Reparation claims under Law 290/2003: Contradictory reasoning on res judicata and special vs. general law applicable to property compensation

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, să se constate, în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, existenţa dreptului său, la despăgubiri sau compensaţii, pentru bunurile imobile avute în proprietate, până în anul 1940, de către autorii săi, B. şi C. (bunicii paterni), refugiaţi din Bucovina de Nord; anularea deciziilor de validare a hotărârii nr. 185/2006, emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Suceava, ordinelor nr. 1280/2007 şi nr. 687/02.07.2017, emise de A.N.R.P, prin care au fost respinse cererile nr. x/2003 şi nr. y/2004, formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 de către reclamant şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pe numele reclamantului, pentru proprietăţile arătate la primul capăt al cererii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în prezentul dosar.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 536 din 18 iunie 2019, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondată, cererea reclamantului A..

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta-intimată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva sentinţei civile nr. 536 din 18.06.2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea cererii de recurs şi casarea deciziei recurate, iar în subsidiar, casarea sentinţei civile nr. 536/18.06.2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- În mod nelegal, instanţa a invocat, din oficiu şi fără a fi pusă în discuţia părţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., încălcând astfel prevederile art. 14 alin. (4), (5), (6) C. proc. civ.

In susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P, instanţa a invocat faptul că aceasta este o instituţie de stat, cu atribuţii de coordonare şi control a aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare de către instituţiile administraţiei de stat şi comisiile de fond funciar, asigurând aplicarea unitară de către acestea a reglementarii în domeniu.

Totodată, a afirmat instanţa că persoana faţă de care, în speţă, se poate pretinde constatarea existenţei dreptului este Statul Român, prin instituţiile administraţiei de stat, care nu este, din punct de vedere juridic, una şi aceeaşi cu persoana care derulează procedurile administrative necesare obţinerii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 (comisia prevăzută de art. 6 din Legea nr. 9/1998) şi nici cu persoana care are atribuţii de coordonare şi control în aplicarea acestei legi, A.N.R.P, fără a menţiona însă care este, în opinia sa, instituţia administraţiei de stat împotriva căreia ar fi trebuit introdusă acţiunea.

În consecinţă, acţiunea în constatare a fost corect îndreptată împotriva pârâtei A.N.R.P., singura autoritate de stat îndrituită să emită decizia cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului la despăgubiri şi acordarea sau neacordarea despăgubirilor, în funcţie de înscrisurile cu care persoanele îndreptăţite fac dovada pretenţiilor.

De altfel, pârâta nu a invocat, nici la fond şi nici în apel, această excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive, ba chiar prin întâmpinarea depusă la fond, A.N.R.P a făcut dovada faptului ca a analizat înscrisurile doveditoare depuse în susţinerea acţiunii şi singurul motiv invocat pentru care considera că nu i se cuvin despăgubirile este faptul că, în anul 1941, autorul său, B., a obţinut pentru sine şi membrii familiei sale, care au emigrat cu el, cetăţenia germană şi a decedat în Germania, ca cetăţean german, fapt contrazis prin probele administrate în cauză.

- În mod nelegal a apreciat instanţa de apel că instanţa de fond a calificat corect acţiunea ca fiind o acţiune în pretenţii.

Prin această afirmaţie, instanţa de apel a constatat faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la acţiunea în constatare, nu a intrat în judecata fondului şi nu a motivat respingerea acestei acţiuni.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a admis apelul, considerând justă soluţia instanţei de fond, pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

- În mod nelegal, instanţa de apel a indicat, în decizia recurată, motive contradictorii de respingere a apelului, precum:

"Reclamantul a formulat acţiunea în contradictoriu cu Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor", după care a afirmat că:

"Aşa cum am arătat anterior, reclamantul nu a indicat persoana cu care înţelege să se judece în acţiunea în constatare."

În acelaşi sens, s-a făcut referire la următoarele considerente:

"...persoana faţă de care în speţă se poate pretinde constatarea dreptului este Statul român, prin instituţiile administraţiei de stat", după care a afirmat că:

"...pentru ca realizarea pretenţiilor de către A.N.R.P să poată fi îndeplinită pe calea solicitată de reclamant, acesta din urma trebuie să-şi probeze dreptul pretins".

