Revizuire inadmisibilă pentru lipsa caracterului determinant al hotărârii anulată în revendicare și constatarea ineficienței donației

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017, revizuenţii A. şi B. au solicitat anularea sentinţei civile nr. 113/05.02.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 802/18.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că ipoteza susţinută de către revizuenţi nu se circumscrie textului de lege invocat, respectiv teza a II-a a art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care vizează situaţia în care s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care se întemeiază hotărârea a cărei revizuire se cere.

În acest sens, s-a constatat că motivele de revizuire sunt de strictă interpretare, dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, neputând fi nici extinse, nici interpretate în afara intenţiei legiuitorului.

În speţă, în considerentele sentinţei a cărei revizuire se solicită, s-a făcut doar menţiune cu privire la existenta unui alt dosar, fără ca raţionamentul instanţei să se fi întemeiat, la soluţionarea cauzei, pe hotărârea invocată de revizuenţi.

În acest context s-a apreciat, în analiza cererii de constatare a ineficacităţii donaţiei ca urmare a neacceptării ei, din perspectiva dispoziţiilor art. 814 C. civ., că este lipsit de relevanţă juridică faptul că bunul nu a intrat în patrimoniul Academiei, ci al statului, trimiterea la dosarul în discuţie făcându-se prin sublinierea că acest aspect este cunoscut, fără însă ca instanţa să se întemeieze pe hotărârea pronunţată în cauza menţionată.

Totodată, s-a apreciat că nici în privinţa soluţionării capătului de cerere având ca obiect revendicarea bunului instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu revizuire nu s-a întemeiat pe hotărârea în discuţie, din considerente rezultând cu evidenţă raportarea la dispoziţiile art. 480 din C. civ. de la 1865.

La data de 16.09.2019, reclamanţii A. şi B. au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 802/18.04.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea apelului, apelanţii-revizuenţi au arătat că revizuirea are ca temei decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013, considerentele acesteia şi soluţia dată pe fondul cauzei în apel în considerarea dispoziţiilor art. 430 şi 431 noul C. proc. civ.

Apelanţii au susţinut că, prin constatările şi dispoziţiile instanţei supreme au fost contrazise considerentele şi soluţia din hotărârea a cărei revizuire se cere, chiar dacă eşafodajul juridic al hotărârii atacate cu revizuire se întemeia pe concluzia că bunul imobil ar fi intrat în patrimoniul Academiei Române şi ca atare donaţia ar fi fost perfectă, iar revendicarea nu se putea solicita împotriva statului.

De asemenea, apelanţii au invocat că s-a ignorat faptul că instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire au solicitat-o a avut în vedere sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008 (devenit ulterior nr. 4120/2/2013), prin care se admisese acţiunea în revendicare a Academiei Române, având ca obiect acelaşi imobil, aceasta constituind baza motivării sentinţei a cărei revizuire o solicită, dezbaterile determinante pentru soluţia pronunţată fiind realizate în jurul problemei privind existenţa sau nu în patrimoniul Academiei Române a imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, respectiv dacă donaţiile şi-au produs sau nu efectul.

Au precizat apelanţii că sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2008, care a constituit fundament al sentinţei civile a cărei revizuire au solicitat-o, a fost modificată în sensul respingerii acţiunii în revendicare promovată de intervenienta-intimată Academia Română împotriva intimatului-pârât Municipiul Bucureşti, cu argumentarea că intervenienta nu a avut niciodată în patrimoniul său bunul imobil, care face, în parte, şi obiectul cauzei soluţionate prin hotărârea atacată cu revizuire.

Or, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu revizuire a reţinut că bunul a intrat prin donaţie în patrimoniul Academiei Române, constatând în mod greşit că bunul s-ar afla în patrimoniul acestei intimate şi a respins capătul de cerere privitor la ineficienţa donaţiei, iar prin soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că niciodată bunul nu a fost în patrimoniul Academiei, deci donaţia a fost ineficientă.

S-a susţinut, totodată, că în dosarul înregistrat sub nr. x/2008*, iniţial înregistrat sub nr. x/2005 (nr. nou 30784/3/2005), Academia Română a formulat cerere de intervenţie, iar ulterior formulării acţiunii iniţiale, intervenienta Academia Română a promovat acţiunea în revendicare în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, în dosarul nr. x/2008 (devenit dosarul nr. x/2013, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti), ca o confirmare a faptului că imobilul în litigiu nu a intrat în patrimoniul Academiei, ci al statului, prin Decretul de naţionalizare nr. 198/1948, de la autoarea lor, C..

În opinia revizuenţilor, Academia Română nu a acceptat în mod legal donaţia. Astfel, actul de acceptare a donaţiei nr. 26161/1946 nu a fost înregistrat la Academia Română, nu poartă nici numărul de înregistrare, nici data, nici ştampila acesteia, comparativ cu "actul de acceptare" din 16.03.1946, astfel că din cuprinsul acestuia nu rezultă la ce dată Academia a acceptat donaţia, ultimul rând păstrând o zonă ce urma a fi completată, înaintea anului 1946, actul fiind nedatat, singura menţiune existând la începutul actului "spre neschimbare 09.aug. 1946". De asemenea, actul de acceptare nu a fost transcris, spre deosebire de actul din martie 1946 (donaţia din 1945).

La data de 04.02.2020, intimata-intervenientă Academia Română a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat că sentinţa civilă a cărei revizuire se cere nu a fost întemeiată pe o hotărâre pronunţată în alt dosar, respectiv că, prin sentinţa revizuibilă, instanţa nu a reţinut că bunul a intrat prin donaţie în patrimoniul Academiei Române, ci doar că Academia Română deţine o speranţă legitimă în privinţa acestuia, astfel că decizia nr. 867/23.05.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 nu influenţează soluţia care s-ar putea da asupra cererii de revendicare formulate de revizuenţi în dosarul nr. x/2008.

