Good faith builder's claim for value added to land: statute of limitations bar reversed and case remanded for review of interruption by debtor's acknowledgment

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată, la 16.11.2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. dosar x/2012, astfel cum a fost modificată la 19.03.2013 şi, apoi, la 06.07.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus, în calitatea sa de constructor de bună credinţă, asupra imobilului proprietatea pârâtei, situat în mun. Bucureşti, Intrarea Platon, nr. 5, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea modificată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ. şi pe dispoziţiile ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, iar pentru dovadă s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, depoziţii de martori şi expertiză tehnică.

Prin întâmpinarea formulată iniţial, înainte de modificarea cererii de chemare în judecată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

După comunicarea cererii modificatoare, prin notele scrise depuse la data de 5.10.2016, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, în principal pentru prescripţia dreptului la acţiune iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Motivând excepţia prescripţiei, pârâta a arătat că reclamantul putea să invoce un drept de creanţă în anul 2005 sau, cel mai târziu, în anul 2010, dar în nici un caz în anul 2012 sau 2016.

Prin notele scrise de la termenul din 2.11.2016, reclamantul a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă, atât pe fondul cauzei, cât şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea interlocutorie din 2.11.2016, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa civilă nr. 1953/19.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 453.408 euro (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând spor de valoare al fondului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 24.086 RON.

În pronunţarea acestei soluţii, analizând susţinerile şi apărările părţilor, din perspectiva probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul a reţinut, în sinteză, următoarele:

Prin hotărârea judecătorească, irevocabilă, pronunţată în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2010, s-a reţinut cu putere de lucru judecat, că raporturile juridice dintre părţi, analizate pe baza aceloraşi elemente factuale descrise şi în cauza de faţă, se plasează sub incidenţa dispoziţiilor art. 492, 494 din vechiul C. civ., stabilindu-se că pârâta este proprietarul terenului, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantul, la data de 6.06.2003, precum şi asupra construcţiei ridicate, în baza accesiunii imobiliare, reglementate de art. 488 din acelaşi C. civ., cu obligaţia de despăgubire către cel ce a edificat construcţia. Dreptul pretins de reclamant (constructor de bună-credinţă) asupra acelei construcţii a fost calificat ca fiind un drept de creanţă, conferit de dispoziţiile art. 494 C. civ., ce poate fi valorificat pe cale separată, iar nu un drept de coproprietate pe cote-părţi ori un drept de superficie, lipsind dovada convenţiei la care se referă dispoziţiile coroborate ale art. 644 şi 492 C. civ. şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4127/2013.

Faţă de aceste statuări, la momentul actual orice discuţie asupra existenţei ori inexistenţei unui drept de (co)proprietate al reclamantului asupra construcţiei în litigiu, ca şi asupra calităţii reclamantului de constructor de bună-credinţă, cu drepturile conferite de art. 494 C. civ., sunt definitiv tranşate, tribunalul reţinând că natura juridică şi conţinutul raporturilor juridice create prin edificarea acelei construcţii au fost deja lămurite în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 494 C. civ.. drept consecinţă, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, reclamantul este dispensat de altă dovadă în privinţa elementelor esenţiale ale cererii sale de restituire a sporului de valoare adus fondului (terenului) proprietatea pârâtei, anume calitatea sa de constructor de bună-credinţă, care nu ar putea fi obligat la ridicarea construcţiei şi căruia i se cuvine o despăgubire constând fie în sporul de valoare, fie în contravaloarea materialelor şi preţul muncii (art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.).

Acesta fiind obiectul (precizat al) pretenţiei deduse judecăţii, reclamantul cerând sporul de valoare adus fondului, s-a observat că pârâta, deşi avea un drept de opţiune între cele două variante de despăgubire, conferit prin dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., nu şi-a exprimat acest drept nici până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi nici ulterior, pe parcursul procesului, negând de principiu orice pretenţie a reclamantului în legătură cu acea construcţie; în atare condiţii, alegerea variantei de despăgubire, făcută de reclamant, trebuie considerată valabilă. S-a apreciat că o altă abordare a problemelor semnalate ar însemna o afectare în substanţă a dreptului reclamantului la un proces echitabil, acesta fiind expus situaţiei de a nu-şi vedea satisfăcută creanţa sa în contra pârâtei, din cauza deciziei acesteia de a nu acţiona (de a nu-şi exprima opţiunea conferită de lege), lăsând în incertitudine dreptul reclamantului, fără ca pentru aceasta, să existe o justificare rezonabilă.

