Civil delict claim for moral damages: balancing freedom of expression against personal reputation and dignity in public statements

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 27 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând instanţei: să constate încălcarea de către pârâtă a dreptului la onoare, demnitate, reputaţie şi viaţă privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, batjocoritoare şi mincinoase la adresa reclamantei; să admită cererea de răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei şi să o oblige pe aceasta la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin plata unei sume de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate şi reputaţie; să o oblige pe pârâtă la încetarea oricărei încălcări în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi familia acesteia de natură a leza drepturile intrinseci fiinţei umane, demnitatea, onoarea, reputaţia şi viaţa privată; să oblige pârâta la publicarea dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-un ziar de largă circulaţie şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată generate de declanşarea prezentului litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat conform art. 451 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1821/08 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 203A din 15 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 07 mai 2019, reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât a analizat motivele de apel numai prin raportare la dispoziţiile art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană, deşi prin motivele de apel a învederat că, prin sentinţa de fond, prima instanţă a omis a se pronunţa asupra aplicabilităţii în speţă a prevederilor art. 72, art. 70, art. 75, art. 252 şi art. 253 C. civ.

Astfel, deşi a făcut trimitere prin citate la informaţiile denigratoare oferite de intimata-pârâtă presei, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au apreciat că o astfel de atitudine nu ar aduce atingere onoarei, demnităţii şi dreptului său la viaţa privată; analizând apelul numai prin prisma dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană, instanţa de apel a încălcat principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, consacrate prin art. 6, 8, 9 şi 13 C. proc. civ.

A susţinut recurenta-reclamantă că, în ceea ce priveşte cauza, aceasta este percepută ca fiind temeiul legal al unei acţiuni, fiind definită ca situaţia de fapt calificată juridic, reprezentând instituţia de drept material la care se raportează în expunerea motivelor de fapt şi de drept ce se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Raportat la art. 9 C. proc. civ., instanţa nu poate schimba cauza acţiunii deduse judecăţii, faţa de principiul disponibilităţii în procesul civil, aşa cum au procedat instanţa de fond şi cea de apel (care a omis total a se pronunţa asupra criticilor aduse, privind nesocotirea de către intimata-pârâtă a drepturilor nepatrimoniale, ca drepturi fundamentale).

S-a arătat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat şi dreptul la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. civ. şi art. 21 pct. 3 din Constituţia României, ca o componentă a principiului asigurării preeminenţei dreptului într-un stat de drept având în vedere că instanţa de apel a apreciat că dreptul la exprimare al intimatei-pârâte prevalează în raport cu dreptul la viaţa privată al recurentei.

În dezvoltarea motivului de recurs prin care a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv că ar cuprinde motive contradictorii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, la fila x din considerente, instanţa de apel a făcut trimitere la dosarul de divorţ care s-a desfăşurat între B. şi C., reţinând că s-a luat act de încetarea căsătoriei celor doi la data de 23 ianuarie 2017; în consecinţă, la data decesului intimata-pârâtă nu mai avea calitatea de soţie a defunctului, iar atitudinea sa faţă de defunct nu îi dădea acesteia legitimitatea a se ocupa de funeralii.

Cu referire la expresiile cu un vădit caracter denigrator de "tolerată", "persoană care toarnă copii pe bandă rulantă", instanţa de apel a arătat că intimata-pârâtă era îndreptăţită să-i adreseze astfel de cuvinte, pe motiv că nu avea o legătură de căsătorie cu fiul defunctului C., pentru acest motiv trebuind practic să fie exclusă din familie; cu toate acestea la fila x din considerente (paragraful 6) se menţionează:

"Ca atare, nu se poate spune că statutul apelantei-reclamante în societate este incert câtă vreme aceasta duce o viaţă de familie cu fiul defunctului C., având o relaţie de concubinaj, care este recunoscută de dreptul european ca fiind echivalentă relaţiei de căsătorie".