Prin decizia civilă nr. 395A/09.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de revizuenţii apelanţi.

Pentru a statua astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire nu poate analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 322 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste text de lege, respectiv că legislaţia internă este conformă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în cauza Mitrea împotriva României, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Verificând încadrarea criticilor formulate de revizuenţi în ipoteza reglementată de art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că acest motiv de revizuire vizează situaţia în care s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, astfel că justificarea acestui caz de revizuire constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanţa, iar aceste modificări trebuie să influenţeze hotărârea care s-a bazat pe acest material probator.

În speţă, s-a constatat că, prin cererea iniţială, înregistrată la data de 08.09.2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2005 (număr unic 30784/3/2005), reclamanta D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună: - obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, respectiv corpurile V, X, Y şi Z cu terenul aferent, proprietatea având individualitatea în actul autentic nr. 26161/1946; - constatarea ineficienţei donaţiei făcute Academiei Române (care a intervenit ulterior în cauză în calitate de intervenient), a cărei ofertă a fost autentificată sub nr. x/08.06.1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, prin neaceptarea ofertei.

Prin sentinţa civilă nr. 113/05.11.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008 - hotărârea care formează obiectul cererii de revizuire - acţiunea în revendicare s-a judecat în contradictoriu cu Statul în sens larg (nefiind contestat niciun moment faptul că la data sesizării instanţei imobilul se afla în posesia sa), iar acţiunea în constatarea ineficienţei donaţiei prin prisma apărărilor formulate de donatară, care a avut calitatea de intervenientă. Ca o consecinţă a respingerii cererii de constatare a ineficienţei donaţiei făcute de autoarea reclamanţilor, C., în favoarea intervenientei Academia Română (ceea ce înseamnă că a operat între cele două părţi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu), Tribunalul a reţinut, în argumentarea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare, că aceasta din urmă este cea care are o "speranţă legitimă" de a redobândi bunul de la Stat.

La momentul pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, la dosar se afla sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008. În acea cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2003, Academia Română a chemat în judecată, la rândul său, pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - A.F.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să îi lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul din Bucureşti, str. x, cunoscut sub numele de Aşezământul C., imobil compus din teren în suprafaţă de 4.144 m.p. şi 4 corpuri de construcţie, unul din titlurile de proprietate invocate fiind actul de donaţie autentificat sub nr. x/1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, completat cu actul de renunţare la uzufruct autentificat de acelaşi tribunal sub nr. x/1925, încheiate de C., fondatoarea celui de-al doilea Aşezământ C.. În acel stadiu procesual acţiunea în revendicare a fost admisă în parte, fiind obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să restituie reclamantei în deplină proprietate şi posesie cea mai mare parte din imobil.

În concluzie, s-a constatat că s-au desfăşurat în paralel două procese având ca obiect revendicarea de la Primăria Municipiului Bucureşti a imobilului situat în Bucureşti, str. x, unul iniţiat de către succesorii donatoarei, care au pretins că donaţia este ineficientă, iar celălalt iniţiat de către donatară, care a invocat donaţia în favoarea sa, însă chestiunea privind eficienţa sau nu a acestei liberalităţi a făcut obiectul prezentului litigiu.

Prin urmare, nu se poate susţine că hotărârea a cărei revizuire se cere "s-a întemeiat" pe sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, cu atât mai mult cu cât nici nu este menţionată în considerentele hotărârii. Afirmaţia Tribunalului din hotărârea a cărei revizuire se solicită, potrivit cărei intervenientul este cel care are o "speranţă legitimă" de a redobândi bunul de la Stat, nu se sprijină din punct de vedere logic pe admiterea acţiunii în revendicare formulate de Academia Română în celălalt litigiu, ci pe inexistenţa unui "bun" în patrimoniul succesorilor donatoarei C., ca urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea ineficienţei donaţiei, acestea fiind argumentele cu care debutează raţionamentul ce a condus la respingerea acţiunii în revendicare şi cărora le este subsecventă în ordine cronologică.

Pe de altă parte, dacă este adevărat că prin hotărârea finală din litigiul declanşat de Academia Română, şi anume decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 - invocată ca temei în cuprinsul cererii de revizuire - s-a menţinut soluţia de respingere a acţiunii în revendicare (pe considerentul decisiv că, nefiind urmată procedura de reparaţie reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 564/2004, reclamanta nu deţine un "bun"), fiind astfel modificată, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, în schimb nicăieri în cuprinsul acestei decizii nu s-a reţinut, astfel cum susţin revizuenţii-apelanţi, că imobilul în litigiu nu ar fi intrat în patrimoniul Academiei Române, ci al Statului, prin Decretul de naţionalizare nr. 198/1948, de la autoarea acestora, C., cu consecinţa că donaţia nu şi-ar fi produs efectul.

În realitate, printr-o altă hotărâre judecătorească pronunţată pe parcursul soluţionării acelui litigiu respectiv decizia civilă nr. 292A/04.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că imobilul a fost preluat de Stat în baza Decretului nr. 198/1948, dar nu şi că a fost preluat de la apelanţii-revizuenţi şi, mai mult decât atât, această statuare nu implică o modificare a materialului probator pe care s-a sprijinit instanţa ce a pronunţat hotărârea ce se solicită a fi revizuită, constatarea în discuţie fiind aceeaşi cu cea cuprinsă în sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008.