În aplicarea dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., tribunalul, reţinând că pârâta, ce are proprietatea şi posesia imobilului construit, nu a dezdăunat pe reclamant, a apreciat acţiunea formulată de acesta ca fiind întemeiată, obligaţia derivată din dispoziţiile legale evocate nefiind stinsă printr-o pretinsă restituire a vreunui împrumut, ce nu a fost în niciun mod probat.

Cu privire la cuantumul despăgubirii la care reclamantul este îndreptăţit, tribunalul a avut în vedere că, potrivit concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză, sporul de valoare adăugat fondului (teren iniţial neconstruit, proprietatea pârâtei), prin edificarea construcţiei (creşterea valorii de piaţă şi a vandabilităţii fondului) este de 453.408 euro, echivalentul a 2.063.505 RON. Obiecţiunea formulată de reclamant cu privire la calculul efectuat de expert a fost înlăturată, dat fiind că expertul a ţinut cont de documentaţia cadastrală, pe care a ataşat-o în anexele raportului de expertiză, documentaţie din care rezultă că suprafaţa utilă (totală) a construcţiei este cea rezultată din însumarea suprafeţelor utile ale fiecărui nivel al clădirii, potrivit releveelor de la filele x (adică 378,87 m.p., cât a reţinut şi expertul). Aşadar, nu s-a avut în vedere o suprafaţă utilă totală de 395,51 m.p. care nu concordă cu măsurătorile anexă la documentaţia de înscriere în cartea funciară.

Drept consecinţă, reţinând şi lipsa oricăror obiecţiuni din partea pârâtei cu privire la concluziile expertului, tribunalul a admis în parte acţiunea, în limita sumei stabilite prin raportul de expertiză ca fiind echivalentul sporului de valoare a fondului, obligând pe pârâtă, în temeiul textului de lege menţionat, să plătească reclamantului acest spor de valoare, însemnând suma de 453.408 euro, în echivalentul ei în RON la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei civile nr. 1953/19.12.2017 şi a încheierii de şedinţă din data de 02.11.2016, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive invocate, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a formulat apel pârâta B., criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1882A/23.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1953 din data de 19.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a schimbat parţial sentinţa şi încheierea de şedinţă din data de 02.11.2016, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, pe cale de consecinţă, cererea modificată, ca prescrisă.

Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale încheierii, precum şi dispoziţia sentinţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată şi a obligat intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON în apel, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

- Curtea observă că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reprezintă o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Curtea de Apel notează incidenţa, sub aspectul regimului juridic aplicabil prescripţiei analizate, a Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi a C. civ. 1864, potrivit dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din noul C. civ., acestea fiind actele normative în vigoare la data începerii prescripţiei analizate, în cauza pendinte, respectiv finalul anului 2010.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acţiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acţiune. Termenul de prescripţie cu caracter general, aplicabil acţiunilor prin care se valorifică inclusiv obligaţii de a face pecuniare, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "termenul de prescripţie este de 3 ani (...)". Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepţia cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripţie.

- Potrivit art. 494 C. civ., "Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.

Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului".

Potrivit practicii şi doctrinei juridice unanime în această direcţie, întrucât dreptul de creanţă pur şi simplu al autorului lucrării (constructorul) se naşte numai în momentul exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, este firesc, simetric, logic şi juridic, ca şi termenul de prescripţie să înceapă să curgă tot din acest moment, corespondent regulii instituite de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Proprietarul terenului dobândeşte în temeiul accesiunii, un drept de proprietate pur şi simplu asupra lucrării construite, în momentul în care îşi manifestă voinţa de a o lua în stăpânire. Din această perspectivă, exercitarea dreptului de accesiune se transpune într-un act unilateral de voinţă al proprietarului terenului, care poate îmbrăca mai multe forme: introducerea unei acţiuni în revendicarea terenului, introducerea unei acţiuni în evacuare, o notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti sau orice altă formă, inclusiv una verbală, cât timp se poate face dovada manifestării de voinţă, potrivit regulilor de probă din materia actului juridic. Aşadar, acest act unilateral îmbracă şi alte forme decât acţiunea în revendicare (sens în care se face trimitere la Stoica, V. - "Drept civil. Drepturile reale principale", Editura Humanitas, Bucureşti, 2004 - 2006, pag. 295, 260, 265).

- Dând eficienţă în cauză acestor considerente de ordin teoretic, instanţa de apel notează că, potrivit deciziei civile nr. 1085/19.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, rezultă că prin întâmpinarea depusă de apelanta prezentă, la data de 29.10.2010, în dosarul civil având aceleaşi părţi procesuale şi, ca obiect, ieşirea părţilor din indiviziune asupra construcţiei prezente litigioase, această parte procesuală şi-a manifestat în mod inechivoc, voinţa de a lua construcţia în stăpânire, exhibându-şi expres, dreptul de proprietate asupra acesteia.