A susţinut recurenta-reclamantă că raportat la aceste considerente ale instanţei nu se justifică respingerea apelului cu motivarea că expresiile jignitoare şi denigratoare la adresa sa proferate de intimata-pârâtă nu aduc atingere onoarei demnităţii şi dreptului la viaţă privată, astfel cum aceste valori nepatrimoniale sunt apărate de Constituţie (art. 1), legislaţia internaţională (art. 8 din Convenţia europeană) şi C. civ. (art. 72, art. 70 şi art. 75).

În plus, cu referire la informaţiile prezentate în formă de citat de ziarul on-line "Ştiri pe surse", instanţa de apel a reţinut în mod incorect că nu s-a dovedit că afirmaţiile ar aparţine intimatei-pârâte, în condiţiile în care afirmaţiile sunt prezentate în citat preluat din ziarul menţionat.

A susţinut recurenta-reclamantă că faţă de prevederile art. 425 C. proc. civ. se poate constata că în considerentele deciziei atacate există contradicţii, întrucât, conform celor expuse, instanţa de apel a apreciat că acţiunea promovată este neîntemeiată, deşi prin prisma altor considerente, acţiunea a fost apreciată ca fiind întemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs prin care a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel s-a axat numai pe considerentul că prin acţiunile întreprinse de intimata-pârâtă nu s-ar fi adus atingere drepturilor nepatrimoniale reglementate de art. 8 din Convenţia Europeană, fără nicio menţiune privind aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 71, art. 72 şi art. 74 C. civ. şi ale art. 1 din Constituţie.

A învederat că, prin discursurile mediatice ţinute de intimata-pârâtă la adresa sa, menţionate în al doilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a adus atingere dreptului fundamental la demnitate, ca valoare inviolabilă, orice atingere a acestui drept intrând în sfera faptei ilicite întrucât încălcarea unor norme imperative ale legii şi ale principiilor constituţionale nu poate fi apreciată de o instanţă ca excedând sferei delictului civil, la care se referă art. 1349 C. civ.

Or, prin interviurile şi apariţiile în presă, intimata-pârâtă i-a adus acuze care sunt încriminate de legiuitor, prin articolele menţionate fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale aşa cum este reglementată această răspundere de art. 1357 C. civ., respectiv: existenţa unei fapte ilicite şi înregistrarea unui prejudiciu ce constă în traumele psihice trăite cu mare intensitate, urmare a campaniei denigratoare pornită de intimata-pârâtă, aspecte care nu au fost luate în considere de instanţa de apel prin decizia recurată, aceasta limitându-se la dreptul la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană, drept care este mai tolerant faţă de ziarişti, iar nu faţă de persoanele fizice care cu intenţie directă urmăresc ca o altă persoană să fie prezentată într-o lumină total nefavorabilă.

A arătat recurenta-reclamantă că atacul pornit de intimată împotriva sa, dovedit prin trimitere la publicaţiile unde i-au fost aduse grave acuzaţii, au fost făcute în spaţiul public, fapt necontestat de instanţa de apel, care a reţinut în mod nelegal că numai situaţia factuală trebuie avută în vedere, situaţie care nu ar impune nicio probă a verităţii, în totală contradicţie cu prevederile legale invocate şi care, raportat chiar la situaţia factuală, atestă fără dubiu că a fost denigrată în mod grav de intimata-pârâtă, pentru a crea o percepţie greşită publicului; respingerea apelului prin decizia recurată atestă că instanţa de apel a ignorat total în primul rând dispoziţiile art. 1 din Constituţia României.

Astfel, în Constituţia României, demnitatea este consacrată ca valoare fundamentală prin art. 1 alin. (3) în care se specifică faptul că: România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate, fiind vorba, aşadar, de o formulare mult mai extinsă şi de un context mai larg faţă de C. civ., care prin art. 72 ocroteşte, de asemenea, acest drept.

