Prescription acquisitive barred where possession remained precarious without interversion to owner-like intent

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la 11 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Asociaţia Automobil Clubul Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 5 Bucureşti, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 718 mp, situat în Bucureşti, str. x, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, şi să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti (OCPI) a depus întâmpinare la 3 august 2018, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Biroului de Carte Funciară Sector 5 Bucureşti, în susţinerea căreia a arătat că entitatea funcţionează ca birou în cadrul OCPI al Municipiului Bucureşti, doar acesta din urmă având personalitate juridică; de asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI al Municipiului Bucureşti, arătând că între această instituţie şi reclamanţi nu au existat raporturi juridice.

La 15 august 2018 a depus întâmpinare şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, care a solicitat respingerea cererii, susţinând că proprietatea publică nu poate fi uzucapată, iar termenul de prescripţie asupra imobilului în cauză nu a putut să înceapă după anul 1991, nefiind întrunite condiţiile uzucapiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 8619 din 23 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, prin raportare la valoarea terenului, stabilită conform valorilor orientative ale proprietăţilor imobiliare pentru Municipiul Bucureşti, la 239.812 euro (334 euro/mp) şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti

Prin încheierea din 2 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a unit cu fondul atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, invocate de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti prin întâmpinare.

Prin încheierea din 10 iunie 2016, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie, în favoarea pârâtului Municipiul Bucureşti, formulată de intervenientul A., moştenitor al defunctului B., decedat la 30.07.2005, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/22.08.2005.

Prin sentinţa nr. 1439 din 17 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât; pe fond, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 1122 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanta Asociaţia Automobil Clubul Român împotriva sentinţei nr. 1439/17.10.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1122 din 19 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta Asociaţia Automobil Clubul Român, formulând următoarele critici:

Instanţele de fond şi apel au reţinut în mod eronat că, prin preluarea terenului de către stat, recurenta nu a avut elementul animus, chiar dacă a continuat să stăpânească terenul şi că de la momentul preluării imobilului de către stat nu se pune problema unei posesii utile, ci doar a unei detenţii precare asupra imobilului, această aplicare a dispoziţiilor art. 1846 C. civ. fiind greşită.

De asemenea, au fost eronat aplicate prevederile art. 1853 C. civ. întrucât elementul animus a existat permanent în ceea ce priveşte posesia exercitată asupra terenului şi construcţiei, iar intenţia sa a fost de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca un proprietar sau titular al unui drept real cu privire la terenul pe care recurenta l-a dobândit şi l-a stăpânit urmare a cumpărării construcţiei; în proprietatea statului a fost trecută doar suprafaţa de 2.302 mp (care a fost restituită C.), restul suprafeţei de 718 mp rămânând în posesia şi stăpânirea recurentei; astfel, atât elementul corpus, cât şi elementul animus al posesiei sale au existat permanent.

Nu se poate prezuma de o instanţă de judecată, în lipsa oricărui mijloc de probă, absenţa acestui element subiectiv, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 1854 C. civ. instituie în sarcina posesorului prezumţia inversă celei reţinute de instanţa de apel, respectiv că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, în condiţiile în care niciodată nu s-a probat că recurenta a început să posede pentru altul.

Instanţa de apel a reţinut greşit că această prezumţie a fost răsturnată începând cu anul 1980, urmare preluării imobilului de către stat; în realitate odată cu intrarea în proprietatea sa a construcţiei, în anul 1980, reclamanta a început să exercite posesia utilă asupra terenului; faptul că o parte din acest teren a fost restituit foştilor proprietari nu poate conduce la concluzia că, asupra suprafeţei ramase în stăpânirea sa, recurenta nu a exercitat o posesie utilă, cu intenţia de a poseda pentru sine, iar nu pentru stat.

Consideră că au fost greşit aplicate dispoziţiile privind precaritatea posesiei sale, prin reţinerea unei prezumţii contrare celei legale, apreciind că nu a pierdut niciodată elementul subiectiv al posesiei, care a avut permanent caracter util, în sensul întrunirii condiţiilor necesare uzucapiunii.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul, constatând că motivele de recurs se pot încadra în cazul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 24 septembrie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat, ca prin hotărârea care urmează a se pronunţa, să se menţină dispoziţiile sentinţei recurate cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, nu a formulat întâmpinare.

De asemenea, recurenta nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Recurentul invocă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1846 şi 1853 din vechiul C. civ. de la 1864, aplicabil acestui litigiu în baza art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În concret, se critică faptul că instanţele de fond au apreciat că, în cauză, nu a fost dovedită posesia utilă asupra terenului pentru care se solicită constatarea prescripţiei achizitive, respectiv existenţa elementului intenţional al posesiei, animus, prin stăpânirea imobilului de către reclamant pentru sine şi nu în calitate de detentor precar.

În privinţa precarităţii posesiei, reclamantul susţine că intenţia sa a fost de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca un proprietar cu privire la bunul pe care 1-a avut în permanenţă în posesie şi că instanţa de judecată nu poate prezuma, în lipsa oricărui mijloc de probă, absenţa acestui element subiectiv, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 1854 C. civ. instituie în sarcina posesorului prezumţia inversă celei reţinute de instanţa de apel, respectiv că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar.