Astfel, instanţa de apel reţine că, în cadrul deciziei civile respective, s-a ilustrat conţinutul întâmpinării formulate de apelanta prezentă în faza procesuală a fondului, conţinut conform căruia:

"Pârâta a susţinut că reclamantul nu se încadrează în categoria subiectelor de drept apte să introducă o cerere de ieşire din indiviziune - nefăcând dovada calităţii de proprietar asupra imobilului supus partajării, cererea de ieşire din indiviziune putând fi formulată numai de partea care dovedeşte un drept de proprietate asupra unui imobil, reclamantul neîncadrându-se în acesta categorie.

(…) pârâta a arătat că este proprietara terenului intravilan în suprafaţă de 275,55 mp situat în Bucureşti, Intrarea Platon, nr. 5, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/06.06.2003 încheiat între A., în calitate de vânzător şi B., în calitate de cumpărătoare, iar pe acest teren a fost ridicată o construcţie S+P+1E+M, conform autorizaţiei de construire nr. x/03.06.2003 - eliberate pe numele lui A. (întrucât la acel moment el era proprietar al terenului pe care urma să fie edificată construcţia), ulterior s-a eliberat pe numele subsemnatei autorizaţia de construire nr. x/03.09.2004. De-a lungul timpului, pentru acest imobil au fost încheiate mai multe contracte de închiriere cu diferite societăţi comerciale sau persoane fizice. În prezent, se află în vigoare contractul de închiriere nr. x/14.12.2009 (înregistrat la Administraţia Financiară a Sectorului 5), prin care ea, în calitate de proprietar a închiriat unei societăţi comerciale imobilul (S+P+2 E) situat în Bucureşti, Intrarea Platon nr. 5, termenul de închiriere fiind de un an.

Astfel, a susţinut pârâta, că din analiza înscrisurilor anexate întâmpinării rezultă că ea este unicul proprietar al imobilului a cărui partajare se cere, iar atâta vreme cât reclamantul nu arată titlul în baza căruia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi nici bunurile asupra cărora părţile au un drept de proprietate comun, reiese că acţiunea de ieşire din indiviziune promovată de reclamantul A. apare ca inadmisibilă" .

Instanţă de apel constată, în cauza pendinte, că nici una dintre părţile procesuale din prezentul litigiu nu a infirmat primirea respectivei întâmpinări de către intimatul prezent, în cadrul procesului civil vizând ieşirea din indiviziune asupra imobilului. În egală măsură, Curtea constată că nici în cuprinsul deciziei civile enunţate (ca de altfel, nici în cel al celorlalte hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele inferioare în acel litigiu), nu se atestă vreo eventuală neregularitate a procedurii de comunicare judiciară a actului procedural al întâmpinării, către prezentul intimat reclamant (ce avea şi în acel litigiu, calitatea de reclamant).

Aşadar, din perspectiva acestor considerente care se contrapun constatărilor sub acest aspect, ale tribunalului din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 02.11.2016, Curtea constată că apelanta şi-a manifestat, în mod expres, voinţa de a lua în stăpânire imobilul construcţie, la finalul anului 2010, acest act juridic unilateral fiind notificat în mod oficial, intimatului reclamant, în cadrul procesului judiciar respectiv de ieşire din indiviziune, prin intermediul comunicării actului procedural al întâmpinării.

Deci, întrucât de la momentul exercitării dreptului de accesiune, aduse la cunoştinţă intimatului, s-a născut şi dreptul de creanţă în discuţie al autorului construcţiei, intimatul reclamant, rezultă că punctul de debut al curgerii termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, este finalul anului 2010.

Calculând acest termen de 3 ani, de la data indicată finalul anului 2010, Curtea constată că el s-a împlinit la finalul anului 2013.

Or, prezenta cerere de chemare în judecată formulată de intimatul reclamant, având ca obiect acordarea sporului de valoare înregistrat, cerere întemeiată pe a sa calitatea de autor al lucrării (constructor) şi fundamentată expres pe dispoziţiile art. 494 C. civ., este datată din 06.07.2016, adică la interval de ani după momentul epuizării termenului de 3 ani defipt legal.

