Civil liability of central environmental authority as legal custodian of protected wild animal under general delict rules

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la 2 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.756,24 RON, reprezentând contravaloarea salariului pe două luni, a sumei de 4.918,80 euro, constând în diurna neîncasată pe două luni (22.897 RON) şi a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale. Solicită cheltuieli de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 407/2007, raportate la cele ale art. 1375 C. civ. şi pe prevederile art. 451-452 C. proc. civ.

La primul termen de judecată, 25 mai 2019, reclamantul a modificat cererea introductivă de instanţă, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, şi pe Ministerul Mediului.

2. Sentinţa Tribunalului Braşov, secţia I civilă

Prin încheierea din 9 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalului Braşov, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, dispunând ca soluţionarea pe fond a cauzei să se realizeze numai în contradictoriu cu acest din urmă pârât.

Prin sentinţa nr. 52 din 4 martie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, obligându-l pe acesta să îi achite reclamantului suma de 2.756,24 RON, precum şi suma de 4918,80 euro, echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de daune materiale; a obligat pe pârât să plătească reclamatului suma de 10.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant; a obligat pe pârâtul Ministerul Mediului să achite reclamantului suma de 1.375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Hotărârea Curţii de Apel Braşov, secţia civilă

Prin decizia nr. 1208 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Mediului împotriva sentinţei nr. 52 din 4 martie 2019 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă; a obligat pe apelantul-pârât Ministerul Mediului la plata sumei de 1.200 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A învederat că instanţa de apel, în mod eronat, a respins apelul declarat în cauză pe motiv că recurentului îi revine controlul şi supravegherea urşilor întrucât pârâtul Ministerul Mediului are doar posibilitatea legală de a acorda, în anumite condiţii, derogări de la interzicerea vânării urşilor, însă nu intră în competenţa sa controlul şi supravegherea efectivă a acestor animale sălbatice.

A mai susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că pârâtul Ministerul Mediului trebuie să plătească despăgubirile pentru prejudiciile cauzate integrităţii umane, în raport de prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, actualizată cu modificările şi completările ulterioare întrucât calitatea de administrator al fondului cinegetic, conform prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006 aparţine, exclusiv, Ministerului Apelor şi Pădurilor.

Astfel, autoritatea publică centrală răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice şi, prin urmare, Ministerul Apelor şi Pădurilor deţine calitatea de administrator al fondului cinegetic, în temeiul prevederilor H.G. nr. 20/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor şi Pădurilor, cu modificările şi completările ulterioare. A mai învederat că, potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ, Ministerul Apelor şi Pădurilor îşi desfăşoară activitatea în următoarele domenii: planificare strategică, managementul fondului forestier şi cinegetic, gospodărirea apelor, hidrologie, hidrogeologie, protecţia, conservarea şi refacerea capitalului natural din domeniul apelor şi pădurilor.

A învederat că modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru daunele produse de animalele de interes cinegetic este reglementată expres prin dispoziţiile H.G. nr. 1679/2008 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 407/2006. Or, Ministerul Mediului poate acorda despăgubiri numai în baza dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 407/2006, şi numai după demararea şi finalizarea procedurii de autorităţile teritoriale competente, prevăzute în H.G. nr. 1679/2008, actualizată.

A mai arătat că animalele sălbatice care trăiesc în libertate în parcurile de vânătoare fac parte din fondul cinegetic al României, fiind vorba de animale sălbatice de interes vânătoresc, iar conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, administrator este autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea fondului cinegetic, Ministerul Apelor şi Pădurilor. Potrivit art. 1 lit. p) din acest act normativ, gestionar este persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii, căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, în speţă, asociaţiile vânătoreşti legal constituite în România. Astfel, principala atribuţie a gestionarilor şi administratorului fondului de vânătoare este de a asigura protecţia faunei de interes cinegetic, elaborând strategia privind fondul cinegetic al României.

