Civil delictual liability for land occupation under valid administrative title: conflict between tax obligations and damages for loss of use

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secţia I civilă la data de 21 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Oradea, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. Oradea la plata sumei de 616.537,50 RON, reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul creat în urma lipsirii acesteia de folosinţa terenului în suprafaţă de 20.050 mp, identificat cu nr. topo. x, înscris în CF nr. x Oradea, utilizat (fără a deţine un titlu valabil) de către pârâtă, pentru perioada 01 iunie 2015-31 octombrie 2018, plus dobânda legală până la data achitării integrale a sumei respective; a mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în eventualitatea în care în sarcina Municipiului Oradea, reprezentat prin Primar, se va stabili obligativitatea achitării unor taxe judiciare de timbru (sub sancţiunea nulităţii prezentei cereri de chemare în judecată), precum şi a oricăror altor cheltuieli ocazionate cu desfăşurarea procesului.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 194 şi art. 195 C. proc. civ. art. 193, art. 209, art. 219, art. 555 alin. (1), art. 565, art. 1349, art. 1357 şi următoarele din C. civ., art. 463 din Legea nr. 227/2017 privind Codul fiscal.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 56/C din data de 22 martie 2019, Tribunalul Bihor a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Municipiul Oradea, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. Oradea şi a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 86.516,5 RON, reprezentând despăgubiri pentru perioada 09 mai 2018-31 octombrie 2018, precum şi dobânda legală calculată asupra debitului începând cu data de 09 mai 2018 până la data plăţii efective; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 2.835,33 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporţional cu pretenţiile admise şi a respins cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 713/2019-Ap din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelurile civile introduse de apelantul-reclamant Municipiul Oradea, prin Primar, şi apelanta-pârâtă A. S.R.L Oradea, împotriva sentinţei civile nr. 56/C din 22 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 492.817,5 RON, reprezentând despăgubiri pentru echivalentul lipsei de folosinţă, pentru suprafaţa de teren de 18.774 mp, pentru perioada 01 decembrie 2015 - 31 octombrie 2018. Prin aceeaşi decizie s-a dispus păstrarea restului dispoziţiilor sentinţei apelate şi compensarea cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 713/2019-Ap din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L. Oradea, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în urma rejudecării, admiterea apelului şi anularea sentinţei civile nr. 56/C/2019 a Tribunalului Bihor, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a prezentat situaţia de fapt a litigiului şi a arătat că între Municipiul Oradea şi S.C. A. S.R.L. Oradea există un raport juridic administrativ-fiscal generat de atribuirea în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor, a terenului în suprafaţă de 20.050 mp, potrivit Deciziei nr. 139 din 15 februarie 1991 a Primăriei Municipiului Oradea.

Recurenta a învederat că această formă de atribuire în folosinţă a terenului nu este cu titlu gratuit, ci se circumscrie prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, respectiv că, deţine terenul cu titlu administrativ valabil de folosinţă, pentru care plăteşte taxe şi impozite, fiind înregistrat ca şi contribuabil fiscal în evidenţa Direcţiei Economice Oradea, cu Codul fiscal şi rol nominal unic.

Astfel, recurenta a opinat că terenul în legătură cu care se solicită despăgubiri nu este ocupat ilicit, întrucât dreptul de folosinţă i-a fost conferit prin Decizia Primăriei Oradea nr. 139 din 15 februarie 1991, pe durata existenţei construcţiilor.

De asemenea, a precizat că anterior, s-a solicitat obligarea sa la încheierea unui contract de concesiune, însă, prin sentinţa civilă nr. 1216/1996, Judecătoria Oradea a respins acţiunea cu acest obiect formulată de reclamantul Consiliul Local Oradea, reţinând că în condiţiile în care există un drept de folosinţă exercitat în baza unui act administrativ de atribuire, nu se mai impune încheierea unui contract de concesiune, această hotărâre bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

A mai arătat recurenta că, anual, pentru folosinţa terenului plăteşte o taxă echivalentă cu impozitul pe teren, iar Direcţia Economică Oradea emite la începutul fiecărui an fiscal un proces-verbal pentru calculul taxei pe teren datorată de persoanele juridice, act administrativ fiscal de natură să stabilească cuantumul taxei anuale indexată prin hotărâre de Consiliu Local, anterior emiterii procesului-verbal pentru anul fiscal în curs.

Totodată, recurenta a susţinut că raportul juridic născut între părţile din prezentul dosar este de natură fiscală, în regim de autoritate publică, având la bază dispoziţiile Codul fiscal şi că nu poate fi asimilat unui raport juridic civil, întemeiat pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În opinia recurentei, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut greşit că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii civile pentru fapta proprie, potrivit art. 1349 şi următoarele din C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că a săvârşit o faptă ilicită, având în vedere statuările din hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior în litigiile dintre părţi, în cuprinsul hotârârii recurate nefiind arătate motivele care justifică această concluzie.