Este corect faptul că dosarul prezent a fost înregistrat pe rolul instanţei de fond la data de 16.11.2012, însă Curtea constată că cererea sa de chemare în judecată, iniţială, avea un cu totul alt obiect, distinct de cel de faţă şi un alt temei juridic, fără legătură cu cel din prezenta cauză.

Astfel, cererea introductivă de instanţă a vizat exclusiv obţinerea fructelor civile (sumele percepute cu titlu de chirie) ale imobilului construcţie, pretenţie justificată prin calitatea exhibată de intimat, de coproprietar al construcţiei şi fiind întemeiată în drept, pe prevederile art. 480 C. civ. şi dispoziţiile corespondente din noul C. civ. aferente dreptului coproprietarilor la fructele bunului aflat în proprietate comună.

Precizarea din 19.03.2013 a cererii introductive de instanţă nu a schimbat datele problemei, intimatul reclamant solicitând prin acest act procedural ulterior, aceleaşi pretenţii formulate în cadrul cererii iniţiale de chemare în judecată, cu recunoaşterea însă, a unei cote de 91% din construcţie în favoarea acestuia.

Din perspectiva acestei distincţii nete de obiect, cauză şi temei juridic dintre cererea de chemare în judecată iniţială (fie ea şi în forma precizată la data de 19.03.2013) şi cererea prezentă, vizând acordarea sporului de valoare înregistrat, a lipsei unei interdependenţe juridice între aceste două cereri, Curtea de Apel a reţinut că nu poate fi translată data cererii de acordare a chiriilor către coproprietar, şi asupra cererii de acordare a sporului de valoare înregistrat, formulate în iulie 2016 de autorul lucrării.

Prin prisma acestor elemente expuse, Curtea de Apel a constat că respectiva cerere modificatoare privind acordarea sporului de valoare înregistrat, produce efecte sale juridice de ordin substanţial sau procesual, începând cu data formulării sale concrete - 6 iulie 2016 şi nu cu data cererii iniţiale diferite esenţial, categoric (2012), fie ea şi precizată (2013).

Aşadar, întrucât cererea modificată a fost promovată în anul 2016, rezultă că ea a fost formulată ulterior datei împlinirii termenului de prescripţie extinctivă (finalul anului 2013), astfel încât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se impunea a fi admisă.

- Curtea reţine şi faptul că, potrivit art. 16 alin. (1) din decret, "Prescripţia se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; (…) Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea".

Existenţa procesului civil de ieşire din indiviziune nr. 16724/301/2010, nu are valenţa unui act juridic întrerupător al prescripţiei extinctive, deoarece el a fost declanşat la data de 26.05.2010, el neputând constitui de plano o astfel de cauză de întrerupere, cauză care ab initio, trebuie să fie ulterioară din punct de vedere cronologic, datei de debut al prescripţiei extinctive (în cazul de faţă, finalul anului 2010).

Chiar dacă s-ar aprecia (prin absurd) că acest proces anterior ar avea această aptitudine juridică de întrerupere, Curtea de Apel nu ar putea decât a constata că dosarul de ieşire din indiviziune a fost soluţionat în sensul respingerii cererii în mod irevocabil, astfel încât, potrivit alineatului secund al normei juridice citate, prescripţia nu este întreruptă.

În egală măsură, Curtea notează în temeiul art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. ("Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.."), că în cauză, nu este întrunită nici situaţia de excepţie prevăzută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., întrucât această a doua cerere (adică chiar prezenta) este esenţial diferită decât prima, astfel cum deja s-a ilustrat şi, oricum, aceasta a fost promovată (la data de 06.07.2016) cu depăşirea termenului de 6 luni enunţat în textul legal, calculat de la data respingerii irevocabile a primei cereri (19.10.2015) şi chiar şi de la data motivării deciziei irevocabile de respingere a primei cereri (18.11.2015).

În fine, instanţa de apel mai constată şi împrejurarea că argumentele deciziei civile nr. 1085/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, similare de altfel, şi celor ale instanţelor de judecată inferioare care s-au pronunţat în respectiva cauză de ieşire din indiviziune, considerente care infirmă calitatea intimatului prezent de coproprietar asupra construcţiei edificate şi care recunosc chiar expres în patrimoniul acestuia, dreptul de creanţă presupus de art. 494 C. civ., nu pot fi interpretate decât ca având un caracter declarativ şi nicidecum constitutiv de drepturi, în privinţa naşterii dreptului de creanţă al constructorului intimat şi subsecvent, asupra naşterii dreptului material la acţiune aferent acestui drept personal, neexistând nici un argument care să determine ignorarea mecanismului juridic al naşterii acestor drepturi evocat în considerentele deja expuse.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul formulat, a schimbat parţial sentinţa şi încheierea de şedinţă din data de 02.11.2016, în sensul că a admits excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, pe cale de consecinţă, cererea modificată, ca prescrisă, devenind în raport de această soluţie care s-a impus (în referire la motivul de apel vizând excepţia de prescripţie extinctivă), inutilă analiza celorlalte motive de apel invocate.