Faţă de aceste considerente, s-a constatat că în mod corect prima instanţă a apreciat că nu sunt incidente cerinţele motivului de revizuire invocat, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuţie de către revizuenţi privind nelegalitatea soluţiei atacate.

Împotriva deciziei nr. 395A din 09 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs revizuenţii A. şi B..

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că, în speţă, în mod eronat a fost a respinsă cererea de revizuire ca inadmisibilă, considerându-se că decizia civilă nr. 846/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are nicio relevanţă asupra sentinţei civile nr. 113/05.02.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, deşi constatările şi dispoziţiile acestei hotărâri contrazic considerentele şi soluţia hotărârii a cărei revizuire se cere, iar eşafodajul juridic al hotărârii atacate s-a întemeiat pe concluzia că bunul imobil a intrat în patrimoniul Academiei Romane şi, ca atare, donaţia a fost perfectă, iar revendicarea nu se putea solicita împotriva statului.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a ignorat faptul că instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire o solicită a avut în vedere sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care se admisese acţiunea în revendicare formulată de către Academia Română, având ca obiect acelaşi imobil, aspect confirmat inclusiv de practicaua încheierii din 22.01.2014 în care se face vorbire de sentinţa nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Precizează recurenţii, după prezentarea istoricului celor două litigii, că sentinţa nr. 1790/2012, pronunţată în dosarul nr. x/2008, care a constituit fundament al sentinţei a cărei revizuire se cere, a fost modificată în sensul respingerii acţiunii în revendicare promovată de intimata Academia Română împotriva Municipiului Bucureşti, cu argumentarea că aceasta nu a avut niciodată în patrimoniul său bunul imobil, care face, în parte, şi obiectul cauzei de faţă; or, instanţa care a pronunţat sentinţa ce face obiect al revizuirii a reţinut că bunul a intrat prin donaţie în patrimoniul Academiei Române, astfel că sunt îndeplinite toate condiţiile cumulative de admisibilitate, impuse de lege pentru admiterea revizuirii.

În opinia revizuenţilor, instanţa fondului revizuibil a analizat cererea acestora, procedând la o interpretare formalistă, care exclude posibilitatea ineficienţei, nelegalităţii ori a nulităţii de formă, procedând la o teoretizare inutilă privitor la revendicare şi indicând speţe din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care nu au nici o tangenţă cu situaţia concretă, ignorând, totodată, că recurenţii au formulat revendicarea în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, în patrimoniul căruia a intrat bunul imobil de la autoarea lor, doar pentru spaţiile deţinute de acesta, iar nu cu chiriaşii dobânditori ai bunului imobil.

Apreciază edificator faptul această instanţă a avut în vedere la pronunţarea soluţiei "că intervenientul este cel care deţine în patrimoniul său o speranţă legitimă deoarece este cel ce a făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat"; or, hotărârea care a creat o asemenea convingere instanţei de fond a fost modificată, iar prin decizia nr. 867/23.05.2017, soluţia de respingere a revendicării formulate de Academia Româna, având drept obiect acelaşi imobil, a rămas irevocabilă.

De asemenea, arată că, în dosarul nr. x/2013, dezbaterile determinante pentru soluţia pronunţată au vizat problema existenţei în patrimoniul Academiei Române a imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, respectiv dacă donaţiile şi-au produs sau nu efectul. Ca atare, în opinia acestora, s-a dovedit faptul că imobilul ce a făcut obiectul ofertei de donaţie autentificată sub nr. x/1946 nu a intrat niciodată în patrimoniul Academiei Române, donaţia fiind ineficientă.

Arată recurenţii că situaţia art. 322 pct. 5 teza a II -a din C. proc. civ. se referă la hotărâri ca acte de jurisdicţie şi nu la simple acte administrative ori probatorii (situaţie în care ar fi putut fi incidente concluziile instanţei de apel preluate din cauza Mitrea vs. România nr. 26105/03.07.2008), astfel că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că trebuie analizat dacă au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanţa.

Se mai susţine că, în cazul revendicării, este de esenţa acţiunii să se stabilească subiectul de drept în patrimoniul căruia se află bunul ce face obiectul acţiunii. În speţă, recurenţii au formulat cererea în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Municipiul Bucureşti, iar instanţa ce a pronunţat hotărârea revizuibilă a concluzionat că nu poate fi soluţionată revendicarea dacă s-a respins capătul de cerere privind ineficienţa donaţiei.

Or, admiţând cererea de intervenţie a Academiei Române, această instanţă a conferit acesteia calitate procesuală pasivă în revendicarea promovată de revizuenţi şi activă în revendicarea promovată de Academie, fără să mai verifice cum, când, de la cine şi în ce condiţii a intrat bunul în patrimoniul Statului. Chiar dacă acestea sunt greşeli de judecată asupra unor aspecte ale cadrului procesual, în opinia recurenţilor, acestea au fost determinate de concluziile sentinţei nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care s-a admis revendicarea formulată de intimata Academia Română împotriva Municipiului Bucureşti, soluţie pronunţată de acelaşi judecător care a pronunţat şi hotărârea revizuibilă şi care, evident nu se putea contrazice singur.

Se mai susţine că instanţa de apel a considerat eronat că sentinţa nr. 1790/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă modificată prin decizia 867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar fi fost determinantă în pronunţarea hotărârii revizuibile, ignorând concluziile instanţei de fond revizuibil, potrivit cu care:

"intervenientul este cel care deţine în patrimoniul său o speranţă legitimă deoarece este cel care a făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat."

Astfel, s-a ignorat faptul că instanţa fondului revizuibil a avut în vedere o hotărâre care nu intrase în autoritate de lucru judecat, dar în care se acordase calitate procesuală activă în revendicare intimatei Academia Română şi în care se arată:

"Este lipsit de relevanţă juridică faptul că bunul nu a intrat în patrimoniul Academiei...".

