Trademark "D." registration annulled as descriptive for direct apartment sales; defendant's appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Prin cererea reconvenţională înregistrată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Ilfov, pârâtele-reclamante S.C. A. şi S.C. B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu reclamanta S.C. C. S.R.L.:

- anularea următoarelor certificate de înregistrare marcă având ca titular pe reclamanta C. S.R.L., respectiv:

(i) certificatul de înregistrare a mărcii nr. 114923 cu denumirea "Sud rezidential.ro", emis de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, având număr de depozit M 2011 01584 şi data de depozit 24.02.2011, înregistrat pentru clasa 35 (Publicitate; conducerea şi administrarea afacerilor; lucrări de birou), clasa 36 (Asigurări; afaceri financiare, monetare, imobiliare) şi clasa 38 (Telecomunicaţii) din lista de produse şi/sau servicii clasificată Nisa, valabil de la 13.09.2011 până la 24.02.2021;

(ii) certificatul de înregistrare a mărcii nr. 132932 cu denumirea "SUD REZIDENŢIAL", emis de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, având număr de depozit M 2014 02935 şi data de depozit 25.04.2014, înregistrat pentru clasa 35 (Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou) şi clasa 36 (Asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare) din lista de produse şi/sau servicii clasificată Nisa, valabil de la 27.10.2014 până la 25.04.2024;

(iii) certificatul de înregistrare a mărcii nr. x cu denumirea "D.", emis de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, având număr de depozit x şi data de depozit 25.04.2014, înregistrat pentru clasa 35 (Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou) şi clasa 36 (Asigurări; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare) din lista de produse şi/sau servicii clasificată Nisa, valabil de la 27.10.2014 până la 25.04.2024.

- obligarea reclamantei C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 25.01.2016, Tribunalul Ilfov a admis excepţia necompetenţei teritoriale în ceea ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale, a disjuns această cerere şi a declinat-o în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă a fost înregistrată sub nr. x/2016 la data de 11.02.2016 ca cerere principală, calităţile părţilor fiind următoarele: S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. - reclamante; S.C. C. S.R.L. şi O.S.I.M - pârâţi.

La data de 02.06.2016, S.C. D. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei S.C. C. S.R.L., arătând că înţelege să susţină poziţia procesuală a acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 170 din 02.02.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea şi a luat act că pârâta intervenientă accesorie îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L..

Prin decizia nr. 1557A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 170/02.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat sentinţa în tot, în sensul că a admis acţiunea în parte.

A anulat marca D., nr. x, nr. de depozit x şi dată de depozit 25.04.2014.

A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

A respins cererea de intervenţie accesorie.

A obligat pârâta să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 5.138 RON, iar reclamantei B. S.R.L. suma de 2.405 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A obligat intimata la plata sumei de 8.145 RON către cele două apelante, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii; argumentul Curţii privind caracterul descriptiv al mărcii vine în contradicţie cu reţinerea nevalidităţii mărcii din perspectiva art. 5 lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, ce se referă la lipsa distincţivităţii şi caracterul uzual.

Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material interne şi europene, dat fiind caracterul armonizat în materie de mărci de fabrică şi comerţ şi necesitatea respectării priorităţii dreptului european şi statuărilor CJUE în materie.

Cu referire la motivul de la art. 5 alin. (1) lit. b), care este acelaşi cu cel de la lit. a) raportat la art. 2 teza finală din Legea nr. 84/1998: pentru a putea să constituie o marcă, obiectul cererii de înregistrare trebuie, în temeiul art. 5 din lege, să îndeplinească trei condiţii: acesta trebuie să reprezinte un semn, acest semn să fie susceptibil de reprezentare grafică şi să fie capabil să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Art. 5 alin. (2) din lege permite aproprierea ca marcă a unui semn lipsit de caracter distinctiv iniţial, atât timp cât a căpătat un astfel de caracter prin uz serios şi substanţial de către titularul mărcii.