Pe cale de consecinţă, Curtea a obligat, aferent fazei procesuale a fondului, reclamantul să plătească pârâtei, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (în raport de munca efectiv desfăşurată de avocatul ales, care nu a fost una de mare amploare, dar mai ales în raport de complexitatea concretă a cauzei ce prin prisma obiectului său - acordarea sporului de valoare înregistrat, nu a fost una sporită, soluţionarea grefându-se predominant pe efectuarea unei expertize judiciare evaluatorii a acestui spor) şi a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată şi a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii de şedinţă apelate, precum şi dispoziţia sentinţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Curtea a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată, reţinând culpa procesuală a acestuia în declanşarea şi desfăşurarea prezentei faze procesuale şi l-a obligat să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON în apel, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reprezentând onorariu avocat ales redus, ca urmare a muncii efective a avocaţilor aleşi ai acestei părţi procesuale, apelul judecându-se în doar trei termene de judecată, din care la primul termen, cauza a fost amânată la cererea apelantei pârâte, pentru pregătirea apărării, astfel încât s-a apreciat că acest cuantum, redus, corespunde cerinţelor legale presupuse de art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând instanţei admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru judecarea, pe fond, a apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1953 din 19.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civila, în dosarul nr. x/2012.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a pretins incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin 1 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor Decretului nr 167/1958.

S-a arătat că, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a procedat la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, stabilind că acest termen începe să curgă de la data manifestării exprese de voinţă a pârâtei, în sensul că aceasta este proprietar al construcţiei. Instanţa de apel a identificat această manifestare de voinţă ca fiind întâmpinarea depusă la data de 29.10.2010, de către B., în dosarul nr. x/2010.

Recurentul pretide că, în examinarea obiectului cererii modificatoare din prezenta cauză, respectiv obligarea pârâtei B. la plata sumei reprezentând sporul de valoare, instanţa de apel nu a analizat corect şi complet mecanismul prescripţiei dreptului material la acţiune.

Se arătă că, prin acea întâmpinare, B. nu pretindea că nu ar datora nicio sumă de bani către A., astfel încât să se poată considera că aceasta neagă dreptul de creanţă al reclamantului A. constând în sporul de valoare. Din această perspectivă, arată că, în examinarea incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel nu a avut în vedere şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "Prescripţia se întrerupe:...a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia."

Aşadar, chiar daca s-ar considera ca termenul de prescripţie a început să curgă la data de 29.10.2010, instanţa de apel trebuia să observe că această prescripţie a fost întreruptă prin recunoaşterea de către pârâtă a calităţii de constructor de bună credinţă a reclamantului A. şi a recunoaşterii participării financiare a reclamantului A. la edificarea construcţiei din str. x.

Astfel, o primă recunoaştere a fost făcută de către pârâta prin răspunsul la interogatoriul din 21.04.2011, în dosarul nr. x/2010, unde, la întrebarea nr. 6, pârâta recunoaşte participarea financiară a lui A. la edificarea construcţiei din str. x. Apoi, în acelaşi dosar nr. x/2010, prin concluziile scrise depuse la 27.02.2014, pârâta B. recunoaşte, din nou, în mod expres, creanţa constând în finanţarea de către A. a construcţiei din str. x, însă, pretinde că ar fi achitat integral acea creanţă din chiriile încasate.

Tot o recunoaştere, în sensul textului legal evocat, o reprezintă şi manifestarea de voinţă a pârâtei menţionată în încheierea de şedinţă din data de 05.10.2016, din prezenta cauză, atunci când pârâta arată că "nu a negat niciodată faptul că reclamantul este constructor de bună credinţă".

Mai mult, prin notele scrise depuse la datele de 05.10.2016 şi 24.10.2016, în prezenta cauză (dosar nr. x/2012), pârâta recunoaşte, expres, o creanţă în sumă de 178980 USD faţă de reclamantul A., creanţa reprezentând contribuţia financiară a reclamantului A. la realizarea construcţiei.

Un alt act de recunoaştere indubitabil este şi răspunsul pârâtei B. la întrebarea nr. 11 din interogatoriul din prezenta cauză, de la data de 09.12.2016, când pârâta recunoaşte fără niciun fel de rezerva că reclamantul A. a fost singurul care s-a ocupat, din punct de vedere financiar, de edificarea construcţiei din strada x, nr. 5.

