de perioada descrisă de expert, având în vedere că acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţiei în anul 2016, cu depăşirea termenului de prescripţie de trei ani, prevăzut şi de art. 2517 C. civ.

Singura menţiune referitoare la noţiunea de prescripţie a fost făcută la pagina 10 în paragraful 6 al deciziei recurate şi se referă în mod exclusiv la capătul de cerere privind restituirea sumei de 30000 de euro şi nicidecum la îmbunătăţirile pretins efectuate de reclamant la imobilul din Bârsana, astfel încât apar ca fiind întemeiate susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond nu a analizat acest motiv de apel, fiind astfel incident motivul de casare încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit Raportului de expertiză întocmit de expertul E., probă căreia i s-a dat eficienţă de către instanţele anterioare, parte din îmbunătăţirile la acest imobil s-au efectuat şi în perioada 2006-2007, perioadă faţă de care, apar ca fiind incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, care la art. 3 prevede un termen general de prescripţie de trei ani.

Pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează prescripţia extinctivă şi a aplicării în timp a acestora, în contextul în care Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat şi, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul C. civ.

Sub aspectul aplicării în timp a normelor în materie de prescripţie extinctivă, doctrina şi practica judiciară au admis în mod unanim că prescripţiile extinctive începute şi împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare sunt supuse normelor în vigoare, iar pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăzând în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.

Din cuprinsul celor expuse anterior, rezultă că prescripţiile începute şi împlinite, ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât în privinţa acestora instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

De altfel, în acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin decizia nr. 1/2014 pronunţată cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii a stabilit că " În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

În ceea ce priveşte caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă, în mod constant s-admis atât în literatura de specialitate, cât şi în jurisprudenţă, soluţia potrivit căreia normele care reglementează prescripţia şi care se regăsesc în dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sunt imperative.

În argumentarea acestei soluţii s-a arătat că prescripţia extinctivă este o instituţie de ordine publică, interesul ocrotit prin normele juridice din această materie, respectiv înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor, este unul general, iar natura acestuia rezultă din funcţiile prescripţiei extinctive: funcţia educativă (mobilizatoare), funcţia sancţionatoare şi funcţia de consolidare a raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor.

Ca urmare a acestei concepţii, Decretul nr. 167/1958 a consacrat şi două consecinţe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care reglementau prescripţia extinctivă: inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei extinctive (art. 1 alin. final: "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă") şi obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă (art. 18: "Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris").

În speţa de faţă, pentru o parte din îmbunătăţirile pretinse de reclamant suntem în prezenţa unei prescripţii extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, conform celor expuse în precedent, situaţie în care legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie.

Prin urmare, pentru acestea sunt aplicabile dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, ceea ce înseamnă că prescripţia este privită ca o instituţie de ordine publică, iar normele care o reglementează au un caracter imperativ, nefiind incidente prevederile noului C. civ.

În schimb, pentru lucrările efectuate ulterior intrării în vigoare acestui act normativ sunt incidente dispoziţiile art. 2517 din noul C. civ., ele urmând a fi tratate distinct, operaţiune pe care instanţele anterioare nu au avut-o în vedere, încălcând astfel dispoziţiile legale anterior enunţate.

Numai după stabilirea în concret a datelor la care au fost efectuate aceste îmbunătăţiri şi a termenului de la care curge prescripţia, în înţelesul actelor normative incidente fiecăreia, instanţa poate stabili dacă dreptul la acţiune al reclamantului este prescris şi pentru ce sumă, în raport cu contribuţia sa concretă la edificarea lor.

Date fiind toate aceste lipsuri şi inadvertenţe, care fac ca situaţia de fapt, calificarea acţiunii şi temeiurile de drept să nu fie pe deplin lămurite, Înalta Curte, care se află în imposibilitatea de a aplica ea însăşi dispoziţiile legale, constatând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Pe cale de consecinţă va fi casată hotarărea recurată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând ca la soluţionarea acesteia să fie avută în vedere dezlegarea dată prin prezenta decizie problemelor de drept supuse analizei instanţei de control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2020.