Expert standing to appeal annulment of industrial design registration and admissibility of preliminary ruling

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la 19.04.2016, reclamanta Girod Semnalizare Rutieră S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, a solicitat instanţei anularea Certificatului de înregistrare desen/model industrial nr. 017273 eliberat la 17.09.2007 valabil în perioada 09.06.2006-09.06.2016.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 909 din 4 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea, a anulat Certificatul de înregistrare desen/model industrial nr. 017273 eliberat la 17.09.2007.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1576A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 15.02.2018 şi a sentinţei civile nr. 909/04.05.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

A anulat sentinţa şi încheierea din 15.02.2018 şi a trimis cauza spre rejudecare.

A respins, ca inadmisbil, apelul declarat de apelantul B. împotriva încheierilor de şedinţă din 19.04.2018 şi 22.11.2018, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 909/04.05.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs expertul B., prin care solicită casarea deciziei recurate.

În motivare arată că ambele soluţii date de curtea de apel, atât cu privire la decizia de anulare a sentinţei pronunţate de instanţa de fond pentru greşita validare a raportului de expertiză efectuat în cauză, ca urmare a admiterii apelului A. S.R.L., cât şi cea de respingere ca inadmisibil a apelului declarat de acesta, sunt nelegale.

Sub un prim aspect, susţine că instanţa a stabilit în mod greşit că expertul are nevoie de explicaţiile părţilor pentru efectuarea expertizei, încălcând astfel prevederile art. 335 C. proc. civ.. Sintagma "sau sunt necesare explicaţiile părţilor" din curpinsul normei menţionate se referă strict la aprecierea expertului, care poate considera necesare explicaţiile părţilor, iar nu la decizia instanţei. Aspectul lipsei obligativităţii citării părţilor la o expertiză reiese şi din practica judiciară în materie, fiind indicate în acest sens deciziile nr. 2268A/15.11.2018, nr. 4015/05.09.2016, nr. 3321/19.06.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Totodată, susţine că prin respingerea apelului declarat de acesta, ca inadmisibil, instanţa a încălcat prevederile art. 55 C. proc. civ., neobservând că poziţia sa în proces a fost aceea a unui intervenient forţat, în condiţiile în care a fost introdus în cauză prin dispoziţia instanţei de desemnare în vederea efectuării expertizei.

În fine, apreciază recurentul că îi este încălcat accesul la justiţie în situaţia în care nu îi este recunoscut dreptul de a apela hotărârea pentru a-şi manifesta nemulţumirea faţă de cuantumul onorariului decis de instanţă. În jurisprudenţă se recunoaşte admisibilitatea apelului expertului în privinţa onorariului expertizei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 1576A din 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 22 septembrie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

La 14 septembrie 2020, recurentul B. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 şi urm. C. proc. civ., prin aceasta solicitându-se să se stabilească dacă, în interpretarea dispoziţiilor 335 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., se impune ca necesitatea unor explicaţii ale părţilor date expertului desemnat să fie stabilită de către instanţa de judecată sau să fie lăsată la aprecierea expertului desemnat de instanţa de judecată pentru a efectua raportul de expertiză, care, având în vedere obiectul expertizei, este cel care poate solicita şi primi lămuririle în legătură cu obiectul lucrării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea formulată de recurent, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 519 C. proc. civ., "dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul instituie o serie de condiţii de admisibilitate a sesizării, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, şi anume:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Recurentul a solicitat să se stabilească, în procedura mecanismului de unificare reglementat prin art. 519 C. proc. civ., dacă în interpretarea dispoziţiilor 335 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. se impune ca necesitatea explicaţiilor părţilor date expertului desemnat să fie stabilită de către instanţa de judecată sau să fie lăsată la aprecierea expertului desemnat de instanţă pentru a efectua raportul de expertiză, şi care, având în vedere obiectul expertizei, este cel care poate solicita şi primi lămuririle în legătură cu obiectul lucrării.

Raportând această solicitare de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ. se constată că există o cauză în curs de judecată, iar Înalta Curte învestită cu soluţionarea recursului împotriva deciziei nr. 1576A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, judecă pricina în ultimă instanţă, potrivit legii.

