Violation of adversarial principles in appellate re-evaluation of competing expert opinions and misclassification of structural reinforcement costs as voluptuary expenses in accessory property disputes

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 19 septembrie 2006 sub nr. x/2006, A. a solicitat, în contradictoriu cu B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate intervenită accesiunea imobiliară artificială pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, Corp B, respectiv etajul şi mansarda acestui edificiu şi să dispună evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi următ., art. 489 şi următ. C. civ.

La data de 17 octombrie 2006, reclamanta a formulat completare la acţiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, şi a numiţilor B. şi E., copiii pârâţilor indicaţi prin cererea introductivă.

Tot la data de 17 octombrie 2006, B. şi C. au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat să se constate existenţa dreptului de preemţiune al pârâţilor la cumpărarea părţii din corpul B al imobilului din str. x cu privire la care reclamanta poate face dovada dreptului de proprietate. Într-un prim subsidiar, pârâţii-reclamanţi au solicitat acordarea unui drept de superficie asupra terenului pe care este edificată construcţia proprietatea pârâţilor, precum şi a unui drept de servitute pe terenul proprietatea reclamantei, aceasta urmând a fi stabilită în modalitatea cea mai puţin împovărătoare pentru reclamantă; într-un al doilea subsidiar, au solicitat obligarea reclamantei de a le plăti o sumă egală cu cea a creşterii valorii fondului dată de valoarea de circulaţie a construcţiei, precum şi de zona în care a fost edificată, precum şi acordarea unui drept de retenţie asupra întregului imobil până la plata sumei solicitate.

La data de 14 noiembrie 2006, reclamanta şi-a precizat acţiunea, evaluând provizoriu imobilul la suma de 35.000 RON.

La data de 12 decembrie 2006, pârâţii au depus la dosar declaraţie autentificată sub nr. x/2006, prin care au arătat ca renunţă la judecarea punctului 2 din cererea reconvenţională.

La data de 29 ianuarie 2007, reclamanta a formulat cerere în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la capătul 2 de acţiune având ca obiect evacuarea pârâţilor, în sensul evacuării acestora din imobilul proprietatea sa, corp B şi etaj şi mansardă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 februarie 2007, instanţa a respins cererea modificatoare formulată de reclamanta-pârâtă, ca fiind tardiv formulată.

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 26 februarie 2007 sub nr. x/2007, B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu A., Municipiul Bucureşti, prin Primar general şi Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate calitatea de proprietari a reclamanţilor asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, Corp B, să se dispună obligarea pârâtei A. la acordarea unui drept de superficie asupra terenului de sub construcţia proprietatea reclamanţilor şi a unui drept de servitute pe terenul proprietatea pârâtei, să se dispună ieşirea din indiviziune a părţilor, prin atribuirea imobilului către reclamanţi şi obligarea acestora la plata unei sulte către pârâtă, precum şi obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar general şi Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor către reclamanţi, ca urmare a anularii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 728 şi art. 1704 C. civ., art. 111 C. proc. civ., art. 48 şi următ. din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 24 aprilie 2007, instanţa a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtei A., ca neîntemeiată, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca neîntemeiată şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2007 la dosarul nr. x/2006.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 7 martie 2007 sub nr. x/2007, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B., C., B. şi E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună evacuarea pârâţilor din etajul şi mansarda imobilului proprietatea sa situat în Bucureşti, str. x, Corp B.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi următ., art. 489 şi următ. C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 24 aprilie 2007, instanţa a dispus conexarea dosarului nr. x/2007 şi a dosarului nr. x/2007 la dosarul nr. x/2006.

Prin încheierea din 2 octombrie 2007, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general, pe capetele de cerere conexe privind plata preţului actualizat şi plata îmbunătăţirilor aduse imobilului şi a dispus scoaterea acestuia din cauză; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei-pârâte pe capătul de cerere conex privind obligarea sa la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului şi a respins acest capăt de cerere, în privinţa reclamantei-pârâte, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 223 din 15 ianuarie 2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin sentinţa nr. 302 din 4 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti. S-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a fost trimisă cauza, spre soluţionarea acestuia, la Curtea de Apel Bucureşti, după rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Prin sentinţa nr. 43 din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 24 februarie 2010, sub nr. x/2008.

Prin încheierea de şedinţă din 7 aprilie 2010, tribunalul a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a moştenitorului defunctei A., F..