De asemenea, recurenta a invocat că s-a ignorat existenţa actului administrativ în temeiul căruia foloseşte terenul, respectiv, incidenţa art. 1353 din C. civ., astfel că, aprecierea instanţei de apel vizând culpa sa, în sensul că aceasta îmbracă forma neglijenţei şi ar rezulta din interpretarea eronată a naturii juridice a dreptului propriu, este greşită, dat fiind că achitarea altor sume decât taxa pe teren, pentru lipsa de folosinţă, având în vedere situaţia juridică actuală, nu are temei legal sau contractual.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta a susţinut că această condiţie pentru angajarea răspunderii sale civile nu este îndeplinită, întrucât dreptul de folosinţă i-a fost acordat în anul 1991 pe toată durata de existenţă a construcţiilor, iar în prezent nu există o dispoziţie legală sau obligaţie contractuală stabilită în sarcina sa de a plăti vreo sumă către Municipiul Oradea, cu excepţia taxei pe teren, calculată şi imputată în regim de autoritate publică, în temeiul prevederilor art. 463 alin. (2) Codul fiscal.

Totodată, recurenta a arătat că raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia prejudiciul se va repara prin acordarea de despăgubiri civile echivalente cu valoarea taxei pe teren stabilită prin raportul juridic administrativ-fiscal este greşit, în condiţiile în care repararea oricărui prejudiciu fundamentat pe răspunderea civilă delictuală se face potrivit prevederilor art. 1381 şi următoarele C. civ., iar Curtea de Apel Oradea a realizat o corelare nepermisă a instituţiei răspunderii civile delictuale din C. civ. cu instituţia de natură administrativ-fiscală a impunerii/taxării persoanelor fizice ori juridice cu privire la terenuri, reglementată de Codul fiscal.

Conchizând, recurenta a considerat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au aplicat greşit normele de drept material privind instituţia răspunderii civile delictuale şi cele de drept fiscal substanţial - art. 463 şi următoarele Codul fiscal, fără a motiva judicios aplicarea dispoziţiilor legale reţinute în fundamentare, acest fapt conducând la adoptarea unor soluţii greşite în cauză.

5. Procedura de filtru.

Raportul asupra admisibilităţii recursului întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 iunie 2020 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant Municipiul Oradea prin primar, a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 23 septembrie 2020.

6. Apărările formulate în cauză.

La data de 03.02.2020 a formulat întâmpinare reclamantul Municipiul Oradea.

Intimatul a invocat excepţia de nulitate a prezentului recurs, susţinând că toate criticile recurentei constituie în fapt reiterări ale criticilor formulate în faţa instanţei de fond, care nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, intimatul a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta intimată S.C. A. S.R.L. Oradea, ca nefondat.

În motivare, intimatul a arătat, în esenţă, că folosinţa exercitată de către intimată se circumscrie dispoziţiilor art. 1357 C. civ. care sancţionează fapta ilicită, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a terenului.

În acest sens, intimatul arată că recurenta este o societate comercială care desfăşoară o activitate profesională aducătoare de profit urmărind realizarea unui scop patrimonial propriu, exercitând un drept de folosinţă, pe o perioadă nedeterminată, asupra unui teren aflat în administrarea UAT, fără să existe o justificare legală pentru care folosinţa să îmbrace forma gratuită.

În opinia intimatei, recurenta face o confuzie între taxele achitate cu titlu de impozit în baza prevederilor fiscale (art. 463 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) şi despăgubirea pentru lipsa de folosinţă pe care o solicită Municipiul Oradea a fi achitată de către societatea recurentă în calitatea sa de proprietar al acestui teren.

Astfel, impozitele la care face referire recurenta reprezintă obligaţii fiscale, pe care în calitatea sa de titular al dreptului de folosinţă asupra terenului în cauză trebuie să le achite şi care sunt stabilite în baza legii, reprezentând în realitate sarcini ale dreptului de folosinţă, în timp ce despăgubirile solicitate de Municipiul Oradea intră în conţinutul unui alt raport juridic distinct de raportul juridic fiscal, respectiv a unui raport juridic civil, şi reprezintă o obligaţie corelativă a dreptului de folosinţă.

Or, în speţă, instanţa de apel a făcut o distincţie justă a naturii juridice a dreptului de folosinţă al recurentei concluzionând că, exploatând în interes privat un teren aflat în administrarea intimatului o perioadă îndelungată de timp, fără a îndeplini condiţiile legale pentru a beneficia de folosinţa gratuită, societatea recurentă poate fi obligată la despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului, pe lângă taxa instituită de prevederile art. 463 alin. (2) din Legea nr. 227/2015.