Or, prin decizia nr. 867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a infirmat întreaga teorie ce a constituit eşafodaj juridic al hotărârii revizuibile, bazată pe sentinţa nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă.

În opinia recurenţilor, în soluţionarea cererii de revizuire au fost preluate greşelile de judecată ale instanţelor care au pronunţat hotărârea revizuibilă şi deciziile din căile de atac, ignorându-se decizia nr. 867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv, au fost valorificate documentele incomplete, modificate ori fabricate pro causa de către intervenientă, omiţându-se să se constate discordanţele rezultate din înscrisurile administrate, considerându-se sentinţa nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti un dat imuabil, obligatoriu de respectat erga omnes.

Astfel, faptul că bunul s-a naţionalizat de la C. în baza Decretului nr. 198/1948 şi faptul că aceasta era şi a rămas până în anul 1952 plătitoare de impozit nu a mai contat pentru nicio instanţă, respectiv, s-a ignorat că actul de acceptare a donaţiei nu făcea vorbire de condiţiile donaţiei, a fost dat în baza votului plenului din mai 1946, deşi oferta este din iunie 1946, iar autorizarea acceptării nu dădea acordul pentru habitaţie, ori uzufruct, ceea ce dovedeşte puterea determinantă a sentinţei nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti.

Astfel, chiar dacă în sentinţa nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti se reţine ca Academia Română a făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul său la data preluării imobilului de către stat, s-a dovedit faptul că acest aspect a fost cu totul eronat, bunul nefiind preluat de către stat, de la Academie, ci de la C..

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a insistat în eroarea în care s-au aflat pe parcursul proceselor majoritatea instanţelor anterioare, respectiv a refuzat să accepte că au existat două donaţii - respectiv, prima oferta de donaţie, autentificată sub nr. x/04.08.1945, acceptată de Statul Roman la 18.08.1945 şi de Academia Română prin actul autentificat sub nr. x/16.03.1946, transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. x/26.11.2947, notificată în condiţiile art. 814 C. civ. la 22.03.1946 în scopul prevăzut de Aşezământul I.C. C. şi a doua donaţie autentificată sub nr. x, care a cuprins doar bunuri imobile personale ale C. şi face obiectul litigiului prezent, prin care donatoarea a stabilit clauze şi condiţii, rezervându-şi dreptul de uzufruct viager pentru sine şi dreptul de habitaţie pentru familiile care locuiau în imobil, acceptarea fiind obligatoriu a se referi şi la acestea.

Se arată că această a doua donaţie nu şi-a produs efectele, fiind ineficientă, însă datorită soluţiei din sentinţa 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, instanţa care a pronunţat sentinţa revizuibilă nu a mai judecat practic niciun capăt de cerere, preluând concluziile din hotărârea menţionată, iar în revizuire, instanţa de apel a ajuns la concluzia că "a operat între cele două părţi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu", deşi este evident că modificarea sentinţei nr. 1790/2012 prin decizia nr. 867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conduce la respingerea cererii de intervenţie a Academiei Române în hotărârea revizuibilă, cu consecinţa că s-ar constata că imobilul în litigiu, care a făcut obiectul ofertei de donaţie, nu a ieşit din patrimoniul C., de la care s-a naţionalizat în baza Decretului nr. 198/1948, aceasta având o speranţă legitimă în contradictoriu cu Statul Român, care a preluat bunul, fiind admisibilă revendicarea împotriva Statului Român prin Municipiul Bucureşti.

S-a mai susţinut că instanţa de apel, a înlăturat concluziile deciziei nr. 867/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preferând să valorifice concluziile Curţii de Apel Bucureşti din acelaşi proces, pentru a justifica soluţia adoptată, deşi ultima decizie a fost invalidată în recurs, respectiv, a omis obiectul cererilor formulate de către părţile participante, recurenţii având în acel litigiu, calitatea de intervenienţi accesorii (din etapa apelului).

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.09.2020, intimata Academia Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata a susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată cu revizuire nu a fost dată în considerarea deciziei civile nr. 867/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci a analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 480 din C. civ., reţinând doar că Academia Română deţine o speranţă legitimă, iar nu faptul că bunul a intrat prin donaţie în patrimoniul Academiei Române.

În recurs, nu au fost administrate probe noi.

Analizând recursul, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 potrivit cărora dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum şi faptul că revizuirea de faţă reprezintă o cale extraordinară de atac aferentă unei cereri de chemare în judecată ce a fost înregistrată anterior datei sus-menţionate.

În cauză, cererea de revizuire a fost formulată împotriva sentinţei civile nr. 113/05.02.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost respinsă acţiunea formulată la data de 08.09.2005 de către autoarea revizuenţilor, D. şi continuată de aceştia, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti şi intervenienta Academia Română având ca obiect obligarea pârâtei la a lăsa reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, respectiv corpurile X, V, Y şi Z cu terenul aferent, constarea ineficienţei donaţiei a cărei ofertă a fost autentificată sub nr. x/08.06.1946 de Tribunalul Ilfov, prin neacceptarea ofertei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea cererii de revizuire, revizuenţii au invocat dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ. susţinând că soluţia dispusă prin sentinţa supusă revizuirii a fost determinată de sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicarea aceluiaşi imobil formulată de intimata Academia Română în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, hotărâre care a fost desfiinţată în căile de atac exercitate împotriva acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., instanţa de recurs constată, verificând cuprinsul cererii de recurs, că, recurenţii nu au înţeles să sistematizeze argumentele care ar putea susţine, în opinia acestora, incidenţa acestui motiv de nelegalitate.