Prin încheierea din 26 noiembrie 2011, tribunalul a unit cu fondul excepţia prematurităţii capătului de cerere privind evacuarea; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului-pârât pe capătul de cerere conex privind plata de despăgubiri constând în îmbunătăţirile aduse imobilului şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului-pârât pe capătul de cerere conex privind plata de despăgubiri constând în preţul de piaţă al imobilului.

Prin sentinţa nr. 815 din 24 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere din cererea conexă formulată de reclamantul-pârât F. privind evacuarea pârâţilor- reclamanţi C. şi B. din imobilul situat în Bucureşti, str. x, corp B, etaj şi mansardă şi a respins acest capăt de cerere, ca prematur formulat. A respins excepţia prematurităţii capătului de cerere din cererea principală privind evacuarea pârâţilor-reclamanţi C., B. şi a pârâţilor B., E. din imobilul parter şi a capătului de cerere din cererea conexă privind evacuarea pârâţilor B. şi E. din imobilul etaj şi mansardă, ca neîntemeiată. A admis excepţia autorităţii de lucru judecat a capătului de cerere conex formulat de pârâţii-reclamanţi C. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, privind plata preţului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 sau a preţului de piaţă a imobilului şi a respins acest capăt, pentru autoritate de lucru judecat. A admis cererea principală şi, în parte, cererea conexă, formulate de reclamantul-pârât F.. A admis, în parte, cererea reconvenţională şi cererea conexă formulate de pârâţii-reclamanţi C. şi B.. A constatat că reclamantul-pârât F. a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, corp B, etaj şi mansardă şi s-a dispus evacuarea pârâţilor-reclamanţi C. şi B. şi a pârâţilor B. şi E., din imobilul parter, precum şi a pârâţilor B. şi E. din imobilul etaj şi mansardă.

Pe cale de consecinţă, instanţa l-a obligat pe reclamantul-pârât F. să le plătească pârâţilor-reclamanţi C. şi B. suma de 230.532 RON, reprezentând preţul materialelor şi al muncii şi suma de 21.731 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, a dispus instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâţilor-reclamanţi C. şi B. asupra imobilului, etaj şi mansardă, până la plata de către reclamantul-pârât a sumei reprezentând preţul materialelor şi al muncii, a respins capătul de cerere conex formulat de pârâţii-reclamanţi C. şi B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât F., privind plata preţului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 sau a preţului de piaţă a imobilului, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, în rest, cererea reconvenţională şi cererea conexă formulate de pârâţii-reclamanţi C. şi B., ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1835 A din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de reclamantul-pârât F. împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârâţii-reclamanţi C. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte. A admis excepţia prematurităţii capătului de cerere din cererea principală privind evacuarea pârâţilor-reclamanţi C. şi B. şi a pârâţilor B. şi E. din imobilul parter şi a capătului de cerere din cererea conexă privind evacuarea pârâţilor B. şi E. din imobilul parter şi a respins acest capăt de cerere, ca prematur formulat. A dispus instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâţilor-reclamanţi C. şi B. asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, corp B, până la plata de către reclamantul-pârât a sumei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse parterului, în cuantum de 21.731 RON. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate. L-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către apelanţii-pârâţi a sumei de 5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă de timbru parţială.

Motivul de apel vizând o aşa-zisă statuare eronată a primei instanţe sub aspectul reţinerii împrejurării că reclamantul-pârât F. şi-ar fi exercitat dreptul de opţiune între cele două posibilităţi prevăzute de art. 494 alin. (3) C. civ. de la 1864, în sensul că a ales să plătească valoarea materialelor şi a manoperei, a fost constatată vădit nefondată.

Curtea a observat că tribunalul a stabilit, în privinţa raporturilor dintre părţi, că pârâţii-reclamanţi B. şi C. au edificat construcţia situată în str. x, corp B, etaj şi mansardă, pe terenul aflat în proprietatea reclamantului-pârât F., conform sentinţelor civile nr. 3815/1998 şi nr. 2795/1999 ale Judecătoriei sectorului 4, dispoziţiei nr. 1161/1999 a Primarului general, modificată prin Dispoziţia nr. 1179/1999 şi certificatului de legatar nr. x/2010, pârâţii-reclamanţi fiind constructori de bună-credinţă, conform celor reţinute, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 413/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă.