- În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că nu a probat dreptul pretins, dar nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au intrat în judecata fondului cauzei, pentru a se putea pronunţa cu privire la faptul că a probat sau nu dreptul pretins.

- A mai menţionat instanţa de apel, în mod eronat, că, la fond, a invocat doar aspecte cu privire la parcurgerea procedurii prevăzută de legea specială. Prezumţia de lucru judecat a fost reţinută de prima instanţă, tocmai raportat la aceste probe.

În susţinerea acţiunii în constatare, a depus înscrisurile oficiale obţinute de la autorităţile îndrituite, despre care a arătat, în repetate rânduri, că le-a obţinut mai târziu, şi nu din vina sa.

Sentinţele judecătoreşti au fost depuse la dosar, tocmai pentru a constata instanţa că, până în prezent, nicio altă instanţa de judecată nu s-a mai pronunţat cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului său la despăgubiri, că nicio altă instanţă nu s-a pronunţat pe fond cu privire la dreptul pretins, dar şi faptul că nu are o altă acţiune în realizare, prin care să obţină acest drept.

Raportat la obiectul cauzei "acţiune în constatare", prezumţia puterii lucrului judecat nu putea fi reţinută din aceste sentinţe.

Ca urmare, în mod greşit, instanţa de apel, fără a judeca cererea pe fond, a apreciat că "probele aflate la dosar, cu care reclamantul înţelege să-şi dovedească acţiunea, nu sunt de natură să susţină dreptul pretins", după care a afirmat că "nu are relevanţă la soluţionarea cauzei dacă aceste probe emană ca urmare a analizei fondului dreptului, deoarece instanţa nu soluţionează în acest dosar o acţiune în baza legii reparatorii, ci o acţiune pe calea dreptului comun, unde reclamantul produce probele pe care le consideră de cuviinţă".

În raport de aceste afirmaţii, recurentul a arătat că, dacă acţiunea ar fi fost soluţionată pe calea dreptului comun, atunci instanţa, din înscrisurile doveditoare depuse, ar fi stabilit dacă are sau nu dreptul la despăgubiri pentru bunurile autorilor săi şi nu ar fi respins acţiunea ca nefondată, fără a intra în judecata fondului.

Recurentul a susţinut că a probat dreptul pretins prin înscrisurile oficiale emise de autorităţi. În drept, legea care îi conferă acest drept este Legea nr. 290/2003, cu completările şi modificările ulterioare. Dreptul la despăgubiri s-a născut odată cu asumarea de către România, prin Tratatul de pace, că va despăgubi persoanele îndreptăţite. Aşadar, nu a solicitat constatarea unei situaţii de fapt, ci constatarea existenţei unui drept pe care l-a avut întotdeauna, însă, până acum, nu l-a putut proba, din motive independente de voinţa sa.

Instanţa însă nu s-a pronunţat asupra a tot ce s-a cerut, nu s-a pronunţat cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului său la despăgubiri, contrar prevederilor art. 22 alin. (2), (6) C. proc. civ.

Recurentul a susţinut şi că termenul prevăzut la art. 8 alin. (5) din Legea 290/2003 nu poate fi considerat un termen de decădere din dreptul la despăgubiri, întrucât legea poate da un termen de depunere a cererilor pentru acordarea despăgubirilor, dar nu poate obliga pe nimeni, sub sancţiunea decăderii din dreptul la despăgubiri, să dea în judecată A.N.R.P în termen de 30 de zile, 6 luni sau un an, pentru anularea deciziilor sale, şi nici nu poate să decadă din drepturi persoanele care, la data soluţionării cererilor de către comisii, aveau dosarele incomplete. Aşa cum se poate constata, termenul de depunere a cererilor a fost prelungit o singură dată, prin Legea nr. 171/2006, însă termenul de completare a dosarelor a fost prelungit în mod repetat, atât prin Legea nr. 171/2006, cât şi prin îndrumarea A.N.R.P nr. 3870/2007, şi chiar şi prin Legea nr. 164/2014, numai că recurentul nu a mai beneficiat de aceste prevederi, întrucât comisiile au ales să soluţioneze dosarul său, chiar dacă era incomplet, încă din 2006-2007, iar acesta a obţinut documentele necesare abia începând cu anul 2009 şi apoi au fost necesare alte demersuri care au durat până în 2015. De altfel, Legea nr. 290/2003, la art. 8 alin. (5), prevede că petenţii nemulţumiţi se pot adresa instanţei împotriva ordinului A.N.R.P şi nu impune acest lucru sub sancţiunea decăderii din drepturi.