Totodată, instanţa de apel a analizat toate motivele invocate prin cererea de apel şi a statuat corect că intimatului Municipiul Oradea i s-a cauzat un prejudiciu, în cauză fiind îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile răspunderii delictuale civile în persoana recurentei, impuse de dispoziţiile art. 1349, 1357 şi urm. din Noul C. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului.

În acest sens, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de recurs constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de fapt şi de drept. De asemenea, întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Din perspectivă convenţională, art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanţie a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În acest sens, exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi şi de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul.

Astfel, deşi această exigenţă nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argument suficient de clar şi de precis, susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă decisivă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific.

În contextul acestor garanţii procesuale care se impun a fi respectate în toate litigiile, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt fondate argumentele recurentei pârâte, în sensul că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor esenţiale ale acesteia invocate în apărare, în apel şi care erau determinante pentru soluţionarea cauzei.

Astfel, în cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă a terenului atribuit acesteia în folosinţă prin decizia nr. 139/1991 a Primarului municipiului Oradea, invocând drept temei al pretenţiilor deduse judecăţii normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că art. 1357 din C. civ., consacră un principiu general ce corespunde unor cerinţe de echitate socială şi securitate juridică potrivit căruia aceia care sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 1357 din C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii legale: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Întrucât aceste condiţii sunt elemente fundamentale susceptibile să influenţeze soluţia pronunţată de instanţă, ele trebuie, deci, să se regăsească în considerentele hotărârii.

În speţă, în ceea ce priveşte fapta ilicită, instanţa de apel a reţinut că pârâta utilizează terenul în suprafaţă de 18.774 mp aflat în administrarea reclamantului în baza unui act administrativ (decizia nr. 139/15.02.1991 emisă de Primarul Municipiului Oradea), că, în privinţa naturii juridice a dreptului de folosinţă deţinut de pârâtă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, prin hotărâri judecătoreşti definitive, faptul că între părţi nu se impune încheierea unui contract civil, deoarece există un act administrativ, în baza căruia pârâtul foloseşte terenul, respectiv că, acest drept, nu cade sub incidenţa Legii nr. 18/1991 şi nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate în baza unei legi speciale de retrocedare, de către titularul dreptului de folosinţă.

Totodată, instanţa de apel a reţinut, interpretând per a contrario, dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţie coroborat cu art. 874-875 din C. civ. şi art. 124 din Legea 215/2001, că pârâta, care este o societate comercială, nu îndeplineşte condiţiile impuse de aceste norme pentru a exercita folosinţa terenului în mod gratuit. În acelaşi sens, au fost reţinute prevederile art. 3 din Decizia nr. 139 din 15.02.1991 emisă de Primarul municipiului Oradea.

În considerarea acestor elemente factuale, instanţa de apel a constatat că exploatând în interes privat terenul ce i-a fost atribuit în folosinţă, o perioadă îndelungată de timp, fără a îndeplini condiţiile legale pentru a beneficia de o folosinţă gratuită, apelanta pârâtă poate fi obligată la despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului, pe lângă taxa de folosinţă, reglementată de art. 463 alin. (2) din Legea 227/2015, conchizând că, în speţă, fapta ilicită este reprezentată de ocuparea terenului menţionat, fără a achita o despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, deşi atribuirea nu este una cu titlu gratuit, nefiind îndeplinite condiţiile legale în acest sens.

Totodată, în ceea ce priveşte vinovăţia pârâtei, instanţa de apel a reţinut că această condiţie este îndeplinită raportat la dispoziţiile art. 1357 alin. (2) din C. civ. care stabilesc că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, respectiv, şi pentru faptele săvârşite din culpă sub forma neglijenţei, adică în acele situaţii în care nu prevede rezultatele faptelor sale deşi putea şi trebuia să le prevadă, iar o asemenea situaţie poate rezulta şi din interpretarea eronată a naturii juridice a dreptului de folosinţă, respectiv din aprecierea netemeinică în sensul că folosinţa exercitată în baza actului administrativ este una gratuită, singura taxă considerată ca fiind datorată fiind taxa fiscală, reţinând, totodată, că nu este incidentă nicio cauză de înlăturare a vinovăţiei.

În privinţa prejudiciului, s-a reţinut, în esenţă, că această condiţie este îndeplinită şi constă în imposibilitatea culegerii fructelor terenului de către titularul dreptului de administrare, respectiv s-a apreciat că, în speţă, prejudiciul este reprezentat de lipsa de folosinţă a terenului, cuantificată prin raportare la taxa pe teren.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că situaţia premisă care stă la baza raţionamentului judiciar expus în adoptarea soluţiei criticate în recurs, necotestată în recurs, este reprezentată de existenţa în patrimoniul pârâtei a unui drept actual de a folosi terenul în suprafată de 18774 mp., drept recunoscut acesteia în temeiul unui titlu valabil, reprezentat de un act administrativ.