Cu referire la motivul de la art. 5 alin. (1) lit. c): momentul la care se apreciază caracterul uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante este cel al depozitului mărcii, aşadar 2011 şi mai 2014.

Cu referire la motivul de la art. 5 alin. (1) lit. d), aparent reţinut de Curtea de Apel Bucureşti, marca recurentei este una combinată şi complexă, neputându-se stabili care este elementul dominant. Contrar celor apreciate de instanţa de apel, în raport de produsele/serviciile din aceste clase, marca (semnele) nu constituie modul uzual de desemnare a serviciilor vizate sau a caracteristicilor acestora; altfel spus, combinaţia de cuvinte nu poate fi privită ca mod normal, uzual de referire la bunurile/serviciile din acele clase sau ca reprezentând caracteristicile lor esenţiale în limbajul comun. Sintagma "D." priveşte doar partea de intermediere imobiliară a imobilelor noi şi nu semnifică însuşi produsul/serviciul, fiind un instrument de marketing, o formă de publicitate inovativă, în care aceasta a înţeles să-şi prezinte produsele.

Curtea de Apel Bucureşti nu face referire nici la momentul în care semnele apropriate ca marcă ar fi devenit uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante, nici la caracterul dominant/nu al unuia din elementele mărcii combinate, nici la serviciile exacte vizate de marcă, nici publicul relevant, nici modul în care nu ar putea asigura semnele respective funcţia esenţială a activităţii în cunoştinţa publicului din punctul de vedere al originii comerciale a serviciilor purtând mărcile respective, nici la modul în care şi măsura în care ar fi devenit uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La data de 23 decembrie 2019, intimatele-reclamante A. S.R.L. şi B. S.R.L., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului, în principal, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi, în subsidiar, pentru neîncadrarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, în al doilea subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1557A din 5 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin aceeaşi încheiere s-a constatat că nu sunt întemeiate apărările intimatelor-reclamante privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea tuturor criticilor în motivele de casare, având în vedere că prin motivele de recurs pârâta a invocat critici vizând încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a unor dispoziţii de drept material, precum şi critici referitoare existenţa de motive contradictorii în hotărârea recurată, care ar putea fi analizate din perspectiva motivelor de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. iar nulitatea recursului nu poate opera doar parţial, această cale de atac având caracter unitar.

De asemenea, nu sunt întemeiate apărările intimatelor-reclamante privind lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, având în vedere că cererea de recurs poartă semnătura şi ştampila S.C.A. E. pentru care există depusă la dosar împuternicire avocaţială de reprezentare.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cadrul acestuia se susţine că decizia atacată ar conţine motive contradictorii întrucât instanţa ar fi constatat doar nevaliditate mărcii din perspectiva art. 5 lit. b) şi c), anume lipsa distinctivităţii si, respectiv, caracterul uzual, deşi a reţinut ca argument desemnarea de către marca a însuşi serviciului specific la care se referă, anume caracterul descriptiv al mărcii, la care s-ar referi art. 5 lit. d) din Legea nr. 84/1998).

Prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca motiv de nulitate, printre altele, lipsa distinctivităţii mărcilor prin raportare la prevederile art. 5 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 84/1998.

Instanţa de apel a reţinut cu privire la marca având elementul verbal "D." următoarele:

- în cazul mărcii "D.", elementul verbal indică aproape direct şi nominal serviciul specific la care se referă, pe care îl descrie aproape literal (ţinând cont şi de elementul figurativ alăturat, rezultă cu evidenţă că este vorba despre "apartamente în bloc direct de la dezvoltator");

- (…) însuşi ansamblul rezultat este unul descriptiv şi devenit el însuşi uzual în domeniu ("direct de la dezvoltator"), particula ".ro" nefăcând să adauge nici o distinctivitate specifică, ci doar să indice faptul că serviciul poate fi accesat şi on-line. Prin urmare, în ceea ce priveşte această din urmă marcă, (…) nu întruneşte cerinţele de validitate pretinse de art. 5 lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1996, fiind lipsită până şi de o distinctivitate minimală şi fiind compusă exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în practicile comerciale loiale şi constante, ansamblul însuşi fiind o astfel de indicaţie uzuală.