Recurentul a arăta că, în 2004, a primit de la Arhiva de stat din Cernăuţi documente care arătau că autorul său, B., a fost proprietarul unei case pe strada x, după care, în 2006, înainte de emiterea ordinului Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, aceeaşi arhivă i-a trimis o adresă prin care îi comunica faptul că nu există informaţii că autorii săi ar fi domiciliat în Storojinet.

Dacă instanţa ar fi soluţionat pe fond cererea sa şi dreptul pretins, având în vedere obiectul acesteia, dacă ar fi analizat înscrisurile doveditoare ataşate la dosar, ar fi constatat că, din motive independente de voinţa sa, la data analizării dosarelor de către comisii, nu a putut face dovada pretenţiilor şi că acest fapt nu poate duce la decăderea sa din dreptul la despăgubiri, dar şi faptul că acum face pe deplin dovada dreptului pretins.

- În ceea ce priveşte afirmaţia instanţei de apel "apelantul critică faptul că sentinţa civilă nr. 3277/2010 a Tribunalului Suceava nu a rămas definitivă", arată că această afirmaţie este neîntemeiată, întrucât, în cap. II din cererea de apel, a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că această sentinţă a rămas definitivă prin nerecurare, în condiţiile în care aceasta a fost atacată cu recurs, doar că, prin această sentinţă, nu s-a stabilit existenţa sau inexistenţa dreptului său la despăgubiri, pentru a se reţine prezumţia lucrului judecat.

Recurentul a formulat în instanţă o cerere de chemare în judecată, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, prin care a solicitat repunerea în termen şi, nicidecum, constatarea dreptului la despăgubiri pentru a putea fi reţinută prezumţia puterii lucrului judecat. Prin sentinţa nr. 3277/2010, Tribunalul Suceava a invocat excepţia tardivităţii acţiunii în anulare a ordinului, reţinând că nu este vina sa că a obţinut actele necesare completării dosarului mai târziu. Această sentinţa a fost atacată cu recurs, care a fost respins, ca nefondat.

- A mai reţinut instanţa de apel, în mod eronat, că a invocat, în cererea de apel, că dreptul la despăgubiri este imprescriptibil şi a invocat ca temei de drept art. 2502 C. civ.

Având în vedere că dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 290/2003 permit cenzurarea deciziilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, îndreptăţeşte instanţa nu numai la analizare, ci şi la completarea probatoriului administrat în procedura administrativă şi judiciară; în măsura în care aceasta ar conduce la soluţionarea justă a cauzei.

De asemenea, instanţa are posibilitatea reaprecierii forţei probante a înscrisurilor depuse de părţi, în măsura în care atare înscrisuri se coroborează cu restul probatoriului, ţinând seama de dificultăţile procurării înscrisurilor în discuţie, de autorităţile emitente şi, mai ales, de data întocmirii acestora şi de contextul istoric al redactării acestora.

- A mai reţinut instanţa de apel, în mod eronat, că, prin faptul că nu a beneficiat de prelungirea termenului de completare a dosarelor, prevăzut în îndrumarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nr. 3870/2007 şi Legea nr. 164/2014, invocă, practic, lipsa din cuprinsul legii a unor prevederi referitoare la situaţia sa. Instanţa nu poate adaugă la lege prevederi noi, ci trebuie să soluţioneze cauza în raport cu reglementările legale existente.

Recurentul nu a solicitat însă instanţei să adauge prevederi noi, ci să judece, ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă, aşa cum s-a statuat de legiuitor prin art. 22 alin. (7) C. proc. civ., şi să nu refuze soluţionarea acţiunii în constatare, pe motiv că legea nu prevede sau este neclară sau incompletă, judecătorul fiind obligat la interpretarea judiciară a legii, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Aşadar, se impune judecata pe fond a cauzei, pentru a se stabili dacă are sau nu dreptul la despăgubiri, în baza înscrisurilor oficiale, emise de autorităţile îndrituite depuse la dosar şi nu pe prezumţii.

