Competence conflict: direct action of third-party victims against RCA insurer falls under specialized civil section per Law 132/2017

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Harghita sub nr. x/2018 din 26.06.2018 reclamanţii A., B., în contradictoriu cu pârâta Societatea de C. S.A., au solicitat în baza art. 1.349 alin. (1), art. 1385 alin. (3), art. 1386, art. 1387, art. 1388, art. 2224, alin. (2), art. 2223 alin. (1) C. civ., art. 21 alin. (1) şi alin. (4), art. 22 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 11 şi 12 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum şi art. 115 alin. (3) C. proc. civ., obligarea pârâtei la repararea patrimonială a prejudiciului material şi moral produs ca urmare a accidentului rutier comis de D. în data de 1.06.2016; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la momentul producerii riscului asigurat până la momentul executării hotărârii; obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 360/12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2018 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Societatea de C. S.A. şi, în consecinţă: a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 650,76 RON daune materiale, 70.000 de euro daune morale şi diferenţa dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018 şi indemnizaţia obţinută în urma aflării în concediu medical şi pensia de invaliditate obţinută până la data de 05.12.2018, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a fost obligată pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 30.000 de euro daune morale, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta A. în cuantum de 1.468,23 de RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1096/6 august 2019, pronunţată în acelaşi dosar, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale cuprinse în dispozitivul sentinţei civile nr. 360/12.03.2019 a Tribunalului Harghita, cât şi cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei amintite formulate de pârâta C. S.A..

Mai apoi, prin sentinţa civilă nr. 1384/8 octombrie 2019 a Tribunalului Harghita, din acelaşi dosar, s-a respins cererea de lămurire dispozitiv formulată de petenta S.C. C. S.A..

Împotriva sentinţei civile nr. 360/2019 pronunţată de Tribunalul Harghita au formulat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta S.C. C. S.A., aceasta din urmă formulând apel şi împotriva sentinţei nr. 1096/2019 pronunţată de Tribunalul Harghita la data de 06.08.2019, prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale, respectiv cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 360/12.03.2019 a Tribunalului Harghita.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin decizia nr. 72/A din 10 martie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a apelurilor în favoarea secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu Mureş.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că natura şi obiectul cauzei au caracter civil - acţiune în răspundere delictuală.

Împrejurarea că pârâta societate de asigurare are calitatea de profesionist, respectiv că între aceasta şi asigurat (persoana afirmativ vinovată de săvârşirea faptei ilicite) a fost încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie, nu este de natură a schimba nici natura litigiului şi nici temeiul în baza căruia se analizează cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor, acesta fiind tot răspunderea civilă delictuală.

Cauza păstrează aceeaşi natură şi în apel, care se impune a fi soluţionat tot de instanţa civilă. Din această perspectivă, stabilirea competenţei instanţei de apel prin raportare la calitatea de profesionist a uneia dintre părţi ar fi lipsită de suport juridic prin prisma prevederilor art. 226 alin. (1) şi ale art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2016, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

2.2. Prin decizia nr. 193A din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei I civile a instanţei menţionate, s-a declinat competenţa de soluţionare a apelurilor în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între secţii, s-a suspendat soluţionarea cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului procedural.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că sumele pretinse de reclamanţi cu titlu de daune materiale şi morale formulate împotriva pârâtei Societatea de C. S.A, îşi au temeiul în contractul de asigurare încheiat între pârâtă şi autorul accidentului auto. În acest sens sunt prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Conform art. 226 din Legea nr. 71/2011, în cadrul secţiilor civile, se pot înfiinţa complete specializate care să judece anumite categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc, cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului, cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei, cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare. Aşadar, completele speciale soluţionează anumite tipuri de cauze, pentru că obiectul acestora presupune un anumit grad de specializare, materiile pentru care funcţionează acestea fiind expres determinate de legiuitor.

Prin art. 215 pct. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se prevede:

"(3) În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale."

În cadrul Tribunalului Harghita funcţionează 2 secţii, civilă şi penală, astfel că, urmare a declarării căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunţate de secţia civilă, Curtea de Apel, în cadrul căreia funcţionează secţia I-a Civilă şi secţia a II-a Civilă, determină secţia competentă, după natura şi obiectul litigiului, să soluţioneze apelul/recursul împotriva unei hotărâri pronunţate de secţia civilă a Tribunalului Harghita.