Astfel, prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., pot fi valorificate ipoteze ce vizează fie absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, fie contradicţii între considerentele expuse în justificarea raţionamentului instanţei, fie inserarea unor considerente care nu au nicio legătură cu pricina.

Or, în speţă, recurenţii nu tind la a evidenţia vreuna dintre aceste ipoteze avute în vedere de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., ci, susţin cu ignorarea însuşirii revizuirii de a fi o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, o pretinsă omisiune a instanţei de revizuire de a proceda la verificarea legalităţii dezlegărilor date de instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 113/2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă în analiza argumentelor ce i-au fost supuse spre analiză prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de intervenţie, respectiv, a probatoriilor administrate în cauză, aşadar, o reevaluare a situaţiei de fapt şi de drept a cauzei.

Trebuie, de asemenea, observat că întinderea obligaţiei de motivare a oricărei hotărâri judecătoreşti trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Sub acest aspect, Înalta Curte, reţine că, în ceea ce priveşte procedura de judecată a căii de atac a revizuirii, dispoziţiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ. stabilesc că:

"Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".

Astfel, această dispoziţie legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

Prin urmare, în aplicarea acestei norme legale, soluţionarea cererii de revizuire, presupune analiza prioritară a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru această cale extraordinară de atac, respectiv condiţiile generale (premisa descrisă de art. 322 alin. (1) din C. proc. civ.), dar şi cerinţele speciale, expres presupuse de cazul de revizuire invocat dintre cele reglementate de art. 322 alin. (1) pct. 1-10 din C. proc. civ. - în speţă fiind vorba de ipoteza normativă de la art. 322 pct. 5 teza a II -a din C. proc. civ. - cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, acestea putând fi verificate doar în etapa procesuală subsecventă celei în care se constată admisibilitatea revizuirii, cu respectarea limitelor impuse de cazul de revizuire invocat.

Ca atare, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat, în conformitate cu prevederile art. 326 din C. proc. civ. că se impune analiza prioritară a cerinţelor de admisibilitate a revizuirii, impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 teza a II a din C. proc. civ.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cerinţele speciale impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 taza a II a din C. proc. civ., se constată că acest motiv de revizuire are în vedere cazul în care hotărârea ulterior casată ori modificată a fost determinantă pentru pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, în sensul că este necesar să se constate că a existat un raport de cauzalitate între cele două hotărâri constând în faptul că hotărârea casată sau modificată a avut un rol decisiv în pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se urmăreşte, ipoteză în care retractarea hotărârii atacate pe calea revizuirii este necesară atâta vreme cât nu mai există nicio legătură intrinsecă între cele două hotărâri, cea de-a doua fiind lipsită de temeiul şi raţionamentul care au stat la baza pronunţării sale, pierzându-şi propria identitate şi legitimitate de care se bucură hotărârile judecătoreşti.

Or, din evaluarea considerentelor deciziei recurate, se constată că acestea evidenţiază, de o manieră logică, coerentă şi amplu argumentată, motivele pentru care instanţa de apel a reţinut, în speţă, în ceea ce priveşte hotărârea desfiinţată invocată în susţinerea cererii de revizuire, că aceasta nu a fost determinantă, din perspectivă probatorie, în adoptarea soluţiei dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire, raţionamentul judiciar expus în justificarea soluţiei adoptate reflectând particularităţile căii de atac deduse judecăţii şi cuprinzând aprecierea instanţei de apel, referitoare la condiţiile de admisibilitate ale revizuirii incidente cazului de revizuire de care au înţeles să uzeze recurenţii.

Cum, în cauză, pentru argumentele care vor fi dezvoltate pe larg în analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., aprecierea instanţei de apel în sensul că această cerinţă de admisibilitate, care, potrivit legii procesuale trebuie analizată prioritar, nu este îndeplinită, este corectă, nu poate fi validată susţinerea recurenţilor vizând omisiunea acestei instanţe de a proceda la o reevaluare a probatoriului şi a temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie soluţionate prin hotărârea atacată cu revizuire.

Aceasta întrucât, numai în ipoteza constatării îndeplinirii cumulative a cerinţelor de admisibilitate a revizuirii, s-ar fi impus ca instanţa învestită cu soluţionarea acestei căi de atac să procedeze la reanalizarea fondului raportului juridic litigios, în limitele permise de lege.

Este de reţinut, totodată, că aprecierea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenţi a caracterului determinant al hotărârii desfiinţate ulterior pronunţarii hotărârii atacate cu revizuire nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.:

Recurenţii pretind că, în mod eronat, s-a apreciat prin decizia civilă recurată că hotărârea desfiinţată pe care au invocat-o în justificarea cererii de revizuire nu a fost determinantă în adoptarea soluţiei dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire, în opinia acestora, analiza realizată de instanţa de apel, neavând a fi circumscrisă verificării unor modificări intervenite în materialul probator pe care s-a sprijinit soluţia criticată în revizuire, ci, caracterul determinant s-ar deduce din interpretarea anumitor considerente înserate în cuprinsul celor două hotărâri, redate în cererea de recurs, respectiv ar deriva din elementele de fapt şi de drept analizate prin hotărârea ce face obiect al revizuirii într-o manieră apreciată de aceştia a fi incompletă sau inadecvată, în ceea ce priveşte cererea de constatare a ineficacităţii donaţiei şi de revendicare sau din modalitatea în care a fost tranşată, în ambele litigii, calitatea procesuală activă şi pasivă a părţilor litigante.

Analizând aceste susţineri, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., revizuirea poate fi cerută în cazul casării sau a modificării hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea supusă revizuirii.