Or, raportat la temeiul juridic al cererii de despăgubire formulate de reclamantă - răspunderea civilă delictuală - Înalta Curte, procedând la verificarea raţionamentului juridic expus în cuprinsul deciziei recurate constată că acesta este incomplet, instanţa de apel omiţând să argumenteze corespunzător, raportat la circumstanţele factuale specifice pricinii, concluzia sa privind îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel, în apel, recurenta pârâtă a invocat, în esenţă, atât împrejurarea că între părţile litigante există un singur raport juridic, de drept fiscal, care generează în sarcina sa obligaţii fiscale (obligaţia de plată a taxei pe teren stabilită conform normelor fiscale incidente), cât şi faptul că folosinţa asupra terenului ocupat efectiv de aceasta este exercitată în temeiul unui drept ce i-a fost acordat în temeiul unui titlu valabil, respectiv că nu există nicio dispoziţie legală sau convenţională care să stabilească, în concret, în sarcina sa obligaţia de plată a lipsei de folosinţă, distinct de taxa de teren pe care a achitat-o, prejudiciul invocat de reclamantă fiind cuantificat chiar de către titularul cererii de chemare în judecată prin luarea în considerare a taxei pe teren (de natură fiscală), stabilită însă pentru o altă zonă de impozitare.

Or, dacă în ceea ce priveşte argumentele întemeiate pe natura fiscală a raportului juridic născut între părţi în temeiul deciziei nr. 139/1991, hotărârea recurată cuprinde raţionamentul juridic avut în vedere de către instanţa de prim control judiciar, în ceea ce priveşte obligaţia beneficiarilor dreptului de folosinţă asupra terenurilor aflate în administrarea unităţilor administrativ teritoriale de a achita contravaloarea folosinţei terenului, în ipoteza în care aceasta nu are caracter gratuit, nu se explicitează, într-o manieră adecvată, impusă de circumstanţele particulare ale pricinii, concluzia aceleiaşi instanţe referitoare la caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei, la prejudiciu şi la vinovăţia acesteia, ignorându-se apărările pârâtei sub acest aspect, anterior prezentate, deşi acestea erau hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei şi necesitau un răspuns specific şi explicit în considerentele hotărârii.

Omiţându-se a se analiza, prin decizia recurată, aceste argumente care, în speţă, tindeau la a demonstra lipsa caracterului ilicit al faptei de ocupare a terenului şi inexistenţa vinovăţiei pârâtei şi a unui prejudiciu de natură civilă înregistrat de reclamantă, deşi era în sarcina instanţei de apel să examineze şi să răspundă motivat susţinerilor ce i-au fost ridicate în cuprinsul motivelor de apel şi întâmpinării la apelul părţii adverse şi de a lămuri toate aspectele cauzei, se constată că decizia recurată apare ca fiind lipsită de argumente de natură să susţină corectitudinea stării de fapt reţinută de instanţa de apel.

Or, nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederate, echivalează cu nesocotirea obligaţiei impuse instanţei de apel de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., şi are drept consecinţă împiedicarea exercitării controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său.

Pentru aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată nu respectă disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în ceea ce priveşte aspectele principale şi determinante în pronunţarea deciziei, nefiind clare raţiunile avute în vedere de către instanţa de apel, precum şi elementele de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul modalităţii în care, în speţă, a fost aplicată legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În consecinţă, în aplicarea art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Oradea împotriva deciziei nr. 713/2019-Ap din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, Înalta Curte nu va analiza în acest moment procesual criticile recurentei vizând modalitatea în care instanţa de apel a aplicat în cauză dispoziţiile legale incidente şi nici concludenţa şi utilitatea probelor administrate în recurs, această apreciere revenind instanţei de rejudecare.

În rejudecarea cauzei, instanţa de apel va ţine seama de împrejurarea că, în optica legiuitorului civil, exercitarea unui drept nu poate întruni caracteristicile unei fapte ilicite şi, în consecinţă, nu justifică dreptul de a obţine despăgubiri dacă titularul exercită prerogativele conferite conform finalităţii acordate, fără a i se putea imputa vreo culpă.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa asupra cererii recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecăţii de recurs asupra căreia nu s-a putut dispune la acest moment, dată fiind soluţia care s-a impus, în baza legii, a casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. Oradea împotriva deciziei nr. 713/2019-Ap din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.