Pretinde recurentul că, problema prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia soluţionată prin raportare la obiectul cererii modificatoare şi anume recuperarea creanţei constând în sumele cu care reclamantul a participat la edificarea construcţiei. Or, cu privire la această creanţă, atitudinea pârâtei a fost aceea de a recunoaşte expres, atât în cadrul vechiului dosar de partaj, cât şi în prezenta acţiune, dreptul său de creanţă.

Pe de altă parte, pârâta a recunoscut creanţa, dar s-a aparat în sensul că ar fi achitat această creanţă. Apreciază că, această apărare nu mai ţine de instituţia prescripţiei, ci de judecata pe fond a cauzei.

Astfel, odată ce creanţa, constând în finanţarea de către reclamant a edificării construcţiei, a fost recunoscută de către pârâtă, atât în dosarul nr. x/2010, cât şi în prezenta cauză, în mod corect prima instanţă, pe fondul cauzei, a stabilit valoarea creanţei şi, apoi, în ce măsura sunt probate susţinerile pârâtei legate de restituirea sumelor reprezentând finanţarea construcţiei.

Apreciază că excepţia prescripţia dreptului material la acţiune în a solicita restituirea finanţării nu poate fi primită, cât timp pârâta a recunoscut, chiar în prezenta cauză, prin notele scrise şi prin răspunsurile la interogatoriu, contribuţia sa la edificarea construcţiei.

Toate aceste manifestări de voinţă ale pârâtei, în sensul recunoaşterii calităţii de constructor de bună credinţă a reclamantului A. şi a recunoaşterii creanţei sale, constând în sumele de bani cu care a finanţat edificarea construcţiei, reprezintă, în mod indubitabil, acte de întrerupere a prescripţiei în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care atrag respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în cauză de pârâtă.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea, pe larg, a situaţiei de fapt, intimata a susţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată corect de instanţa de apel. Au fost reiterate apărările formulate în cuprinsul cererii de apel, arătându-se, în esenţă, că dreptul de creanţă care face obiectul cererii reclamantului, rezultat din calitatea sa de constructor de bună credinţă, îşi are originea în perioada 2003-2005, perioadă în care a fost edificată construcţia, astfel încât la data formulării cererii modificatoare (06.07.2016), termenului de prescripţie era împlinit.

Acţiunea modificatoare formulată de reclamant constituie un demers prin care i se solicită şi mai mulţi bani, peste cei deja achitaţi, deoarece nu se poate trece peste faptul că, în perioada 2005-2010 a plătit materialele cumpărate de recurent şi munca prestată de acesta, astfel încât plăţile făcute către reclamant, în perioada 2005-2010, nu pot fi considerate inexistente. Recurentul vine cu o solicitare nouă şi anume întreruperea termenului de prescripţie în 2010, recunoscând, singur, că pârâta i-a achitat sumele de bani solicitate. Faţă de această apărare, apreciază că instanţa de fond trebuia să constate că reclamantul urmăreşte obţinerea unor sume de bani peste sumele deja achitate şi nu plata sumelor reprezentând sporul de valoare adus la imobilul proprietatea sa.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este întemeiat, urmând a fi admis, pentru considerentele care succed:

Motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant pune în discuţie greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva modului în care au fost examinat mecanismul prescripţiei extinctive, guvernat de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Recurentul a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel, în examinarea obiectului cererii sale modificatoare, respectiv solicitarea privind obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând sporul de valoare adus imobilului proprietatea acesteia, în calitatea reclamantului de constructor de bună credinţă, nu a analizat corect şi complet mecanismul prescripţiei dreptului material la acţiune. S-a pretins că, instanţa de apel nu a examinat incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. a) din Decretului nr. 167/1958 care reglementează întreruperea cursului prescripţiei, ca efect al recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Criticile recurentului, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se vădesc a fi întemeiate, întrucât apărările formulate de intimatul-reclamant (referitoare la motivul din apel care viza modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune) nu au fost examinate de instanţa care a pronunţat decizia recurată, în condiţiile în care importanţa acestor argumente era considerabilă din punct de vedere al examinării, riguroase şi complete, a acestei excepţii.

Astfel, prin cererea înregistrată, iniţial, la 16.11.2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x, astfel cum a fost modificată la 06.07.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus, în calitatea sa de constructor de bună credinţă, imobilului proprietatea pârâtei, situat în mun. Bucureşti, Intrarea Platon, nr. 5, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea modificată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ.