Ca atare, cu privire la această marcă instanţa de apel a reţinut că indică serviciul la care se referă, prin elementele verbale şi figurative, şi că acest ansamblu este descriptiv şi devenit uzual pe piaţa respectivă. Astfel, instanţa de apel a reţinut că marca în cauză desemnează serviciul (comercializarea unor apartamente direct de la dezvoltator, parte a subclasei mai largi a afacerilor imobiliare) iar nu vreo caracteristică (felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei produsului ori a prestării serviciului) a acestuia, pentru a fi aplicabilă lit. d) a articolului 5 din Legea nr. 84/1998.

De altfel, faptul că instanţa de apel ar fi reţinut îndeplinirea condiţiilor de nulitate a mărcii doar pentru două dintre cele trei motive din cadrul art. 5 din Legea nr. 84/1998, invocate de către reclamante, nu reprezintă în sine o motivare contradictorie, fiind suficientă constatarea existenţei doar a unuia dintre aceste motive de nulitate pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii.

În consecinţă, acest motiv de recurs este nefondat.

Referitor la motivul de nelegalitate încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de reţinut următoarele.

Recurenta a susţinut acest motiv de nelegalitate sub trei aspecte, şi anume:

- motivul de nulitate de la art. 5 alin. (1) lit. b) ar fi acelaşi cu cel de la lit. a) rap. la art. 2 teza finala din Legea nr. 84/1998 (caracterul distinctiv), aşadar acestea ar trebui tratate ca unul singur;

- în cazul motivului de nulitate prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. c), momentul la care se apreciază caracterul uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante este cel al depozitului mărcii (aşadar 2011 şi mai 2014); ceea ce se petrece ulterior acestui depozit nu ar mai putea avea influenţă asupra înregistrării, ci eventual s-ar pune problema aplicabilităţii art. 39 din Lege;

- în privinţa motivul de nulitate prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. d), care ar fi fost reţinut de instanţa de apel, deşi nu l-ar fi menţionat în mod expres, s-ar impune ca termenii respectivi sa nu desemneze o anume caracteristică a produsului/serviciului obiectivă, inerentă naturii sale.

În legătură cu al treilea aspect susţinut de către recurentă, şi anume al interpretării art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, aşa cum s-a reţinut mai sus, în cadrul analizei motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că marca în cauză desemnează serviciul (comercializarea unor apartamente direct de la dezvoltator, parte a subclasei mai largi a afacerilor imobiliare) iar nu vreo caracteristică (felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei produsului ori a prestării serviciului) a acestuia, pentru a fi aplicabilă lit. d) a articolului 5 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, nu este fondată susţinerea recurentei în sensul că, deşi nu ar fi menţionat expres motivul de nulitate a mărcii prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, în realitate instanţa de apel ar fi reţinut argumente care să se încadreze în acest motiv de nulitate a înregistrării mărcii.

În consecinţă, nu au legătură cu cele reţinute de instanţa de apel susţinerile recurentei referitoare la greşita interpretare a acestor prevederi legale.

În ceea ce priveşte susţinerea că, în cazul motivului de nulitate prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. c), momentul la care se apreciază caracterul uzual în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante ar fi cel al depozitului mărcii, care în cazul de faţă ar fi 2011 şi mai 2014, este de reţinut, în prealabil, că instanţa de apel a decis anularea doar a înregistrării mărcii D., nr. x, nr. de depozit x şi dată de depozit 25.04.2014. Astfel, anul 2011, menţionat de recurente, nu are legătură cu această marcă.