Curtea a reţinut, în speţă, că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate că este proprietar şi al construcţiilor edificate de pârâţi, motiv pentru care se impunea ca instanţa sesizată cu o atare cerere, prin care proprietarul ridica pretenţii cu privire la construcţie, să stabilească "despăgubirea ce urmează să fie achitată pârâţilor în conformitate cu art. 494 alin. (3) teza finală C. civ..".

O precizare a reclamantului reprezentând exercitarea dreptului său de opţiune anterior prezentat a fost făcută de acesta în cursul procesului, prin înscrisul depus la dosar fond (optând pentru valoarea materialelor şi preţul muncii "la nivelul anului 1999" şi, în subsidiar, la nivelul anului 2004, conform raportului de expertiză întocmit în cauză).

În acest context, curtea a considerat ca fiind justificată şi apărarea apelantului-reclamant, în sensul că pentru alegerea variantei convenabile trebuia ca raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluare bunuri imobile, având ca obiectiv şi stabilirea acestora, să fie complet, respectiv ca instanţa să constate că expertul a răspuns în totalitate obiecţiunilor încuviinţate de aceasta, moment ce nu ar fi putut fi anterior etapei cercetării judecătoreşti, singurul aspect relevant fiind, aşadar, prin prisma obiectului criticii analizate, ca toate părţile litigante să cunoască conţinutul raportului pentru a-şi face toate apărările în cauză, în aplicarea normelor procedurale ce consacră principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Faţă de toate concluziile comisiei de experţi, curtea de apel a reţinut că nu pot fi primite susţinerile apelanţilor privitoare la recalcularea valorilor construcţiei, respectiv a valorii materialelor şi manoperei conform celor învederate prin motivul de apel în baza calculelor ipotetice realizate de comisia de experţi (valoarea tehnică de 81880 euro şi o valoare de piaţă de 135000 euro şi valoarea parterului rămasă din construcţia iniţială de 7190 euro), aceştia relevând fără echivoc că determinarea acestor valori în conformitate cu susţinerile apelanţilor nu este fundamentată pe documentele care ar fi trebuit să stea la baza întocmirii lor.

Curtea a apreciat în aceste condiţii că nu pot fi înlăturate concluziile expertizei tehnice realizată în primă fază procesuală, omologate astfel corect de către tribunal, proba administrată în apel neputând duce la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea relevată de expertiza tehnică omologată prin sentinţa apelată.

S-a observat că raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond este o lucrare documentată, curtea reţinând în acest sens că valorile calculate de expert, conform metodei costului de înlocuire, recomandat de standardul internaţional de evaluare, au fost determinate corect avându-se în vedere, pe de o parte, structura parterului şi, pe de altă parte, structura etajului şi a mansardei, o atare divizare în estimarea valorilor tehnice (negată de comisia experţilor desemnaţi în apel) impunându-se prin prisma regimului juridic al acestora reţinut pin hotărâri judecătoreşti.

Totodată, curtea a constatat că, faţă de individualitatea oricărui raport de expertiză, caracteristică care nu permite combinarea concluziilor unor asemenea lucrări de specialitate întocmite într-o cauză, nu poate ignora în privinţa analizării şi aprecierii concluziilor la care au ajuns specialiştii prin rapoartele de expertiză tehnică depuse la dosar privitor la valorile calculate, că s-a impus respingerea unora dintre punctele de vedere exprimate prin expertiza întocmită în faza procesuală a apelului, pentru considerente ce au fost expuse în cadrul deciziei.

Curtea nu a putut valida critica apelanţilor referitoare la stabilirea caracterului voluptoriu al lucrărilor realizate la parter care sunt aferente supraetajării construcţiei iniţiale parter cu structura etajelor.

A constatat că art. 48 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 a fost avut în vedere de prima instanţă care a omologat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauza de faţă cu privire la acest aspect, expertul G. stabilind fără echivoc care sunt lucrările de îmbunătăţire executate la parter (identificarea acestora nefiind contestată în apel).

Textul normativ invocat, chiar dacă nu are caracter limitativ în ceea ce priveşte menţionarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, nu poate fi, însă, interpretat în sensul dorit de apelanţi, curtea reţinând astfel că este corectă excluderea din această categorie a acelor îmbunătăţiri realizate pentru supraetajarea construcţiei parter iniţiale, în condiţiile în care nici această supraetajare - conform normelor incidente raportului juridic dedus judecăţii - nu poate fi calificată ca fiind o simplă îmbunătăţire necesară sau utilă a construcţiei iniţiale, reţinându-se, în speţă, în raport de aceasta incidenţa normelor din materia accesiunii imobiliare artificiale.