- A mai reţinut instanţa de apel, în mod total nefondat, că reclamantul nu a indicat un temei de drept din care să rezulte obligaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a propune autorităţilor locale reanalizarea hotărârii nr. 185/2006 sau ordinului nr. 1280/2007 al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Or, a invocat art. 17 alin. (1) lit. f) din H.G. nr. 1120/2006 şi art. 40 din Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nr. 189/05.02.2019, prevederile art. 2 lit. h) din Hotărârea nr. 572/2013 şi art. 16 din Legea nr. 164/2014.

- În decizia recurată, instanţa a mai reţinut ca nu a indicat, prin trimitere la o jurisprudenţă similară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ce a constat nesocotirea acestei jurisprudenţe. În acest sens, a invocat că nu este aplicabilă speţei cauza Amurăriţei contra României, reţinută ca temei de către instanţa de fond pentru prezumţia lucrului judecat.

În cauza Broniowski contra Poloniei, Curtea a reţinut că "dreptul de a obţine bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială."

Prin apel, a invocat că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este aplicabil în cazul său, întrucât omisiunile statului de a respecta angajamentul de a-i despăgubi pe cetăţenii săi pentru bunurile pierdute şi dreptul la despăgubiri constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate.

- Instanţa de apel a mai menţionat că nu sunt întemeiate susţinerile privind încălcarea de către instanţa de fond a obligaţiilor prevăzute de art. 22 C. proc. civ. şi de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece obligaţia judecătorului de a se pronunţa pe cererile deduse judecaţii nu presupune, în mod obligatoriu, admiterea tuturor cererilor, ci şi respingerea acestora.

Or, aşa cum a arătat anterior, raportat la faptul că acţiunea în constatare a fost respinsă de prima instanţă ca nefondată, fără a se indica măcar un motiv întemeiat, fără a se intra în judecata fondului şi fără ca instanţa să menţioneze şi să motiveze în vreun fel dacă are sau nu dreptul la despăgubiri, a considerat că instanţa nu s-a pronunţat pe tot ce s-a cerut, nu a stăruit în aflarea adevărului şi nici nu a indicat un temei legal.

Aşa cum a menţionat şi în cererea de apel, respingerea ca nefondată a unei acţiuni în constatare a existenţei dreptului său la despăgubiri, fără a se intra în judecata fondului, poate avea efecte negative pe viitor. Aşadar, se impune analizarea acestor înscrisuri, pentru a fi pronunţată o soluţie temeinică şi legală, întrucât dreptul la despăgubiri nu poate fi constatat decât pe fond, în funcţie de înscrisurile care fac dovada acestui drept, pe care le-a enumerat în cerere, şi nicidecum pe prezumţii.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.

Intimata a arătat că cererea de recurs nu conţine precizări care să reprezinte o minimă argumentare a vreunei critici de nelegalitate, de natură să învestească instanţa de recurs cu soluţionarea căii de atac.

Susţinerile recurentului reclamant nu constituie critici ale argumentelor legale, ci detaliază şi reiterează motivele de netemeinicie expuse în faţa instanţei de apel.

În consecinţă, reţinându-se că nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., şi că, în cauză, nu pot fi identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţa de recurs, urmează a se aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

În raport de motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, intimata-pârâtă a făcut următoarele precizări:

Instanţa de apel nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ci a constatat că instanţa de fond, în mod corect, a calificat cererea ca fiind "pretenţii".

De asemenea, a considerat că invocarea acestui motiv de recurs este lipsit de interes, atâta vreme cât nu s-a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei, ci pe fondul cauzei, astfel încât recurentul-reclamant nu poate pretinde nicio vătămare.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond, în mod corect, a calificat acţiunea ca fiind acţiune în pretenţii, fără însă să fi intrat în judecarea fondului şi fără să-şi motiveze această soluţie.

Însă, în considerentele deciziei, instanţa de apel a motivat pe larg de ce criticile formulate împotriva sentinţei civile nr. 536/18.06.2019 sunt nefondate.

Astfel, instanţa de apel a precizat faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 35 C. proc. civ., întrucât acesta avea la dispoziţie realizarea dreptului, prin procedura prevăzută de Legea nr. 290/2003. Astfel, cererea de constatare a existenţei dreptului, ce face obiectul acestui dosar, are un caracter subsidiar faţă de modalitatea prevăzută de Legea nr. 290/2003.