Recurenta a susţinut că reclamantele nu ar fi dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., că o astfel de împrejurare s-ar fi produs înainte de data depozitului mărcii, atâta timp cât acestea ar fi depus la dosar câteva anunţuri din noiembrie 2015.

Din hotărârea primei instanţe de fond reiese că aceasta, raportându-se la o serie de înscrisuri aflate la dosar, a reţinut că expresia "direct de la dezvoltator" era folosită în mod curent pe piaţa imobiliară.

Pârâtele nu au formulat apel împotriva considerentelor primei instanţe de fond, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., prin care să conteste faptul că expresia "direct de la dezvoltator" ar fi fost folosită în mod curent pe piaţa imobiliară la data depozitului mărcii în cauză.

Curtea de apel nu s-a referit concret la o probă anume, pornind în aprecierea caracterului uzual al elementelor componente ale mărcii având elementul verbal D. de la situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă de fond, şi anume cea expusă mai sus, necontestată în apel de către pârâtă.

Recurenta a mai susţinut, cu privire la motivul de nulitate a înregistrării mărcii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, că această sintagmă nu ar fi devenit uzuală în sensul vizat de lege în practicile comerciale din domeniu, într-atât încât să se confunde cu obiectul acestui serviciu.

Instanţa de apel a reţinut că ‹‹în cazul mărcii "D.", elementul verbal indică aproape direct şi nominal serviciul specific la care se referă, pe care îl descrie aproape literal (ţinând cont şi de elementul figurativ alăturat, rezultă cu evidenţă că este vorba despre "apartamente în bloc direct de la dezvoltator")››, că ‹‹însuşi ansamblul rezultat este unul descriptiv şi devenit el însuşi uzual în domeniu ("direct de la dezvoltator"), particula ".ro" nefăcând să adauge nici o distinctivitate specifică, ci doar să indice faptul că serviciul poate fi accesat şi on-line. ›› şi că această marcă "este compusă exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în practicile comerciale loiale şi constante, ansamblul însuşi fiind o astfel de indicaţie uzuală".

Astfel, instanţa de apel a reţinut că marca în cauză desemnează serviciul, comercializarea unor apartamente direct de la dezvoltator, parte a subclasei mai largi a afacerilor imobiliare.

Or, se observă că prin afirmaţiile menţionate anterior recurenta nu face altceva decât să susţină o concluzie opusă celei adoptate de către instanţa de apel, prin care se tinde la reaprecierea în mod coroborat a probelor în recurs, fapt ce ţine de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea acesteia.

Referitor la argumentul recurentei legat de aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 (forma în vigoare la data depunerii cererii de constatare a nulităţii înregistrării mărcii), prevederi potrivit cărora dispoziţiile alin. (1) lit. b) - d) nu se aplică în cazul în care, înainte de data de depozit a cererii de înregistrare, marca a dobândit caracter distinctiv ca urmare a folosirii, este de reţinut că dobândirea caracterului distinctiv prin utilizare trebuie dovedită. Or, o astfel de idee este contrazisă tocmai de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care a rezultat din probele administrate în cauză şi care a fost expusă mai sus.

Recurenta a mai făcut trimitere la art. 39 din Legea nr. 84/1998, dar nu a arătat concret legătura acestui articol cu situaţia de fapt în speţă, şi anume în ce măsură acele prevederi ar reprezenta un impediment la constatarea nulităţii mărcii.

În ceea ce priveşte primul aspect al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinut de recurentă, conform celor expuse mai sus, şi anume cel legat de motivul de nulitate a înregistrării mărcii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, sunt de reţinut următoarele.

În prealabil, nu rezultă relevanţa, raportat la limitele cererii de chemare în judecată şi ale considerentelor deciziei atacate, a afirmaţiei din recurs în sensul că motivul de nulitate a înregistrării mărcii prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 ar fi acelaşi cu cel de la lit. a) rap. la art. 2 teza finală din Legea nr. 84/1998 şi că, astfel, ar trebui tratate ca unul singur.