În art. 71 din C. civ. se specifică faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 26 din Constituţia României, autorităţile publice respectă si ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Conform art. 8 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei.

Art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dispune că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor.

În opinia recurentei-reclamante, contrar acestor reglementări şi probelor administrate, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel, prin decizia nr. 203/15 februarie 2019, că acuzaţiile imputate de intimata-pârâtă, prin care a fost supusă atenţiei publice cu rea-credinţă, prin dezvăluiri făcute presei privind aspecte nereale din viaţa personală de familie, s-ar încadra în noţiunea de decenţă, aspect inadmisibil raportat la valorile ocrotite de normele invocate în cererea de recurs.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu a nesocotit principiul disponibilităţii întrucât dispoziţiile legale, a căror incidenţă se susţine, de către recurentă, că nu ar fi fost analizată, reglementează conţinutul dreptului la liberă exprimare şi al dreptului la demnitate.

Contrar opiniei recurentei, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, afirmaţiile pretins defăimătoare sunt analizate tocmai prin raportare la conţinutul dreptului la liberă exprimare şi prin raportare la conţinutul dreptului la reputaţie (componentă a dreptului la demnitate) al cărui titular este recurenta - reclamantă.

De altfel, şi prevederile art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului reglementează tot conţinutul, limitările si mijloacele de protecţie a dreptului la reputaţie şi a dreptului la liberă exprimare.

Cu referire la criticile prin care s-a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv că ar cuprinde motive contradictorii, intimata-pârâtă a arătat că niciunul dintre argumentele recurentei, menite a susţine această critică, nu sunt de natură a confirma ipoteza potrivit căreia hotărârea nu ar fi motivată sau, după caz, hotărârea ar cuprinde motive contradictorii.

Astfel, nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că hotărârea instanţei de apel ar fi nemotivată, câtă vreme, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta a analizat şi a criticat tocmai considerentele care au fundamentat pronunţarea hotărârii recurate. În atare condiţii, nu se poate susţine că hotărârea instanţei de apel nu ar fi motivată.

Cu referire la critica potrivit căreia hotărârea instanţei de apel ar cuprinde motive contradictorii, intimata-pârâtă a susţinut că nu poate fi primită.

De asemenea, intimata-pârâtă a susţinut că nu sunt fondate nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând în mod corect că în speţă nu se conturează săvârşirea vreunei fapte ilicite, constând în încălcarea dreptului la reputaţie al reclamantei; în mod corect instanţa de apel a reţinut că afirmaţia conform căreia recurenta - reclamantă ar fi o persoană "tolerată" în cadrul familiei, a fost făcută în contextul conflictului preexistent între părţi, pe fondul existentei unor afirmaţii/declaraţii publice ale recurentei cu privire la drepturile şi la conduita morală ale intimatei, scopul exclusiv al acestei afirmaţii reprezentându-l apărarea drepturilor proprii.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 4 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 203 A/15 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce vor succede:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în sensul că a omis să cerceteze aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 70, 72, 75, 252 şi 253 C. civ., examinând cauza exclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica nu este fondată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte menţionează că judecata în apel se face în limitele criticilor deduse judecăţii, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale pretins ignorate de instanţa de apel sunt cele care reglementează dreptul la liberă exprimare (art. 70 C. civ.), dreptul la demnitate (art. 72 C. civ.), limitele dreptului la viaţă privată şi la demnitate (art. 75 C. civ.), ocrotirea personalităţii umane (art. 252 C. civ.) şi mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale (art. 253 C. civ.).

Aceste prevederi reprezintă, în esenţă, transpunerea în legislaţia naţională a normelor cuprinse în art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, art. 8 din Convenţie are următorul conţinut: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Dispoziţiile articolul 10 din Convenţie prevăd că: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

În speţă, se constată că în apel reclamanta a criticat sentinţa susţinând că prima instanţă s-a rezumat a cita prevederile art. 72, 70, 75, 252 şi 253 din C. civ., fără raporta aceste reglementări la situaţia de fapt şi fără a corobora modul de aplicare a acestora la probele administrate.

