Revision inadmissibility where criminal witness declarations are not "new writings" under Art. 322(1)(5) Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2017 la 08.02.2017, petentul A. a solicitat, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ca, pe calea revizuirii deciziei civile nr. 56/C/27.05.2013 a Curţii de Apel Constanţa, să se anuleze decizia şi să se admită apelul lui şi al celorlalţi intimaţi pârâţi, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes/excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei reclamante B. şi respingerii acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără interes procesual/calitate procesuală activă.

În motivarea revizuirii, petentul a arătat că cererea sa îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5, înscrisurile noi ce stau la baza revizuirii - despre care a luat cunoştinţă abia la data de 02.02.2017 - sunt reprezentate de declaraţia dată de către inculpat (expertul C.) şi respectiv de către martorii audiaţi în faza procesuală a efectuării urmăririi penale în faţa organelor de urmărire penală din cadrul dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, declaraţiile judiciare fiind ataşate cererii de revizuire in copii certificate.

2. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 134/C din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia Civilă a respins cererea de revizuire a deciziei civile nr. 56/C/27.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2010 formulată de A., ca inadmisibilă.

În motivare, a reţinut că înscrisul ca mijloc de probă pentru dovedirea raportului juridic dedus judecăţii, este definit şi reglementat de C. proc. civ., începând cu art. 112 pct. 5 şi continuând până la art. 305.

Din acestea, se impune concluzia categorică că o expertiză nu poate fi calificată niciodată drept înscris.

Instanţa a reţinut că declaraţia de martor (indiferent de calitatea pe care o persoană o are în faţa organelor de urmare penală, în faţa instanţei civile acestea nu poate fi decât martor) este mijlocul juridic de stabilirea existenţei unui act sau fapt juridic prin relatarea orală făcută de o persoană în faţa instanţei de judecata sau a altui organ judiciar cu privire la către sau fapte litigioase săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă personal.

Chiar dacă declaraţia de martor se înfăţişează instanţei prin scriere pe un suport material, această depoziţie nu poate fi considerată niciodată înscris ca mijloc de probă.

Aceasta deoarece, reglementând diferitele modalităţi de dovedire a raporturilor juridice, legiuitorul a tratat diferit "înscrisurile" de "mărturia"; apoi, declaraţia de martor conţine doar semnătura martorului şi niciodată vreo scriere sau semnătură a părţilor din cauza în care s-a administrat expertiza.

Semnătura este însă o condiţie esenţială a valabilităţii înscrisului (autentic sau sub semnătură privată) în lipsa căreia înscrisul ar putea fi calificat cel mult "început de dovadă scrisă" (art. 1197 C. civ.) dacă conţine o "scriptură" (scriere) a pârâtului - în cazul actelor sub semnătură privată scrise de parte; în cazul actelor autentice care nu sunt semnate de parte, acestea nu au nicio valoare, art. 1172 C. civ., impunând condiţia existenţei "iscălirii" de părţile contractante.

3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, revizuentul a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 1, 7 şi 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 25 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 27 pct. 7, întrucât doamna judecător D. a pronunţat decizia nr. 134/2019, împotriva căreia se formulează revizuirea. Or, susţine recurentul, judecătorul nu îşi poate cenzura propria hotărâre. A invocat şi art. 41 alin. (1) din noul C. proc. civ.. A susţinut că a recuzat-o pe doamna judecător, iar prin încheierea din 19 martie 2019 a fost respinsă cererea sa, în mod nelegal.

Cea de-a doua critică adusă deciziei recurate s-a referit la greşita interpretare a noţiunii de înscris. Astfel, a susţinut că respectivele înscrisuri nu erau simple declaraţii, ci declaraţii judiciare, date în faţa organelor de urmărire penală, care au fost administrate şi în faţa instanţelor de judecată penale.

În acest sens, a invocat practică judiciară, prin care s-a stabilit că declaraţiile sunt înscrisuri, făcând referire la încheierea pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2013.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele motive:

Printr-o primă critică, recurentul a susţinut că instanţa ar fi interpretat greşit art. 25 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., întrucât doamna judecător D. a pronunţat decizia nr. 134/2019 împotriva căreia a formulat revizuirea. Or, un judecător nu îşi poate cenzura propria hotărâre, cu obiectivitate şi imparţialitate, în sensul legii. Pentru aceste argumente, respingerea cererii de recuzare s-a făcut în mod nelegal.

Înalta Curte reţine că această critică nu poate fi primită.

Aşa cum a reţinut şi instanţa care a soluţionat cererea de revizuire, cauzei îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865. Acest act normativ prevede la art. 24 cazurile de incompatibilitate ca fiind situaţiile în care "Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare."