Faptul că în finalul articolului 2 se menţionează condiţia ca semnul ales să desemneze marca să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi nu însemnă că motivele de nulitate prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 sunt aceleaşi, în cadrul motivului de nulitate prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. a) (semnele care nu pot constitui o marcă în sensul art. 2) punându-se accentul pe modalitatea de alcătuire a semnului ales pentru a constitui o marcă din perspectiva reprezentării grafice a acestuia.

Or, în speţă s-a constatat nulitatea înregistrării mărcii prin raportare la prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 iar nu a art. 5 alin. (1) lit. a).

În ceea ce priveşte aprecierea distinctivităţii mărcii în cauză, recurentele au formulat mai multe argumente prin raportare la elementele componente ale mărcii, critici care sunt nefondate.

Pentru a aprecia caracterul distinctiv al unei mărci trebuie să se realizeze o apreciere globală a capacităţii mai mari sau mai mici a mărcii de a identifica produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la o anumită întreprindere şi astfel de a distinge aceste produse sau servicii de cele ale altor întreprinderi (Hotărârea din 22.06.1999, C-342/97, Lloyd Schuhfabrik, parag. 22)

În doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut că un element al unui semn nu este distinctiv dacă reprezintă exclusiv o descriere a produselor sau serviciilor propriu-zise sau a caracteristicilor acestor produse şi/sau dacă utilizarea lui în comerţ este uzuală pentru produsele sau serviciile respective. În mod similar sunt lipsite de caracter distinctiv elementele semnelor generice (de exemplu forma uzuală a unui recipient sau o culoare comună).

Examinarea caracterului distinctiv intrinsec se face în două etape. Mai întâi trebuie determinat conţinutul semantic al semnului din perspectiva publicului relevant, iar apoi trebuie stabilit dacă conţinutul semantic perceput este asociat sau nu cu produsele sau serviciile respective şi/sau dacă se foloseşte în mod uzual în comerţ pentru acestea.

Din considerentele deciziei atacate se observă că instanţa de apel a determinat conţinutul semantic al mărcii în cauză reţinând că elementul verbal D. împreună cu elementul figurativ alăturat, reprezentat de reprezentarea stilizată a unui grup de blocuri de culoare portocaliu plasate într-un dreptunghi de culoare gri, aşa cum au fost identificate de prima instanţă de fond, "indică aproape direct şi nominal serviciul specific la care se referă", "apartamente în bloc direct de la dezvoltator", particula ".ro" neadăugând nici o distinctivitate specifică, ci doar indicând faptul că serviciul poate fi accesat şi on-line.

Deşi instanţa de apel nu a menţionat expres, rezultă că s-a raportat pentru a determina conţinutul semantic al semnului la publicul relevant reprezentat de consumatorul mediu, normal informat şi atent al acestor servicii.

Recurenta nu a formulat argumente în sensul că publicul relevant, în cazul acestor servicii, ar fi un public specializat, care ar percepe semnul, aşa cum a fost identificat mai sus, cu un alt conţinut semantic decât cel expus anterior. Ca atare, nu se poate reţine vreun motiv de nelegalitate din această perspectivă.

Recurenta a mai susţinut că marca în cauză ar fi o marcă combinată complexă, că nu s-ar putea stabili elementul dominant şi că în orice caz ar fi fost folosită aşa cum a fost înregistrată astfel că în conştiinţa publicului ar fi intrat toate elementele componente.

Această argumentare nu poate fi reţinută ca reprezentând un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, având în vedere, pe de o parte, că distinctivitatea dobândită prin utilizare trebuie dovedită, ceea ce în speţă nu s-a reţinut a se fi întâmplat, cu trimitere la anumite probe concrete, iar pe de altă parte, din motivarea instanţei de apel nu rezultă că nu ar fi ţinut cont la stabilirea conţinutului semantic al mărcii de elementul figurativ constând în reprezentarea stilizată a unui grup de blocuri. Dimpotrivă, instanţa de apel s-a referit expres la ansamblul constituit din acest element figurativ şi elementul verbal ajungând la concluzia că acesta va fi perceput ca reprezentând un serviciu legat de comercializarea unor apartamente în bloc direct de la dezvoltator.