În acest sens, expertul sus-menţionat a arătat că toate îmbunătăţirile aferente supraetajării construcţiei iniţiale nu erau necesare şi utile pentru construcţia parter, fiind edificate strict pentru confortul suplimentar al constructorilor, mai precis, în vederea extinderii imobilului iniţial prin supraetajarea acestuia .

Din această perspectivă, curtea nu a putut accepta nici opinia comisiei de experţi desemnaţi în faza procesuală a apelului care au apreciat că întreaga construcţie edificată conform autorizaţiei de construcţie ar reprezenta o lucrare necesară şi utilă, întrucât a fost realizată "cu acceptul autorităţii locale" şi răspunde unei "dorinţe generale a oamenilor de a-şi îmbunătăţi condiţiile de locuit", justificată de faptul că suprafaţa minimă necesară unei familii alcătuită din 4 persoane este de 74 mp (conform Legii locuinţei nr. 114/1996), casa cumpărată având doar o suprafaţă de 33,02 mp - aceste criterii neavând legătură cu definiţia dată de normele anterior evocate lege acestui tip de lucrări, respectiv acele "dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spatiilor comune" şi, fiind, în mod evident, în contradicţie cu calificarea dată prin sentinţa apelată lucrărilor de supraetajare, calificare necontestată, după cum deja s-a reţinut.

De asemenea, curtea nu a putut primi nici argumentul apelanţilor referitor la aprecierea făcută asupra lucrărilor respective într-o altă cauză de către un alt expert judiciar, concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2008 al Curţii de Apel Bucureşti la care apelanţii au făcut trimitere nefiind opozabile părţii adverse, expertiza evocată fiind doar o probă extrajudiciară care nu a putut fi valorificată ca atare în cauza de faţă.

A fost găsit fondat motivul de apel vizând dreptul de retenţie asupra spaţiului de la parter şi dispoziţia de evacuare din acest imobil.

S-a observat că în speţă, instanţa de fond a justificat refuzul de evacuare a pârâţilor din etajul şi mansarda imobilului prin instituirea unui drept de retenţie, în considerarea calităţii de constructori ai acestora şi, respectiv, a existenţei unui drept de creanţă împotriva proprietarului, reclamantul-pârât F., ceea ce face ca dreptul la restituirea imobilului să nu fie actual.

Tribunalul a arătat astfel că suma pretinsă de pârâţii-reclamanţi de la reclamantul-pârât, reprezentând contravaloarea materialelor şi preţul muncii, se află în conexiune cu imobilul proprietate a acestuia din urmă, fiind prilejuită de îmbunătăţirea acestuia (statuările referitoare la dreptul de retenţie nefiind necriticate, de altfel, de apelantul-reclamant).

Or, aceleaşi considerente justifică instituirea dreptului de retenţie şi asupra parterului, având în vedere că prin sentinţa apelată s-a reţinut în sarcina reclamantului-pârât obligaţia de plată a contravalorii îmbunătăţirilor aduse acestui spaţiu locativ, în aplicarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, conform căruia obligaţia de despăgubire a chiriaşilor pentru sporul de valoare adus prin imobilelor prin îmbunătăţirile necesare şi utile revine persoanei îndreptăţite, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu.

Curtea a constatat, prin urmare, că este întemeiată cererea privind instituirea dreptului de retenţie şi pentru parter exclusiv prin prisma necesităţii realizării creanţei apelanţilor pârâţi-reclamanţi având ca obiect despăgubirile acordate acestora în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, despăgubiri legate de conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea imobilului respectiv, avându-se, deci, în vedere natura de garanţie reală imperfectă a acestui drept .

Raportându-se la finalitatea instituirii acestui drept de retenţie, curtea a constatat că este întemeiată şi critica apelanţilor vizând evacuarea pârâţilor din imobilul-parter solicitată de reclamant prin cererea conexă, evacuare care va fi respinsă ca fiind prematură, întrucât dreptul la restituire nu este actual nici în privinţa acestei părţi a imobilului.

Curtea nu a primit, însă, argumentul apelanţilor pârâţi-reclamanţi privind imposibilitatea "exercitării" dreptului de retenţie recunoscut în favoarea acestora prin sentinţă asupra etajului şi mansardei în situaţia evacuării din parterul imobilului, o atare susţinere neavând legătură cu conţinutul acestui drept, respectiv cu întinderea prerogativelor retentorilor asupra bunului - aceştia având dreptul în baza dreptului de retenţie doar să reţină bunul până la realizarea integrală a creanţei.