Dispoziţiile legale citate de recurenta-reclamantă au următorul conţinut:

Art. 70 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75."

Art. 72 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."

Art. 75 C. civ.: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune."

Art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Art. 253 C. civ.: "(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).

(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive."

Se constată că sub aspectul dispoziţiilor legale menţionate, examinând criticile formulate, în ansamblul lor, instanţa de apel a menţionat că: "Noul C. civ., prin art. 1397 cu trimitere la art. 253, prevede posibilitatea reparării patrimoniale şi a prejudiciului nepatrimonial, fiind reglementate mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană, care pretinde înregistrarea unui prejudiciu din această perspectivă, poate recurge.

Curtea apreciază că susţinerile reclamantei trebuie analizate şi prin raportare la art. 30 din Constituţie, care consfinţeşte dreptul la libera exprimare, dar şi prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care în art. 10 prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere."

Examinarea în cauză a dreptului la liberă exprimare şi a limitelor acestuia a fost necesară având în vedere echilibrul care trebuie să existe între cele două drepturi de care se prevalează părţile, deopotrivă garantate, fiind necesar a se verifica dacă, prin faptele imputate, intimata-pârâtă s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţa încălcării art. 8 din acelaşi act normativ, respectiv cu încălcarea dreptului recurentei-reclamante la reputaţie (componentă a dreptului la demnitate).

Prin urmare, curtea de apel a avut în vedere deopotrivă temeiurile de drept national şi pe cele convenţionale, examinând cauza în limita criticilor formulate prin raportare la ansamblul dispoziţiilor legale invocate în cauză, neputându-se susţine cu temei că instanţa de apel avea a face o analiză distinctă a criticilor formulate în apel exclusiv pe temeiul normelor naţionale care se situează în domeniul de reglementare al dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţie.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici criticile prin care s-a susţinut că în acest mod instanţa de apel ar fi încălcat principiile fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 6, 8, 9 şi 13 din C. proc. civ.

Cu referire la această susţinere a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, în concret, au fost dezvoltate critici exclusiv din perspectiva schimbării cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce ar conduce la încălcarea dreptului de dispoziţie al părţii, critici care au un vădit caracter nefondat în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a examinat cererea de apel prin raportare la ansamblul dispoziţiilor legale invocate în cauză, iar dispoziţiile C. civ. pretins necercetate nu reprezintă decât transpunerea normelor cuprinse în art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând în continuare criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, între paragrafele menţionate de recurentă neexistând nicio contradicţie de natură a afecta legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

În acest sens Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în privinţa pârâtei, faptul că nefiind desfăcută cu caracter definitiv căsătoria încheiată de aceasta cu defunctul C., în considerararea duratei căsătoriei, a prevederilor legale în virtutea cărora şi-a păstrat calitatea de soţie şi a obiceiului, aceasta era îndreptăţită să se ocupe de funeralii.

Cu referire la reclamantă a reţinut că nu are un statut incert în societate întrucât duce o viaţă de familie împreună cu fiul defunctului C., având o relaţie de concubinaj care este recunoscută în dreptul european ca fiind echivalentă unei relaţii de căsătorie.

În contextul particular al cauzei, instanţa de apel a analizat în ce raporturi se găsea fiecare dintre părţi cu defunctul ale cărui funeralii au ocazionat declaraţiile incriminate prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurentei, considerentele menţionate în dezvoltarea motivului de recurs examinat nu au caracter contradictoriu; în realitate, instanţa de apel a reţinut lipsa caracterului ilicit al faptei imputate intimatei-pârâte în contextul în care însăşi reclamanta i-a contestat pârâtei îndreptăţirea de a se ocupa de înmormântarea soţului cu care se afla în proces de divorţ.

Instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că pârâta avea legal calitatea de soţie, iar, pe de altă parte, că reclamanta nu are un statut incert în societate, relaţia sa de concubinaj fiind similară uneia de căsătorie din perspectiva dreptului la viaţă privată.

Trebuie însă menţionat că aceste statuări ale instanţei de apel, care nu se exclud, au fost expuse în contextul examinării unor critici diferite.

Astfel, instanţa de apel s-a referit, pe de o parte, la contextul în care au fost făcute declaraţiile de către pârâtă, reţinând, totodată, că pârâta nu a nominalizat-o pe reclamantă ca fiind o persoană care nu ar face parte din familie, iar, pe de altă parte, a analizat în concret statutul reclamantei prin raportare la relaţia de concubinaj a acestuia cu fiul defunctului C., subliniind însă că percepţia pârâtei, exprimată public, nu poate fi sancţionată câtă vreme între părţi nu s-au născut sentimente de ataşament specifice vieţii de familie.

Cu referire la criticile prin care s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit că informaţiile prezentate sub formă de citat în ziarul on-line "Ştiri pe surse" i-ar aparţine pârâtei, din perspectiva motivului de recurs analizat Înalta Curte constată că nu există contadicţii în motivare sub acest aspect, curtea de apel reţinând că nu s-a dovedit că afirmaţiile pretins denigratoare dintr-un comunicat de presă îi aparţin pârâtei în condiţiile în care aceasta s-a apărat susţinând că aparţin în realitate defunctului. În plus, curtea de apel a reţinut că şi în măsura în care aceste afirmaţii ar fi reale nu s-ar impune o altă concluzie faţă de situaţia conflictuală preexistentă dintre părţi.

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, respingând apelul, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că faptele imputate intimate-pârâte nu depăşesc limitele de exprimare impuse de necesitatea respectării art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că reclamanta nu a suferit un prejudiciu în legătură cu afirmaţiile pârâtei care să atragă răspunderea acesteia din perspectiva dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Prin criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ.

Recurenta nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate sub acest aspect în sensul că nu a combătut raţionamentul instanţei de apel, ci a reiterat susţinerile privitoare la interviurile şi apariţiile în presă ale intimatei-pârâte, susţinând că "a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite şi a prejudiciului constând în traume psihice trăite cu mare intensitate, urmare a campaniei denigratoare pornită de intimata-pârâtă, aspecte care nu au fost luate în considerare de instanţa de apel prin decizia recurată, aceasta limitându-se la dreptul la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană, drept care este mai tolerant faţă de ziarişti".

Înalta Curte reţine că, deşi este real că limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi în cazul jurnaliştilor, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, existenţa faptei ilicite nu a fost probată în circumstanţele particulare ale cauzei.

Înalta Curte subliniază că, în considerarea caracterului extraordinar al căii de atac a recursului, judecata în această cale de atac implică în mod exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, fiind necesar, totodată, ca prin criticile formulate titularul căii de atac să evidenţieze în mod particular pretinsele erori din raţionamentul logico-judiciar al instanţei de apel, nefiind permisă reiterarea susţinerilor proprii ale părţii.

În concret, recurenta-reclamantă nu a combătut argumentele prin care instanţa de apel, făcând o analiză complexă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în situaţia particulară în care două drepturi garantate în mod egal de legislaţia naţională şi convenţională (dreptul la reputaţie, circumscris dreptului la viaţă privată al reclamantei şi dreptul la liberă exprimare al pârâtei), a conchis că afirmaţiile considerate jignitoare de către reclamantă sunt exprimate într-o modalitate care nu este de natură să afecteze justul echilibru ce ar trebui să existe între libertatea de exprimare a unei persoane şi dreptul la reputaţie al celeilalte.

Prin urmare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor prin care s-a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 şi 1357 C. civ., precum şi caracterul pur formal al criticilor privitoare la dispoziţiile art. 1 şi 26 din Constituţie, art. 71, art. 72 şi art. 75 din C. civ. şi art. 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 203A din 15 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.