Mai mult, instanţa de apel a constatat că apelantul-reclamant a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 290/2003, însă cererea lui a fost respinsă atât în cursul procedurii administrative, cât şi de către instanţele de judecată.

De asemenea, raportat la obiectul cererii, reclamantul a formulat o acţiune în realizarea dreptului, pentru că a solicitat anularea ordinelor/deciziilor de validare a hotărârilor şi obligarea intimatei la emiterea unei decizii prin care să i se recunoască dreptul de a beneficia de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 290/2003. Primul capăt de cerere la care face referire recurentul constituie un artificiu, pentru că, în fapt, acesta a înţeles să atace Ordinul nr. 1280/2007 pe altă cale procedurală, întrucât a pierdut termenul de a ataca actul administrativ în temeiul legii speciale, împrejurare constatată prin hotărâre judecătorească definitivă.

Instanţa de fond a calificat acţiunea ca fiind una în realizare, pentru că, în caz contrar, cererea ar fi fost respinsă ca inadmisibilă. În concret, a existat posibilitatea formulării unei acţiuni privind anularea Ordinului nr. 1280/2007, termen pe care recurentul-reclamant l-a pierdut, astfel că instanţa nu poate reţine că recurentul nu a avut altă cale pentru realizarea dreptului său, în temeiul Legii nr. 290/2003.

Deşi recurentul afirmă că instanţa de apel a indicat în decizia recurată motive contradictorii de respingere a apelului, acesta nu a arătat care ar fi aceste motive, astfel încât, în speţă, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut că termenul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003 nu poate fi considerat un termen de decădere din dreptul la despăgubiri, întrucât legea nu poate obliga pe nimeni, sub sancţiunea decăderii, să dea în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în 30 de zile, 6 luni sau un an pentru anularea deciziilor sale.

Conform art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003 cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, cu modificările şi completările ulterioare, "Deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul."

Recurentul-reclamant consideră că, în mod nelegal, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au intrat în judecata fondului cauzei, pentru a se pronunţa cu privire la faptul că a probat cu acte dreptul pretins.

Or, raportat la probele pe care recurentul-reclamant le-a adus în susţinerea dreptului său de a beneficia de despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut puterea de lucru judecat.

Având în vedere aceste aspecte, intimata a considerat că nici nu era nevoie ca instanţa de apel să motiveze respingerea dreptului pretins, pentru că s-a reţinut că recurentul reclamant, prin cererea de chemare în judecată, a înţeles să obţină, în cadrul demersului de faţă, constatări de fond, cu privire la drepturile stipulate în legea specială, pe care nu le-a contestat în termen, iar cererea de repunere în termen a fost respinsă prin hotărâre judecătorească.

Aşadar, a fost epuizată posibilitatea reclamantului de a formula acţiune în realizarea dreptului, pentru că nu a atacat, în termen legal, Ordinul nr. 1280/2007.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prin demersul judiciar declanşat în cauză, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, să se constate, în temeiul Legii nr. 290/2003, existenţa dreptului său, la despăgubiri sau compensaţii, pentru bunurile imobile avute în proprietate, până în anul 1940, de către autorii săi, refugiaţi din Bucovina de Nord; anularea deciziilor de validare a hotărârii nr. 185/2006, emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Suceava, şi a ordinelor nr. 1280/2007 şi nr. 687/02.07.2017, emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care au fost respinse cererile nr. x/2003 şi nr. y/2004, formulate de către reclamant în temeiul acestui act normativ, şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor în favoarea sa, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în prezentul dosar.

Prima instanţă a respins această cerere prin raportare la dezlegările şi statuările anterioare care au intrat în puterea lucrului judecat, prin care a fost respinsă cererea reclamantului A. de acordare a despăgubirilor, formulată în temeiul Legii nr. 290/2003, considerând că sunt incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a validat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, respingând apelul introdus de reclamant.

Examinând cu prioritate, prin raportare la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile).

În considerarea acestei naturi normative a recursului, rezultă că instanţa de recurs poate fi învestită doar cu analiza aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, nu şi cu cele de netemeinicie ce vizează restabilirea situaţiei de fapt sau reaprecierea probelor administrate în etapele anterioare.