Susţinerea recurentei în sensul că elementul figurativ are un caracter generic nu face decât să confirme lipsa de distinctivitate a acestuia, iar un element figurativ nedistinctiv pentru serviciul respectiv nu are calităţile necesare în sine, contrar celor afirmate de recurentă, să fie "suficient să confere distinctivitate mărcii în ansamblu".

Recurenta a mai arătat că elementul verbal este format din trei cuvinte - "direct", "dezvoltator" şi ".ro" - şi că niciunul din aceste cuvinte, nici separat, nici împreună, nu are un caracter nici descriptiv, nici uzual în domeniul imobiliar.

Referitor la aceste cuvinte, este de observat, în primul rând, că instanţa de apel a reţinut că particula ".ro" nu adaugă nici o distinctivitate specifică, ci doar indică faptul că serviciul poate fi accesat şi on-line, la baza acestei concluzii stând cel mai probabil faptul că publicul relevant este obişnuit ca titularii mărcilor ce desemnează servicii să îşi aleagă şi un nume de domeniu având acelaşi conţinut, aspect care nu a fost combătut de către recurente.

În al doilea rând, sensul elementului verbal "D." a fost determinat de către instanţa de apel având în vedere modul în care este perceput de către consumator raportat la forma în care a fost înregistrată marca. Deşi nu se specifică în mod detaliat acest lucru, analizând această formă instanţa de apel a ajuns la concluzia că aceste cuvinte vor fi percepute împreună de către consumator, în acest mod trebuind să fie determinată semnificaţia lor.

Pentru a determina conţinutul semantic al semnului nu este esenţial să se facă trimitere la definiţia acestuia din dicţionar, mai ales când este vorba despre cuvinte noi folosite pe o piaţă particulară pentru a desemna produse sau servicii cu identificarea cărora consumatorul nu era familiarizat până în acel moment.

Or, chiar dacă cuvântul "dezvoltator" nu există în DEX, din interpretarea probelor administrate în cauză, bazându-se şi pe cele reţinute de prima instanţă de fond, aşa cum s-a menţionat mai sus, instanţa de apel a ajuns la concluzia că acesta era folosit pe piaţă şi cunoscut de către consumatori ca reprezentând o exprimare pe scurt a sintagmei "dezvoltator imobiliar", iar "D." reprezenta, de asemenea, o formă prescurtată a sintagmei "direct de la dezvoltator".

Ca atare, nu se poate reţine faptul că instanţa de apel nu ar fi făcut o analiză legală când a determinat conţinutul semantic al semnului în cauză raportat la publicul relevant al serviciilor în cauză, şi anume afaceri imobiliare (numai la acesta făcând referire recurenta, dintre cele pentru care a fost înregistrată marca în cauză, celelalte fiind probabil considerate complementare acestuia), şi când a stabilit dacă conţinutul semantic perceput este asociat sau nu cu produsele sau serviciile respective şi/sau dacă se foloseşte în mod uzual în comerţ pentru acestea.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe pârâta S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 14.453,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosar, către reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L.

Nu este întemeiată cererea recurentei de reducere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că nu se poate aprecia că suma de 14.453,15 RON ar fi vădit disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei ori cu munca desfăşurată de avocat. Astfel, cauza este una complexă fiind vorba despre un litigiu în materia proprietăţii intelectuale (protecţia mărcilor), domeniu de strictă specializare care necesită o pregătire suplimentară, şi astfel un timp şi un volum de muncă superior faţă de litigiile ce implică probleme de drept comun, care a fost reflectat în întâmpinarea formulată şi prezentarea avocatului la termenul de judecată când au avut loc dezbaterile orale ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1557A din 5 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 14.453,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2020.