Având în vedere că, în accepţiunea vechiul C. civ., nu este reglementat expres decât elementul material, nu şi cel intenţional al posesiei, Înalta Curte reţine că prezumţia legală instituită de art. 1854 C. civ., de care se prevalează recurentul, face dovada elementului intenţional al posesiei, în sensul că stăpânirea materială reprezintă o exprimare a voinţei ca aceasta să se facă animo sibi habendi.

Pe de altă parte, însă, vechiul C. civ. statuează în mod expres, în dispoziţiile art. 1853 C. civ., că precaritatea nu constituie posesie sub nume de proprietar, şi instituie, în acest sens, o a doua prezumţie legală, prin dispoziţiile art. 1855 din vechiul C. civ. potrivit cărora, ori de câte ori o persoană a început a deţine un lucru, nu ca posesor, ci ca detentor precar, se presupune că a continuat să rămână detentor precar până ce va face dovada contrară.

În cauza dedusă judecăţii, s-a reţinut că reclamantul a cumpărat de la fostul proprietar la 22.07.1980 doar construcţiile, terenul de 3020 mp intrând în proprietatea statului sub efectul Legii nr. 58/1972. Fostului proprietar i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2302 mp teren în baza Legii nr. 10/2001, restul suprafeţei de 718 mp rămânând în proprietatea statului şi posesia reclamantului.

Reclamantului i s-a respins solicitarea de constituire a dreptului de proprietate în baza art. 38 din Legea nr. 18/1991, iar în prezenta cauză, în care a solicitat constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, s-a apreciat că nu a deţinut terenul în calitate de proprietar, ci de detentor precar şi că nu a exercitat o posesie utilă, publică pe întreaga durată a termenului de prescripţie achizitivă, acesta fiind întrerupt în anul 2008, când proprietarul, Municipiul Bucureşti, a contestat drepturile reclamantului asupra terenului.

Reclamantul susţine că în cauză este aplicabilă prezumţia instituită de art. 1854 C. civ., în sensul că îşi conservă calitatea de posesor util pe toată durata posesiei astfel începute, în lipsa unei dovezi contrare.

Înalta Curte constată că această prezumţie se coroborează cu cea reglementată de art. 1855 C. civ., menţionată anterior, potrivit căreia cel care a avut calitate de detentor precar, continuă să deţină această calitate până la proba contrară.

Or, în cauză, instanţele de fond au constatat, pe baza probelor administrate, că reclamantul a folosit bunul prin îngăduinţa fostului proprietar, fără exercitarea elementului intenţional al posesiei pentru sine, în condiţiile în care nu s-a înscris la rolul fiscal, nu a plătit taxe şi impozite pentru teren şi nu a dovedit că, dând curs, astfel cum a pretins, intenţiei părţilor de a transfera şi dreptul de proprietate asupra terenului, s-a comportat ca un adevărat proprietar.

Prin raportare la aceste constatări ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi care nu pot face obiectul unui control de legalitate în recurs, în mod corect au fost înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 1854 C. civ. întrucât reclamantul nu a dovedit că a început o posesie utilă pe care să şi-o conserve pe toată durata impusă de lege pentru prescripţia achizitivă. Dimpotrivă, a început a utiliza terenul în calitate de detentor precar şi nu a făcut acte de intervertire a precarităţii în posesie utilă potrivit art. 1858 C. civ., până la momentul la care proprietarul a contestat drepturile pretinse de acesta asupra imobilului.

Prin urmare, deşi elementul material al posesiei, corpus (contactul direct şi stăpânirea materială asupra bunului) nu a fost contestat, în fazele devolutive ale procesului s-a stabilit că elementul intenţional, animus (intenţia posesorului de a exercita stăpânirea asupra bunului pentru sine întocmai ca un adevărat proprietar), nu a fost dovedit. Ca atare, prezumţia de existenţă a elementului intenţional dedusă din existenţa elementului material al posesiei a fost răsturnată odată ce s-a constatat că reclamantul s-a raportat la bun ca un detentor precar şi şi-a păstrat această calitate întrucât nu s-a produs o intervertire a precarităţii sale în posesie utilă.

În plus, Înalta Curte reţine că recurentul nu a formulat, prin recursul declarat în cauză, critici cu privire la constatările instanţei de apel potrivit cărora termenul de prescripţie achizitivă a fost întrerupt în anul 2008 atunci când proprietarul terenului a contestat dreptul pretins de reclamant, caz în care, această statuare, prin care se reţine neîndeplinirea unei alte condiţii de fond pentru recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, rămâne valabilă.

În consecinţă, dispoziţiile art. 1846 şi urm. C. civ. au fost interpretate şi aplicate în mod corect de către instanţa de apel, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Asociaţia Automobil Clubul Român împotriva deciziei nr. 1122 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Asociaţia Automobil Clubul Român împotriva deciziei nr. 1122 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2020.