În raport de comunicarea cererii modificatoare, pârâta B., prin notele scrise depuse la 05.10.2016 şi, apoi prin cele din 24.10.2016, a solicitat respingerea acţiunii, în principal pentru prescripţia dreptului la acţiune iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Motivând excepţia prescripţiei, pârâta a arătat că reclamantul putea să pretindă un drept de creanţă în anul 2005 sau, cel mai târziu, în anul 2010, dar în niciun caz în anul 2012 sau 2016, astfel cum a fost demarat litigiul de faţă.

Reclamantul, prin notele scrise, depuse la termenul din 02.11.2016, a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă, atât pe fondul cauzei, cât şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În privinţa excepţiei învocate, reclamantul a pretins, printre altele, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 din Decretului nr. 167/1958, susţinând întreruperea cursului prescripţiei, prin recunoaşterea, de către pârâtă, a calităţii sale de constructor de bună credinţă şi a participării sale financiare la edificarea construcţiei litigioase.

Prima instanţă, prin încheierea interlocutorie din 02.11.2016, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând împrejurarea că drepturile constructorului de bună credinţă se nasc, în contra proprietarului terenului pe care s-a construit, de la momentul la care acesta din urmă îşi exprimă opţiunea în legătură cu păstrarea construcţiei sau obligarea constructorului să o ridice. Instanţa de fond a avut în vedere, astfel cum şi pârâta recunoaşte, că până la data cererii de chemare în judecată, o astfel de opţiune nu a fost exprimată, ceea ce face ca termenul nici să nu fi început să curgă. Pe fondul cauzei, prin sentinţa civilă nr. 1953/19.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 453.408 euro (echivalent în RON la data plăţii), reprezentând spor de valoare al fondului, precum şi suma de 24.086 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâta B., prin decizia civilă nr. 1882A din 23.12.2019, a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată şi încheierea de şedinţă din 02.11.2016, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea modificată, ca prescrisă.

În esenţă, instanţa de apel a stabilit momentul de început al curgerii termenului de prescripţie. Astfel, s-a stabilit că termenul de prescripţie de 3 ani cu privire la cererea modificatoare, din prezenta cauză, a început să curgă de la data de 29.10.2010, data la care B. a formulat întâmpinarea din dosarul nr. x/2010 (având aceleaşi părţi litigante şi, ca obiect, ieşirea acestora din indiviziune asupra construcţiei, ce face obiectul cauzei de faţă), întâmpinare prin care şi-a manifestat, în mod neechivoc, intenţia de a lua în stăpânire clădirea, exhibând, în mod expres, dreptul de proprietate asupra acesteia. Fiind exercitat dreptul de accesiune şi adus la cunoştinţa intimatului, în acea modalitate procesuală, Curtea de Apel a stabilit că de la acel moment s-a născut şi dreptul de creanţă al reclamantului, autor al construcţiei şi, deci, şi punctul de debut al curgerii termenului de prescripţie de 3 ani.

Instanţa de apel a stabilit că la data de 06.07.2016, când a fost formulată cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea sporului de valoare înregistrat, fundamentată pe calitatea reclamantului de constructor de bună credinţă şi întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 494 C. civ., termenul de prescripţie era deja împlinit, de la finele anului 2013.

În continuare, astfel cum rezultă din raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel, nu a existat niciun motiv de întrerupere al prescripţiei.

Sub acest aspect, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că, existenţa procesului civil, de ieşire din indiviziune nr. 16724/301/2010, nu are valenţa unui act juridic întrerupător al prescripţiei extinctive, deoarece acesta a fost declanşat anterior (26.05.2010) datei de debut al prescripţiei extinctive şi, oricum, cererea de ieşire din indiviziune a fost respinsă irevocabil. S-a apreciat că termenul de prescripţie nu este întrerupt nici din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 2539 alin. (2), teza a II a din noul C. civ.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, raţionamentul Curţii de Apel se vădeşte a fi lacunar, întrucât analiza efectuată, în coordonate expuse, este incompletă, fiind realizată cu neobservarea ansamblului argumentelor, care fundamentau apărările reclamantului-intimat, axate pe incidenţa cazului legal de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, înscris în art. 16 alin. (1), lit. a) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia..."

Or, conform doctrinei, recunoaşterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voinţă făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, prin care se atestă existenţa unui drept potrivnic şi care este de natură să producă asupra sa consecinţe juridice negative.