Rezultă aşadar, că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., trebuie să existe o hotărâre casată sau modificată, care să fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii supuse revizuirii, adică să conducă la dispariţia suportului logico-juridic al acesteia din urmă.

Astfel, motivul de revizuire reglementat de pct. 5 teza a II a al art. 322 din C. proc. civ., vizează ipoteza în care soluţia dată în hotărârea atacată cu revizuire este rezultatul valorificării unei hotărâri judecătoreşti ca mijloc de probă, mai exact a unor dezlegări jurisdicţionale anterioare, înserate în cuprinsul considerentelor/dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, prin care sunt rezolvate chestiuni litigioase hotărâtoare în stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, şi care, urmare a soluţiei de casare sau de modificare a acesteia, îşi pierd aptitudinea de a reflecta adevărul judiciar şi de a constitui suport probatoriu în adoptarea hotărârii supuse revizuirii.

Spre deosebire de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. care îşi are suportul logic în respectarea autorităţii de lucru judecat, revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ. are drept justificare faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu revizuire, iar aceste modificări trebuie să influenţeze hotărârea care s-a bazat pe acel material probator.

Cum acest caz de revizuire vizează pierderea suportului probator de care s-a bucurat hotărârea a cărei retractare se cere, din perspectiva cerinţei de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., aprecierea caracterului determinant al hotărârii desfiinţate în adoptarea soluţiei dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire presupune, aşa cum corect s-a apreciat în speţă, o verificare a raţionamentului judiciar care a justificat adoptarea soluţiei din hotărârea atacată cu revizuire şi decelarea probatoriului valorificat în adoptarea acestei soluţii, întrucât numai într-o atare ipoteză, hotărârea desfiinţată poate fi considerată ca având aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situaţii de fapt în cauză.

Or, în speţă, aşa cum corect au reţinut şi instanţele de fond, deşi cele două litigii soluţionate prin hotărârea ce face obiect al revizuirii (sentinţa civilă nr. 113/05.11.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2008) respectiv, prin sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2008 (hotărâre anulată prin decizia civilă nr. 64A/20.02.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza fiind rejudecată şi soluţionată, ulterior, prin decizia nr. 705/A din 12 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 867 din 23 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală precizată şi completată, formulată de reclamanta Academia Română), s-au desfăşurat în paralel şi au avut ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, chestiunea litigioasă vizând ineficacitatea donaţiei a cărei ofertă a fost autentificată sub nr. x/08.06.1946 de Tribunalul Ilfov, nu a constituit obiect al analizei în cauza soluţionată prin decizia civilă nr. 867 din 23 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 867/23.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a statuat asupra ineficacitaţii donaţiei şi nici nu s-au tranşat aspecte legate de titlul antecesoarei recurenţilor, şi respectiv de calitatea acestora de proprietari ai imobilului revendicat, la data preluării acestuia de către stat.

De altfel, prin decizia civilă nr. 946 din 20 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în litigiul soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, în privinţa argumentelor revizuenţilor întemeiate pe ineficacitatea donaţiei:

"critica acestora conform căreia bunul nu ar fi ieşit în mod valabil din patrimoniul autoarei lor şi deci, nu ar fi intrat după aceea în patrimoniul statului, nu poate fi valorificată în acest cadru procesual, în condiţiile în care recurenţii, din poziţia lor de intervenienţi accesorii, pot formula apărări respectiv critici care să sprijine demersul părţii în favoarea căreia a intervenit".

De asemenea, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 113/05.02.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţia dată acţiunii în revendicarea imobilului formulată de autoarea recurenţilor, s-a întemeiat, în esenţă, pe următoarele argumente: imobilul revendicat se înscrie în sfera celor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că restituirea bunului revendicat este supusă procedurii acestei legi speciale, de care recurenţii au uzat formulând notificare, respectiv s-a apreciat că, urmare a respingerii cererii având ca obiect ineficacitatea donaţiei, aceştia nu au în patrimoniul lor un "bun", în sensul Deciziei date în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, imobilul revendicat aflându-se în patrimoniul statului şi fiind supus doar procedurilor speciale ale Legii nr. 10/2001, cu consecinţa că aceştia nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, reprezentat de art. 480 din C. civ.

Astfel, în raţionamentul judiciar expus în motivarea sentinţei civile nr. 113/05.02.2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă nu a făcut nicio trimitere la dezlegările jurisdicţionale anterioare inserate în sentinţa civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, în sensul că nu şi-a fundamentat soluţia adoptată pe aspectul restituirii anterioare a imobilului către intimata intervenientă accesorie în favoarea Municipiului Bucureşti - Academia Română- şi nici nu a analizat relevanţa soluţiei adoptate prin sentinţa civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, deşi această hotărâre se afla la dosarul cauzei, ci s-a limitat la a constata că intervenienta urmăreşte într-un alt dosar readucerea bunului donat în patrimoniul său.

Or, premisa îndeplinirii cerinţei de admisibilitate impusă de art. art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., este aceea ca instanţa învestită cu litigiul finalizat cu pronunţarea sentinţei a cărei revizuire se cere nu numai să fi avut efectiv posibilitatea de a supune analizei sale hotărârea modificată sau casată, aşa cum pretind recurenţii, făcând trimitere la conţinutul dezbaterilor purtate în speţă, ci şi să o fi valorificat în expunerea raţionamentul juridic cu prilejul deliberării şi pronunţării soluţiei a cărei retractare s-a solicitat, prin evidenţierea sa drept mijloc de probă pe baza căruia să fi fost fundamentată hotărârea ce face obiect al revizuirii sau a constatărilor jurisdicţionale din cuprinsul său.