Prin urmare nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu şi calitatea instanţei căreia i se solicită să formuleze sesizarea, situaţie în care urmează a se analiza admisibilitatea cererii prin raportare la condiţiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Aşa cum s-a arătat, textul de lege în discuţie impune limitativ condiţiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar din această perspectivă trebuie analizat cu prioritate raportul de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Sintagma folosită de legiuitor "de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei" impune cu necesitate existenţa unei legături între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi obiectul cererii deduse judecăţii.

Astfel, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procesual, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea de principiu pe care o va da instanţa competentă conform art. 519 alin. (1) C. proc. civ. să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei în care s-a formulat sesizarea.

În speţă, chestiunea a cărei dezlegare se solicită prin cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 335 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în sensul de a se lămuri dacă această normă conferă instanţei posibilitatea de a impune citarea părţilor pentru a aduce lămuriri suplimentare expertului desemnat cu efectuarea expertizei.

Acest aspect are legătură cu soluţia ce a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti asupra cererii de apel formulată de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 909/2018 a Tribunalului Bucureşti. Însă, în privinţa respectivei soluţii a instanţei de apel, s-a pus în discuţie interesul expertului de a exercita recurs, dat fiind faptul că este vorba de o judecată care nu priveşte propriul apel (în privinţa căruia s-a decis că este inadmisibil). Prin urmare, atâta vreme cât instanţa de recurs are a analiza cu precădere incidentul lipsei interesului expertului - recurent de a ataca soluţia pronunţată relativ la apelul declarat de S.C. A. S.R.L., se constată că nu este îndeplinită - la acest moment procesual - condiţia legăturii cu pricina, a problemei de drept în privinţa căreia s-a solicitat declanşarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 C. proc. civ.

Faţă de argumentele evocate, ce evidenţiază neîndeplinirea uneia dintre cerinţele de admisibilitate pentru declanşarea procedurii privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate, fiind necesară întrunirea cumulativă a cerinţelor stabilite prin art. 519 C. proc. civ., neîndeplinirea acestei ultime condiţii analizate conducând la concluzia lipsei de temei a cererii recurentului.

Pentru aceste considerente, urmează a se respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte recursul declarat de B., examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că recurentul, deşi a încadrat criticile formulate în recurs în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din cuprinsul cererii reiese că prin argumentele invocate se critică greşita interpretare a unor norme de drept procesual, şi anume ale art. 55 şi art. 335 C. proc. civ., critici ce sunt susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea pronunţată de curtea de apel din două perspective. Astfel, primul motiv de recurs, prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 55 C. proc. civ. prin reţinerea greşită a faptului că acesta nu are calitate de parte în dosar, vizează soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti pe apelul declarat de acesta, în timp ce motivul de recurs prin care se invocă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 335 C. proc. civ. vizează soluţia pronunţată de curtea de apel asupra apelului declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

Analizând criticile formulate împotriva soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti asupra apelului declarat de expert împotriva încheierilor de şedinţă din 19.04.2018 şi 22.11.2018, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 909/04.05.2018 ale Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte constată că argumentele recurentului în sensul că acesta are calitatea de parte în dosar, fiind introdus forţat în proces prin dispoziţia instanţei de desemnare a acestuia în vederea efectuării expertizei, nu pot fi susţinute cu temei.

Aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 55 şi urm. din C. proc. civ., au calitatea de părţi în procesul civil reclamantul, pârâtul şi terţii care intervin voluntar sau forţat în proces (terţii devenind părţi numai după admiterea în principiu de către instanţă a cererii de intervenţie, prin încheiere), restul persoanelor intrând în categoria altor participanţi, în măsura în care îndeplinesc o serie de activităţi pe parcursul procesului civil.

Prin art. 68 din C. proc. civ. sunt stabilite cerinţe specifice pentru ca o persoană să poată dobândi calitate de parte în proces pe calea atragerii sale într-o procedură judiciară în curs, această reglementare având următorul conţinut:

"(1) Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".

Expertul nu este persoană introdusă forţat în cauză în sensul dispoziţiilor art. 68 urm. C. proc. civ., întrucât nu poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul ori pârâtul din dosar, fiind desemnat de instanţă doar în vederea realizării unei expertize de specialitate, ca mijloc de probă apreciat de instanţă ca util şi pertinent soluţionării litigiului dintre părţile între care s-a configurat raportul juridic litigios.