Susţine că, în speţă, se pune problema producerii unui prejudiciu prin vătămarea integrităţii persoanei de un animal menţionat în Anexa nr. 2, neexistând o reglementare sau o procedură special şi, ca atare, se impune aplicarea dispoziţiilor generale cu privire la răspunderea obiectivă pentru prejudiciile produse de animale, reglementată de art. 1375- art. 1380 C. civ.

Calitatea de paznic juridic al animalelor sălbatice care trăiesc în perimetrul unui fond de vânătoare revine gestionarilor fondurilor de vânătoare, respectiv organizaţiilor vânătoreşti legal constituite din România. În acest context, reclamantul are dreptul să ceară repararea prejudiciului, în baza dispoziţiilor art. 1375 C. civ., de la păzitorul juridic al animalului, iar Ministerul Mediului nu are această calitate, nefiind proprietarul animalului şi neavând nici calitatea de administrator sau de gestionar al fondului de vânătoare.

Paza animalelor enumerate în Anexa nr. 2 revine gestionarului fondului de vânătoare şi se desfăşoară sub coordonarea administratorului, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, respectiv Ministerul Apelor şi Pădurilor. Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi şi Ministerul Apelor şi Pădurilor (succesorul în drepturi şi obligaţii pe parte de silvicultură al Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor), au atribuţii proprii de pază, control, supraveghere şi răspund, în anumite condiţii, pentru prejudiciile rezultate în contextul administrării.

În concluzie, recurentul-pârât arată că instanţa de apel s-a pronunţat în litigiul dedus judecăţii prin aplicarea greşită a normelor de drept material, stabilind culpa Ministerului Mediului în litigiul dedus judecăţii, fără a lua în considerare prevederile legale anterior menţionate.

5. Procedura de filtru

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înregistrat dosarul ca recurs şi a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 18 martie 2020, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 24 septembrie 2020 pentru soluţionarea acestuia.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul părţii adverse, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat, cu referire la criticile din recurs, că reclamantul nu s-a îndreptat împotriva soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apelor şi Pădurilor, motiv pentru care se apreciază că inexistenţa unei răspunderi în raport de fapta dedusă judecăţii în persoana acestui pârât intră sub efectul autorităţii de lucru judecat şi nu mai poate face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Arată că, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu se indică, în mod concret, norma de drept cu privire la care instanţa de apel ar fi făcut o aplicare greşită, cu toate că răspunderea recurentului a fost atrasă în baza dispoziţiilor art. 1357-1371 C. civ.

În privinţa susţinerii recurentului rezultată din interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, coroborate cu cele ale art. 1357-1371 C. civ., intimatul a arătat că răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate de vânatul din speciile strict protejate, cuprinse în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, revine autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului, chiar dacă prejudiciile constau în vătămări ale integrităţii corporale, sănătăţii sau moartea unei persoane umane, având în vedere că răspunderea autorităţii centrale este una obiectivă, fără a fi necesară dovada vinovăţiei acestei entităţii, în temeiul art. 1375 C. civ.

A mai arătat intimatul că situaţia de fapt reţinută prin decizia atacată, sub aspectul vinovăţiei stabilite în sarcina recuretului, ce îmbracă forma unor inacţiuni constând în neluarea măsurilor legale ce se impuneau pentru evitarea incidentului producător de prejudicii, nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de motivele limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi subliniază că forma de vinovăţie reţinută în fazele procesuale anterioare nici nu a fost criticată în recurs.

Referitor la criticile vizând lipsa calităţii de paznic juridic a Ministerului Mediului al animalului sălbatic vizat în speţa desusă judecăţii, intimatul arată că, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 57/2007, Ministerul Mediului este singura entitate autorizată să dispună măsuri prin adoptarea planurilor de management şi a planurilor suplimentare de măsuri, precum şi evaluări sau interdicţia şi permisiunea vânătorii. Gestionarul fondului cinegetic asigură paza fondului cinegetic, în sensul protejării şi ocrotirii faunei de interes cinegetic ori prevenirii şi combaterii braconajului, însă gestionarul nu are atribuţii privind îngrădirea mişcării animalelor sălbatice, recurentul Ministerul Mediului fiind autoritatea care poate emite planuri de acţiune şi derogări pentru recoltarea, relocarea şi capturarea urşilor, măsuri apte să asigure evitarea atacurilor animalelor sălbatice asupra fiinţei umane.