În acest context factual, reiterarea în cererea de recurs, a aprecierii realizate de Tribunalul Bucureşti, în considerentele sentinţei civile nr. 113/05.02.2014, în sensul că intimata Academia Română, este cea care deţine în patrimoniul său "o speranţă legitimă", deoarece este cea care "a făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat", nu are aptitudinea de a susţine nelegalitatea deciziei recurate.

Astfel, stabilirea caracterului determinant al hotărârii desfiinţate nu poate ignora considerentele care au justificat adoptarea soluţiei prin sentinţa atacată cu revizuire, modalitatea în care acestea au fost expuse şi nici succesiunea logică în care au fost prezentate acestea, în argumentarea respingerii cererilor recurenţilor. Aşa fiind, recurenţii nu pot pretinde deducerea caracterului determinant al hotărârii desfiinţate prin invocarea unor considerente care nu fac trimitere nici la hotărârea desfiinţată şi nici la raţionamentul juridic expus cuprinsul acesteia.

Totodată, trimiterile recurenţilor la modalitatea în care, în speţă, în hotărârea ce face obiect al revizuirii s-a tranşat asupra cadrului procesual subiectiv, nu fac decât să evidenţieze lipsa de temei a argumentelor relative la caracterul determinant al hotărârii desfiinţate, câtă vreme în considerentele acestei hotărâri nu se face nicio referire la calitatea intimatei Academia Română de titular actual al dreptului de proprietate asupra bunului ce îi fusese restituit în natură, prin hotărâre judecătorească nedefinitivă, respectiv s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti.

De asemenea, raportat la cele anterior reliefate, recurenţii revizuenţi nu pot invoca în justificarea cererii lor de revizuire aspecte care, în opinia acestora, s-ar deduce, implicit, din modalitatea în care în cel de-al doilea litigiu, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, a fost stabilit cadrul procesual subiectiv şi care, în speţă, nu au fost valorificate, neregăsindu-se în raţionamentul expus de instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 113/05.02.2014, expus în cele ce preced.

Câtă vreme, nici în cuprinsul hotărârii desfiinţate şi nici cuprinsul deciziei civile nr. 867/23.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se regăsesc dezlegări de natura celor pretinse de revizuenţi (vizând ineficacitatea donaţiei sau preluarea imobilului revendicat de la autoarea recurenţilor) iar respingerea acţiunii în revendicare formulată de intimata Academia Română nu a fost justificată de constatarea lipsei calităţii sale de donatar al imobilului revendicat, a specula asupra condiţiilor în care s-au exercitat drepturile procesuale şi apărările părţilor ori a fost înfăptuită judecata în litigiul în care au fost pronunţate aceste hotărâri judecătoreşti inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual subiectiv, aşa cum propun revizuenţii, echivalează cu a deschide acestora calea unei judecăţi speculative şi discreţionare.

O atare consecinţă ar fi însă de natură a nesocoti atât dispoziţiile imperative ale art. 322 pct. teza a II a din C. proc. civ., cât şi unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului, anume principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa CEDO, că nicio parte în proces nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei. Astfel, potrivit acestei jurisprudenţe, competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu (Hotărârea din 11 aprilie 2017 în Cauza Costache şi alţii împotriva României - Cererea nr. 30.474/03).

Totodată, recurenţii susţin fără temei că hotărârea desfiinţată, fiind pronunţată de acelaşi judecător, a influenţat în mod hotărâtor soluţia adoptată prin hotărârea ce face obiect al revizuirii, ignorând că, potrivit art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., justificarea incidenţei acestui motiv de revizuire nu poate fi realizată prin invocarea unei prezumţii simple de natura celei la care se face trimitere în cererea de recurs, caracterul determinant al unei alte hotărâri judecătoreşti în adoptarea soluţiei dispuse prin hotărârea ce face obiect al revizuirii fiind imperios necesar să rezulte neîndoielnic, indubitabil, din expunerea silogismului judiciar care a fundamentat respectiva soluţie.

Or, o atare situaţie premisă nu este incidentă în speţă, aşa cum s-a demonstrat în cele ce preced, faptul că în apărare intimata a înţeles să se prevaleze de această hotărâre ca act jurisdicţional neavând drept consecinţă considerarea acestuia ca fiind determinant, în lipsa valorificării acestuia de către instanţa care a pronunţat hotărârea ce face obiect al revizuirii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii au invocat, totodată, aprecierea eronată a caracterului determinant al sentinţei civile nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti, ca efect al pretinsei ignorări de către instanţa de apel a statuărilor din decizia civilă nr. 867/23.05.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că raţionamentul judiciar expus prin această decizie ar duce la respingerea cererii de intervenţie formulată de intimata Academia Română în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti.

Nici această critică nu poate fi validată, câtă vreme, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin această ultimă hotărâre judecătorească acţiunea în revendicare formulată de intimata Academia Română a fost apreciată ca nefondată, iar în justificarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că această parte nu a urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, respectiv, s-a constatat că intimata nu deţine un "bun actual" nefăcând dovada revenirii imobilului revendicat în patrimoniul său, anterior formulării revendicării, printr-o hotărâre care să îi fi recunoscut calitatea de proprietar şi prin care să se fi dispus, în mod expres, restituirea bunului, iar nu pentru argumentele expuse de recurenţi, care tind la a demonstra ineficacitatea donaţiei.