Întreruperea prescripţiei extinctive, ce are ca efect înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze înteruptive şi începerea cursului unui nou termen de prescripţie, operează, potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în cele trei cazuri, limitativ, prevăzute: recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, respectiv efectuarea unui act începător de executare. Dispoziţiile art. 16 alin. (2) din decret, reglementează condiţiile pe care trebuie să le respecte ultimele două cauze de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiune pentru a-şi produce efectul: instanţa să nu fi pronunţat încetarea procesului, cererea de chemare în judecată sau de executare să nu fi fost respinsă, anulată sau perimată, iar autorul acesteia să nu fi renunţat la ea.

Considerentele instanţei de apel se rezumă a examina doar incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. b) din Decretul nr. 167/1958 şi, respectiv, a celor înscrise în art. 2539 alin. (2), teza a II a din noul C. civ., a căror verificare a fost realizată, de către instanţa de apel, conform art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., fiind lăsate neanalizate, de către instanţa de apel, argumentele esenţiale prin care reclamantul a reiterat susţinerile, formulate şi în cursul judecăţii desfăşurate în faţa instanţei de fond, referitoare la efectele juridice produse de actele de recunoaştere ale pârâtei, cu privire la creanţa constând în participarea sa financiară, în calitate de constructor de bună credinţă, la edificarea construcţiei din str. x.

Or, prin aceste apărări constante, cât şi prin susţinerile, punctuale, din cuprinsul cererii de recurs de faţă, reclamantul-recurent a pretins că prescripţia dreptului material la acţiune este întreruptă prin recunoaşterea de către pârâtă a calităţii sale de constructor de bună credinţă şi a participării financiare la edificarea imobilului, acte efectuate atât în cadrul dosarului de ieşire din indiviziune (cu referire la interogatoriul din 21.04.2011 şi concluziile scrise depuse la 27.02.2014, în dosarul nr. x/2010), cât şi în cadrul dosarului de faţă (trimiterea recurentului la notele scrise din 05.10.2016 şi 24.10.2016, respectiv interogatoriul din 09.12.2016).

Or, în cauza dedusă judecăţii, aceste aspecte esenţiale nu au fost evaluate şi nu au primit un răspuns din partea instanţei de apel, ceea ce conduce la concluzia că instanţa ierarhic inferioară nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecăţii, prin aceasta fiind înfrânte exigenţele care rezidă din prevederile art. 129 C. proc. civ.. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, prin prisma modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 care guvernează materia prescripţiei extinctive.

Aşa fiind, în rejudecare, pornind de la împrejurarea că momentul de început al curgerii termenului general de prescripţie nu a fost contestat în cauză, fiind cel la care pârâta B. a formulat, la 29.10.2010, întâmpinarea din dosarul nr. x/2010, instanţa de apel va stabili, în contextul apărărilor formulate de reclamant, dacă poziţia procesuală exprimată de pârâtă în cuprinsul actelor procedurale, efectuate în dosarul de ieşire din indiviziune nr. 16724/301/2010, pot constitui acte de recunoaştere ce atestă dreptul său de creanţă, reprezentat de contravaloarea participării sale financiare la edificarea construcţiei din strada x, nr. 5,

Ca atare, pe baza unei analize, concrete şi particulare, a circumstanţelor cauzei deduse judecăţii, instanţa de rejudecare va examina actele procedurale îndeplinite de pârâtă, la care recurentul a făcut referire expresă, respectiv interogatoriul din 21.04.2011 şi concluziile scrise depuse la 27.02.2014, ce sunt plasate, temporal, anterior momentului la care acţiunea reclamantului a fost modificată (06.07.2016) şi va examina consecinţele juridice ale respectivelor manifestări de voinţă a părţii în plan procesual, în sensul dacă acestea se circumscriu unor cauze legale întreruptive a cursului prescripţiei. În ceea ce priveşte susţinerile recurentului care vizează actele procedurale îndeplinite de pârâtă în cursul dosarului pendinte (respectiv, notele scrise din 05.10.2016 şi 24.10.2016), se observă că acestea sunt lipsite de relevanţă juridică în privinţa chestiunii de drept ce se impune a fi dezlegată, de vreme ce actele evocate se situează ulterior datei la care acţiunea reclamantului a fost modificată.

Pentru argumentele expuse, numai după evaluarea concretă a susţinerilor şi apărărilor formulate în proces de ambele părţi, examinare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil şi numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt în cazul particular dedus judecăţii, se va putea aprecia asupra incidenţei dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

În consecinţă, având în vedere viciile de nelegalitate reţinute în precedent, care atrag incidenţa cazurilor de casare înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1882A din 23 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.