În şedinţa din 18 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Astfel, prin Decizia nr. 13/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.

În aceste condiţii, faptul că în cadrul instanţei de fond, Tribunalul Harghita nu funcţionează completuri specializate şi având în vedere atât temeiul pretenţiilor cât şi calitatea pârâtei, s-a apreciat că litigiul este în competenţa secţiei a II-a civilă din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş.

II. Considerentele Înaltei Curţi.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa de fond, îndreptată împotriva asigurătorului RCA, are ca obiect plata unor despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul produs ca urmare a accidentului rutier comis de numitul D., la 01.06.2016, despăgubiri solicitate de reclamanţii A. şi B., în calitate de terţe persoane păgubite prin producerea accidentului de circulaţie, fiind pasageri în autoturismul condus de D..

Instanţele aflate în conflict au determinat, în mod diferit, competenţa materială de soluţionare a cauzei reţinând, într-o primă interpretare, că, în acţiunile cu obiectul menţionat, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului aparţine secţiei civile, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii fiind răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabile de producerea accidentului, iar într-o a doua interpretare, că îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti, în considerarea obiectului activităţii profesionale a asigurătorului, în care intră obligaţia de despăgubire.

Soluţionarea prezentului conflict de competenţă impune a reţine că, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale, formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră, expres, dreptul de acţiune directă al părţii vătămate împotriva asiguratului, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.

Caracteristicile litigiului cu care a fost învestită instanţa este aceea că acesta aparţine materiei asigurărilor, iar fundamentul juridic al acestor cereri, formulate de reclamanţi, în calitate de terţe persoane păgubite prin producerea accidentului auto împotriva asigurătorului persoanei vinovate, are ca temei, după cum s-a arătat, art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.

În ceea ce priveşte antrenarea răspunderii asigurătorului în atare litigii, relevant este faptul că raporturile juridice dintre asigurat şi asigurător îşi au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terţii păgubiţi şi asigurat îşi au izvorul în fapta delictuală a asiguratătorului, producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terţilor păgubiţi.

Reclamanţii au solicitat obligarea societăţii de asigurare de a repara prejudiciul cauzat prin accidentul de circulaţie, în temeiul contractului de asigurare şi a dispoziţiilor legale privind asigurarea de răspundere civilă, urmarea perfectării contractului de asigurare, cu caracter aleatoriu, în care riscul producerii faptei prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, fiind asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, deoarece a încasat, în acest scop, o primă de asigurare, stabilită în raport cu specificul riscului.

Prin urmare, obligaţia de dezdăunare a reclamanţilor, ca persoane păgubite, îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare, ce se pretinde a fi activată ca urmare a comiterii faptei ilicite de către asigurat.

Or, asigurarea obligatorie aduce în discuţie, din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deţinătorului de vehicul şi, de aceea, stabilirea răspunderii sale civile delictuale în litigiul de faţă, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiţie, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de reclamanţi în demersul judiciar ce face obiectul acţiunii de faţă.

Este cunoscut faptul că, plata făcută de asigurător este o consecinţă a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, astfel încât, în atare situaţie, acţiunea îndreptată de reclamanţi împotriva asiguratorului-pârât are la bază existenţa contractului de asigurare, iar promovarea acţiunii este consecinţa săvârşirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii terţilor faţă de contractul de asigurare şi care se constituie în risc asigurat.

Aşadar, promovarea litigiului de faţă tinde la atingerea scopului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare RCA, ce dă naştere obligaţiei asigurătorului, comparativ ce, faţă de reclamanţi, obligaţia se activează ca urmare a mijlocului procesual reprezentat de acţiunea directă pusă la dispoziţie de legiuitor.

Reiese diferenţa specifică a litigiului cu care a fost învestită instanţa, faţă de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, drept pentru care competenţa secţiei specializate este atrasă de natura şi obiectul litigiului care intră sub incidenţa materiei asigurărilor, prevăzute de legiuitor.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu Mureş este competentă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.