În acest context, împrejurarea că, instanţa de apel, în justificarea concluziei vizând lipsa caracterului determinant al sentinţei civile nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti a făcut trimitere şi la considerentele deciziei civile nr. 292A/04.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în aceeaşi pricină - hotărâre prin care s-a stabilit că preluarea imobilului în patrimoniul statului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 198/1948 - nu are valenţa unei denaturări a considerentelor care au fundamentat adoptarea soluţiei dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 867/23.05.2017, ci de a evidenţia lipsa de temei a susţinerilor revizuenţilor, în ceea ce priveşte caracterul determinant al hotărârii desfiinţate invocată drept motiv de revizuire.

Se impune, de asemenea, a se observa că, reiterarea, prin cererea de recurs a argumentelor din cererea introductivă - vizând faptul că bunul revendicat a fost preluat, prin naţionalizare, de la autoarea C., conform Decretului nr. 198/1948, respectiv că acest imobil, care a făcut obiectul actului de donaţie autentificat sub nr. x/1946, nu a intrat nu patrimoniul Academiei Române, întrucât oferta de donaţie realizată de autoarea acestora nu a fost acceptată de către intimată - nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei recurate întrucât aceste susţineri nu tind la a evidenţia o ipoteză de aplicare eronată a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ.

Astfel, susţinând o apreciere eronată a probatoriului cu referire la eficacitatea actului de donaţie, recurenţii revizuenţii solicită practic schimbarea raţionamentului juridic al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată cu revizuire. Cu alte cuvinte, argumentele revizuenţilor dezvoltă o contraargumentaţie în raport de considerentele hotărârii definitive.

Or, admisibilitatea cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., trebuie circumscrisă exclusiv condiţiilor limitativ şi expres prevăzute de această normă legală, atât în ceea ce priveşte motivul pentru care se poate exercita această cale de atac, cât şi în ceea ce priveşte modul în care acesta poate fi probat, astfel că prin intermediul acestei căi de atac extraordinare de retractare, recurenţii nu pot formula critici de netemeinicie şi de nelegalitate împotriva hotărârii ce face obiect al revizuirii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 322 din C. proc. civ., revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre definitivă datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul, fără posibilitatea realizării altor verificări interesând fondul dreptului dedus judecăţii. Fiind o cale de retractare, şi nu de cenzură judiciară, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele limitativ şi riguros prevăzute de lege, întrucât legiuitorul nu a urmărit pe calea revizuirii să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă, pe motivul că s-a stabilit eronat situaţia de fapt ori s-a aplicat greşit legea sau pentru că au fost respinse cereri şi probe, această cale de atac având drept scop îndreptarea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii.

Cum funcţia revizuirii nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor definitive în afara condiţiilor strict reglementate procedural, hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu poate fi criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunţării respectivei hotărâri, aşa cum pretind, în speţă, recurenţii. Dacă s-ar admite această interpretare ar rezulta că stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat ar rămâne fără niciun fel de eficienţă, ceea ce este incompatibil cu principiile unui stat de drept.

De asemenea, contrar susţinerilor din recurs, care converg spre a evidenţia o greşită stabilire a situaţiei de fapt prin decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat fondul raportului juridic litigios dedus judecăţii în dosarul nr. x/2005 al Tribunalului Bucureşti, ci s-a limitat la a prezenta istoricul litigiilor derulate şi soluţiile pronunţate de instanţele învestite cu soluţionarea cererii autoarei recurenţilor, respectiv, la verificarea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege pentru admiterea revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., prin raportare la raţionamentul expus de tribunal în fundamentarea soluţiei adoptate prin sentinţa civilă nr. 113/05.11.2014, analiza realizată fiind circumscrisă cauzei juridice a revizuirii şi conformă limitelor stabilite de art. 326 din C. proc. civ. în această materie.

În acest context, împrejurarea că, urmare a analizării inclusiv a considerentelor care au fundamentat adoptarea soluţiei dispuse de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 867/23.05.2017, instanţa de apel a concluzionat că, în speţă, sentinţa civilă nr. 1790/04.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a avut relevanţa probatorie susţinută de recurenţi, nu face incidentă o ipoteză de aplicare eronată a normelor legale incidente în speţă, recurenţii neavând îndreptăţirea de a solicita anularea sentinţei civile nr. 113/05.11.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă pentru motive care ar presupune reluarea judecăţii şi stabilirea unei alte situaţii de fapt sau de drept pentru că s-ar încălca astfel principiul securităţii raporturilor juridice potrivit cu care o hotărâre definitivă nu mai poate fi pusă în discuţie în afara căilor extraordinare de atac stabilite de lege şi s-ar crea căi de atac care nu sunt prevăzute de lege.

Or, dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie impun concluzia că instanţele de judecată nu au posibilitatea de a aprecia ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci au obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege, inclusiv, cele referitoare la formularea cererilor pentru anumite motive.

Inclusiv din perspectivă convenţională, soluţia adoptată este corectă. În acest sens, deşi este real că circumstanţele factuale analizate de CEDO în cauza Mitrea împotriva României nu sunt similare speţei de faţă, principiile care se desprind din analiza de ansamblu a acestei jurisprudenţe nu pot fi ignorate de către instanţele naţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului au dincolo de efectele inter partes şi un efect erga omnes, consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care potrivit art. 32 din Convenţie, misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante. În consecinţă, jurisprudenţa Curţii constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.

Or, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat constant că art. 6 din Convenţie nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri şi nu se aplică unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această cerere este declarată inadmisibilă, respectiv că simplul fapt că există două puncte de vedere asupra unui subiect, nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză (a se vedea, de exemplu, hotărârile pronunţate în cauza Ostace c. României, cauza Stanca Popescu c. României).

Fată de cele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 teza a II a din C. proc. civ., iar argumentele invocate de recurenţi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., situaţie în care în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de recurenţii revizuenţi urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 395A din 09 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2020.