În acest context, din analiza conţinutului motivelor de recurs invocate de către recurentul A., se constată că, deşi acestea sunt prezentate într-o manieră prolixă şi sunt amalgamate aspectele de fapt şi cele de drept, cu nenumărate referiri la situaţia de fapt şi probele ce ar susţine dreptul pretins, se poate aprecia că acesta deduce judecăţii instanţei de recurs critici de nelegalitate ale deciziei nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, constând în motivarea contradictorie a acestei hotărâri, invocarea greşită, din oficiu, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, reţinerea greşită a puterii lucrului judecat, aplicarea greşită a dispoziţiilor legii speciale - Legea nr. 290/2003- şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurentul A. şi examinarea recursului pe fondul său.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă motivarea contradictorie a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, Înalta Curte îl găseşte fondat, pentru următoarele considerente:

În esenţă, motivarea hotărârii constituie o garanţie procesuală, o condiţie a procesului echitabil, impusă atât de dispoziţiile interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. care reglementează obligaţia instanţelor de a expune, în considerentele hotărârii, atât motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, cât şi de dispoziţiile convenţionale ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, coerentă şi inteligibilă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la pretenţiile şi apărările esenţiale formulate de părţi şi să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

În acelaşi sens, cerinţa legală a motivării hotărârii a fost instituită în scopul bunei şi corectei înfăptuiri a justiţiei, a posibilităţii exercitării controlului judiciar şi, nu în ultimul rând, în scopul protejării părţilor împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare din partea instanţelor judecătoreşti.

Considerentele contradictorii fac ca o hotărâre judecătorească să fie afectată de viciul nemotivării, întrucât părţile beneficiare ale acestei hotărâri nu pot înţelege care sunt motivele fundamentale ce au determinat deznodământul judiciar în cauza dedusă judecăţii şi nu pot aprecia asupra validităţii lor.

În cauza dedusă judecăţii, deşi instanţele fondului au considerat că sunt învestite cu o acţiune de drept comun îndreptată împotriva Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, instituţie de stat care are atribuţii de coordonare şi control a aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare, nu au tranşat acest litigiu din perspectiva raportului lege specială - lege generală şi a principiului specialia generalibus derogant, ce guvernează acest raport, ci au statuat fie că este aplicabilă prezumţia de lucru judecat, în considerarea efectelor sale reglementate de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fie că probele aflate la dosar şi cu care reclamantul înţelege să-şi dovedească acţiunea nu sunt de natură să susţină dreptul pretins.

Legea nr. 290/2003 prevede, la art. 1 alin. (1), că:

"Cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, în condiţiile prezentei legi".

Potrivit art. 5 alin. (1), în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoţite de acte doveditoare autentice sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate.

Din interpretarea dispoziţiilor acestei legi, rezultă cu evidenţă că Legea nr. 90/2003 republicată este o lege reparatorie cu caracter special care impune parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, cu reglementarea unor termene şi sancţiuni specifice, în vederea obţinerii măsurilor reparatorii pentru bunurile imobile ce fac obiectul său de reglementare.

Or, în ipoteza în care instanţa este învestită cu o acţiune ce tinde în mod evident la restituirea, în natură sau prin echivalent, a unor bunuri imobile ce fac obiectul unei legi speciale de restituire, cum este Legea nr. 290/2003, dincolo de caracterizarea ce o dă partea unei asemenea acţiuni, această instanţă trebuie să determine scopul concret spre care tinde reclamantul, deci să identifice cauza juridică a cererii de chemare în judecată, domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse, să califice în mod corect demersul judiciar cu care este învestită, şi să verifice, în consecinţă, dacă partea poate uza de un asemenea demers, în baza dreptului comun sau acestui demers i se opune legea specială.

În acest context, trebuie subliniat că, atunci când partea reclamantă se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, iar instanţa de judecată constată că pentru cererea dedusă judecăţii există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanţa este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor.

Existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept, principiul disponibilităţii fiind limitat de principiul legalităţii.

Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special, ce se suprapune dreptului comun, pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii fără a interfera cu autoritatea legiuitoare.

În consecinţă, câtă vreme pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, s-au adoptat legi speciale, care prevăd în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, instanţa era obligată să pună în discuţia părţilor principiul specialia generalibus derogant şi să dea o dezlegare cauzei, prin prisma acestuia.