Recurentul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul A., în cadrul căruia a reiterat argumentele din cererea sa de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, reţinerea greşită a calităţii sale de paznic juridic al animalului sălbatic vizat în speţa dedusă judecăţii, cu consecinţa antrenării nelegale a răspunderii civile delictuale, rezultată din încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1375-1380 din C. civ., art. 1 lit. a) şi art. 13 din Legea nr. 407/2006 şi a dispoziţiilor relevante din H.G. nr. 20/2017 şi H.G. nr. 1679/2008, actualizată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanşat de reclamantul A., astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive şi examinat de către instanţele de fond, a urmărit, în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâţilor Ministerul Mediului şi Ministerul Apelor şi Pădurilor la plata daunelor materiale şi daunelor morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui urs brun, consumat pe o stradă din oraşul Făgăraş.

Cauza juridică din litigiul pendinte, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi art. 1377 din C. civ., şi nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează exclusiv prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice.

Drept urmare, instanţele de fond şi apel au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, precum şi a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.

Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reţinerii greşite a calităţii de paznic juridic a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Înalta Curte constată că acest minister are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, contrar susţinerilor din recurs.

Se reţine că vânatul, care se află în proprietatea statului, deşi se află în stare de libertate, se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere. Această libertate susceptibilă de supraveghere a vânatului permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile cuvenite pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Art. 1375 C. civ. prevede că "Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ", iar art. 1377 C. civ. statuează că "În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu ".

În speţă, Ministerul Mediului, conform art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 are ca atribuţie evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2 (în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs).

De altfel, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecţia mediului are şi alte atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, care să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât în mod corect, instanţele anterioare i-au atribuit calitatea de paznic juridic, în înţelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului în sensul dat prin cererea de recurs.

Chiar dacă Ministerul Apelor şi Pădurilor, avea, la data incidentului din prezenta speţă, calitatea de administrator conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, atribuţiile celor două instituţii astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcţionarea acestora sunt distincte şi nu exclud calitatea de paznic juridic a recurentului pârât.

Pe de altă parte, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Braşov, cu privire la care recurentul susţine că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urşilor sălbatici, iar în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din nr. 407/2006 reprezintă persoana juridică română, licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării având în vedere că ursul brun este specie protejată şi inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

Astfel spus, calitatea Asociaţiei de gestionar al fondului cinegetic care are obligaţia de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) şi, drept urmare, nu pot avea nici aptitudinea de a-i limita reclamantului victimă dreptul afirmat de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.

De altfel, intenţia legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituţiilor publice centrale cu atribuţii în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale în Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020 prin care a fost introdus art. 131 care a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, (cum este cazul de faţă), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.

Se mai reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019: (1) Se înfiinţează Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului şi prin comasarea cu Ministerul Apelor şi Pădurilor, prin preluarea activităţilor şi structurilor acestuia, precum şi a unităţilor aflate în subordinea, coordonarea şi sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor se desfiinţează Ministerul Apelor şi Pădurilor.

Conform acestor dispoziţii, prin preluarea activităţilor, structurilor şi unităţilor aflate în subordinea Ministerului Apelor şi Pădurilor care, astfel, se desfiinţează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparţine autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare şi care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent.

Similar celor reţinute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existenţa legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ. a căror aplicabilitate la circumstanţele factuale ale speţei a fost corect realizată de către instanţele de fond şi de apel.

Ca atare, cu respectarea prevederilor legale incidente speţei, examinate în cele ce preced, curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, astfel încât criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului actualmente Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 1208 din 24 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2020.