Prin urmare, expertul este numai un participant în procesul civil, având menirea de a permite administrarea unui mijloc de probă propus de părţile între care există raportul juridic litigios, motiv pentru care, în mod corect a reţinut instanţa de apel lipsa calităţii acestuia de parte în dosar şi, pe cale de consecinţă, inadmisibilitatea căii de atac pentru lipsa prerogativei de a fi subiect al apelului exercitat cu privire la aspecte care priveau măsurile luate de instanţă în cursul judecării cauzei.

Totodată, nici critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a dreptului acestuia de a-şi manifesta nemulţumirea faţă de cuantumul onorariului de expert stabilit de Tribunalul Bucureşti nu poate fi primită, în condiţiile în care valorificarea oricăror pretenţii referitoare la onorariul expertului se poate face doar în faţa instanţei care a dispus administrarea probei cu expertiză.

Potrivit art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză judiciară şi extrajudiciară, "onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului".

Totodată, prin art. 331 alin. (3) coroborat şi cu art. 339 C. proc. civ., se prevede că, la cererea motivată a experţilor, ţinându-se seama de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor.

Rezultă din analiza acestor norme că, de lege lata, expertul nu are posibilitatea să conteste în faţa instanţei de control judiciar, pe considerente de legalitate sau de temeinicie, dispoziţia instanţei inferioare ierarhic, cu privire la cuantumul onorariului, putând doar să formuleze cereri argumentate în faţa instanţei care a dispus administrarea probei.

Principiul legalităţii căii de atac nu permite a se aplica extensiv prevederile referitoare la părţile în proces şi la îndreptăţirea acestora de a exercita căile de atac de drept comun în scopul de a permite unei instanţe care exercită controlul judiciar ca, la solicitarea expertului desemnat în cauză într-o fază procesuală anterioară, să poată verifica măsura de reducere sau majorare a onorariului stabilit definitiv în primă instanţă.

Se constată că prevederile art. 444 alin. (3) C. proc. civ. permit expertului să formuleze o cerere de completare a hotărârii exclusiv în cazul omisiunii instanţei de a se pronunţa cu privire la drepturile lui, însă nu există o dispoziţie procedurală care să deschidă calea atacării dispoziţiei prin care se stabileşte, definitiv, un astfel de onorariu.

Prin urmare, în această situaţie, fiind terţ faţă de părţile în litigiu, expertul nu are la dispoziţie căile ordinare sau extraordinare de atac de reformare, căi rezervate de către legea procesuală părţilor nemulţumite de soluţia pronunţată, motiv pentru care hotărârea pronunţată de instanţa de apel în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a căii de atac declarate de expertul B. este legală.

Cât priveşte motivul de recurs prin care se critică decizia de anulare a sentinţei civile nr. 909/2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, faţă de greşita validare a expertizei efectuate în cauză, trebuie subliniat că aceasta vizează, aşa cum s-a arătat anterior, soluţia pronunţată de curtea de apel asupra apelului declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

Or, în ceea ce priveşte posibilitatea recurentului-expert de a ataca soluţia dată pe fondul unui alt apel decât cel exercitat de acesta, Înalta Curte constată lipsa interesului acestuia în exercitarea căii de atac, prin raportare la efectul relativităţii hotărârilor judecătoreşti reglementat prin art. 435 C. proc. civ., care dispune în sensul că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţile din proces.

Având în vedere că, în speţă, doar reclamanta Girod Semnalizare Rutieră S.A. şi pârâţii A. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci au calitatea de părţi în dosar, se constată că numai aceştia ar fi putut acţiona în proces în apărarea propriilor interese procesuale, întrucât doar asupra acestora se răsfrâng efectele specifice ale hotărârii judecătoreşti, respectiva soluţie neputând produce efecte în ceea ce-l priveşte pe recurentul-expert, care este străin de raportul juridic litigios.

În consecinţă, expertul nefiind parte în proces, nu poate justifica un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual de a acţiona în vederea desfiinţării soluţiei pronunţate de instanţa de apel pe calea de atac exercitată de una dintre părţile raportului juridic litigios.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 1576A din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de recurentul B..

Fără cale de atac.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei nr. 1576A din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.