În acelaşi context, se poate observa că instanţa de apel a validat calificarea data de prima instanţă acţiunii exercitate de reclamant, ca fiind aceea a unei acţiuni în pretenţii, fără a analiza, în mod coerent, dacă această cerere nu se suprapunea pe obiectul unei acţiuni ce ar fi putut fi introdusă exclusiv în temeiul legii speciale de despăgubire, în speţă, Legea nr. 290/2003.

Astfel, deşi prima instanţă a constatat că, în procedurile administrative şi judiciare iniţiate în temeiul legii speciale, cererile reclamantului de obţinere a măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 290/2003 au fost respinse în mod irevocabil, nu a analizat, din perspectiva principiului specialia generalibus derogant, dacă acesta mai putea iniţia şi o acţiune de drept comun care să tindă la obţinerea despăgubirilor ce nu îi fuseseră acordate în temeiul Legii nr. 290/2003, pentru că reclamantul nu dovedise dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile pretinse şi nu respectase termenele instituite de legea specială pentru atacarea dispoziţiilor emise în procedura administrativă.

De asemenea, instanţa de apel, printr-o motivare contradictorie, deşi a făcut referiri la procedurile administrative urmate, a statuat că, "în condiţiile în care probele aflate la dosar şi cu care reclamantul înţelege să-şi dovedească acţiunea nu sunt de natură să susţină dreptul pretins, nu are relevanţă la soluţionarea cauzei dacă aceste probe emană ca urmare a analizării fondului dreptului, deoarece instanţa nu soluţionează în acest dosar o acţiune în baza legii reparatorii, ci o acţiune pe calea dreptului comun, unde reclamantul produce probele pe care le consideră de cuviinţă. Ceea ce urmăreşte apelantul prin această critică este, de fapt, obţinerea în cadrul prezentului demers a unor constatări pe fond, cu privire la drepturile stipulate în legea specială, pe care să le poată folosi tot în acest litigiu în susţinerea pretenţiilor faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fapt care depăşeşte limitele învestirii instanţei".

Or, din această motivare contradictorie, nu rezultă dacă instanţa de apel a pronunţat soluţia de respingere a apelului, considerând că, pe calea dreptului comun, reclamantul nu şi-a dovedit dreptul de proprietate sau că acesta nu mai putea urma calea dreptului comun, ca urmare a respingerii demersurilor iniţiate pe calea legii speciale, sau pentru că i se opune efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a statuat prima instanţă.

În acest context procesual, raportat şi la critica recurentului conform căreia instanţele anterioare ar fi aplicat greşit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, instanţa de recurs constată că niciuna dintre instanţele fondului nu a fost preocupată în a stabili, în lumina ultimelor dezvoltări jurisprudenţiale (a se vedea, în acest sens, cauza pilot D. şi alţii contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010) dacă reclamantul A. poate invoca existenţa în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puţin a unei speranţe legitime care să atragă în cauza dedusă judecăţii aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protecţia dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convenţională.

În acelaşi sens, tot printr-o motivare contradictorie, instanţa de apel a apreciat că, deşi reclamantul nu a indicat persoana cu care înţelege să se judece în acţiunea în constatare, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, obligarea acestei instituţii la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pentru bunurile autorilor săi, rămase în Bucovina de Nord.

În plus, a arătat instanţa de apel că "persoana în raport de care se poate pretinde constatarea existenţei dreptului este Statul Român - prin instituţiile administraţiei de stat, care nu este, din punct de vedere juridic, una şi aceeaşi cu persoana care derulează procedurile necesare obţinerii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003".

Or, pe de o parte, persoana cu care reclamantul a înţeles să se judece este intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, deci există indicată în cererea de chemare în judecată, cel puţin, în mod formal, o pârâtă, cu privire la care nu s-a tranşat absenţa calităţii procesuale pasivă în cauza dedusă judecăţii, iar în ceea ce priveşte indicarea statului, ca persoană în raport de care reclamantul ar fi putut pretinde recunoaşterea dreptului de proprietate, instanţa de apel nu a indicat în ce cadru procesual obiectiv, acest demers ar fi fost posibil, raportat şi la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru considerentele enunţate, constatând că motivarea expusă în considerentele deciziei recurate nu este aptă să determine menţinerea acestei hotărâri, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă; va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Stabilirea incidenţei motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa casării hotărârii atacate, face de prisos analizarea celorlalte motive de recurs, ce vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1041 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.