Împrejurarea că prin noul C. proc. civ. s-a reglementat în cuprinsul art. 41 C. proc. civ. şi cazul de incompatibilitate al judecătorului care nu îşi poate cenzura propria hotărâre în căile extraordinare de atac nu are relevanţă în pricina pendinte, cum nefondat susţine recurentul, întrucât cauzei i se aplică prevederile C. proc. civ. de la 1865.

În cauză, cererea de revizuire formulată a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului de judecată din care făcea parte un judecător, care pronunţase hotărârea împotriva căreia se formulase calea extraordinară de atac.

Înalta Curte reţine că prevederile legale mai sus citate au fost aplicate corect de Curtea de Apel Constanţa, care, prin încheierea din 19 martie 2019 a respins cererea de recuzare, reţinând totodată şi interpretarea dată acestor dispoziţii legale prin decizia nr. II/15.01.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a statuat că nu se află în caz de incompatibilitate legală judecătorul investit cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare sau revizuire) formulată împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a soluţionat o cauză anterioară.

Recurentul a mai criticat hotărârea instanţei de revizuire, susţinând că este nelegală reţinerea că declaraţiile judiciare luate de organele de urmărire penală şi ulterior administrate ca probe în instanţă, nu sunt înscrisuri, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în cauză, A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 134/C din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Civilă, invocând motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la declaraţii judiciare date de expertul C. şi martorii audiaţi în cauza penală în care a fost inculpat expertul.

Aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel Constanţa, revizuirea constituie o cale extraordinară de atac de retractare a unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia, motiv pentru care constituie un remediu procesual numai în cazurile strict determinate de lege.

Fiind o cale de retractare şi nu de "cenzură judiciară", revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond ce au fost soluţionate printr-o decizie definitivă.

Ca urmare, pentru admiterea acestei căi extraordinare de atac, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată.

Întrucât este vorba despre condiţii cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar şi numai a uneia dintre acestea are drept consecinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În raport de temeiul de drept la cererii de revizuire şi de motivele invocate, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că declaraţiile judiciare, administrate de organele de urmărire penală, nu constituite înscrisuri, în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentului pe acest aspect, prin care se arată că declaraţiile respective sunt înscrisuri, întrucât au fost administrare de organele de urmărire penală şi se regăsesc şi în dosarul soluţionat de instanţa penală, sunt nefondate.

Aceasta deoarece înscrisurile sunt definite, atât de prevederile C. civ. 1864, cât şi de cele ale C. proc. civ. 1865, ca fiind declaraţii despre un act sau fapt juridic făcute printr-o modalitate de scriere, indiferent dacă au fost făcute de părţi sau de organul instrumentator competent.

După cum prevăd art. 1176 şi următoarele C. civ., înscrisul este totdeauna semnat de părţi sau de partea căreia i se opune şi priveşte un fapt generator de drepturi şi obligaţii născut ca urmare a voinţei lor (indiferent dacă sunt înscrisuri originare, recognitive sau confirmative).

Or, aşa cum a constatat şi curtea de apel, o declaraţia de martor, indiferent că a fost consemnată în faţa organelor de urmare penală sau administrată în faţa instanţei de judecată, este mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic prin relatarea orală făcută de o persoană în faţa unei autorităţi sau instanţe, cu privire la fapte litigioase săvârşite în trecut despre care martorul are cunoştinţă personal.

De altfel, şi legiuitorul a tratat diferit "înscrisurile" de "mărturie"; în plus, aşa cum s-a arătat mai sus, declaraţia de martor conţine doar semnătura martorului şi niciodată vreo scriere sau semnătură a părţilor.

Printr-o ultimă critică, revizuentul a mai invocat şi practică judiciară, în sensul aprecierii noţiunii de "înscris", dar Înalta Curte va înlătura această apărare a revizuentului, cu motivarea că eventuala existenţă unei practici neunitare nu poate fi invocată ca motiv de revizuire, faţă de configuraţia art. 322 C. proc. civ.

Ceea ce se tinde, în realitate, prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, nu este valorificarea unor înscrisuri noi, determinante, care să releve judecăţii situaţii noi, imposibil de prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, ci o reluare a judecăţii din perspectiva soluţiei date printr-o altă hotărâre, care nu îndeplineşte însă, aşa cum s-a arătat, exigenţele de a fi un înscris nou şi determinant pentru a provoca o rejudecare a cauzei.

În acest context, trebuie reamintit că instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obţinerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

În cauzele Mitrea contra României (nr. 26105/03/2008) şi Stanca Popescu contra României (nr. 8727/03/2009), Curtea Europeană statuează că, în lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de cele ce preced, reţinând că decizia pronunţată de curtea de apel prin care s-a soluţionat cererea de revizuire este legală, făcând o corectă aplicare a art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, cererea de recurs formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva încheierii din 19 martie 2019 şi a deciziei civile nr. 134/C din 13 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.