Apelul incident a fost constatat nefondat.

S-a constatat, că în mod corect, prima instanţă a stabilit că trebuie avută în vedere pentru stabilirea acestui preţ valoarea din momentul exercitării dreptului de accesiune, deoarece îmbogăţirea proprietarului terenului se produce în momentul exercitării dreptului de accesiune, adică în momentul manifestării de voinţă a acestuia de a intra în stăpânirea materială a terenului şi a lucrării.

Stabilirea momentului la care trebuie să se raporteze instanţa de judecată pentru a calcula despăgubirea cuvenită constructorului pe terenul altuia trebuie să respecte principiul îmbogăţirii fără justă cauză, principiu care stă la baza reglementării raporturilor dintre constructor şi proprietar sub aspectul analizat.

Astfel, constructorului - indiferent de opiniile exprimate în doctrină şi jurisprudenţă referitor la modalitatea şi momentul dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune în conformitate cu reglementarea cuprinsă în C. civ. de la 1864 - i s-a recunoscut un drept de creanţă împotriva proprietarului terenului pentru materialele încorporate, având în vedere, în esenţă, avantajul patrimonial pe care I l-a creat acestuia din urmă.

Prin urmare, dacă proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, constructorul devine un creditor, având o creanţă în despăgubire, ce poate fi valorificată numai din momentul în care proprietarul ridică pretenţii asupra construcţiei, pentru a beneficia de efectul achizitiv pe care îl produce accesiunea imobiliară artificială.

Acest moment, al modificării obiectului dreptului de proprietate aflat în patrimoniul proprietarului terenului, prin valorificarea dreptului de accesiune, trebuie să fie şi momentul stabilirii despăgubirilor datorate constructorului, situaţie în raport de care tribunalul a reţinut justificat că suma de 230.532 RON, stabilită de expertul G. ca fiind contravaloarea materialelor şi preţul muncii pentru construcţia compusă din etaj şi mansardă, situată în Bucureşti, str. x, corp B, la momentul recepţiei finale a construcţiei, corespunde argumentelor anterior prezentate, în condiţiile în care valoarea a fost stabilită prin raportare la un moment foarte apropiat de cel al exercitării dreptului de accesiune de proprietarul terenului.

Curtea nu a putut valida nici teza apelantului-reclamant conform căreia nu s-au mai executat lucrări de construire după 2004, o atare teză fiind combătută de probele administrate, respectiv de aspectele învederate de experţi în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect evacuarea pârâţilor-reclamanţi din imobilul etaj şi mansardă, curtea a constatat că a statuat prin decizie asupra legalităţii şi temeiniciei instituirii dreptului de retenţie în favoarea apelanţilor-pârâţi asupra imobilului.

Curtea a remarcat, totodată, că apelantul F. nu a formulat apel în legătură cu acest capăt de cerere şi nu a formulat nicio critică în legătură cu instituirea dreptului de retenţie, invocând în susţinerea cererii de evacuare exclusiv calitatea sa de proprietar al construcţiei şi faptul că pârâţii nu deţin un titlu de proprietate.

Or, din această perspectivă, recunoaşterea calităţii de proprietar a reclamantului asupra întregii construcţii ca urmare a accesiunii imobiliare, chiar dacă partea adversă nu deţine un titlu de proprietate sau un alt drept real ori, după caz, un alt titlu locativ derivând din raporturi contractuale opozabile apelantului-reclamant, nu poate duce la restituirea imobilului, cererea de evacuare a pârâţilor persoane fizice fiind prematură, în condiţiile instituirii dreptului de retenţie până la plata despăgubirilor, fiind evident că o atare garanţie ar rămâne fără nicio finalitate în privinţa achitării sumelor datorate chiar de către apelantul-reclamant în situaţia executării obligaţiei de predare a imobilului anterior realizării creanţei respective.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii- reclamanţi C. şi B., solicitând admiterea acestuia, casarea, în parte, a deciziei atacate şi, în principal, trimiterea la instanţa de apel în vederea rejudecării apelului, cu privire la stabilirea corectă a valorii materialelor şi manoperei pentru lucrările de construcţii/îmbunătăţiri aduse imobilului situat în Bucureşti, str. x, Corp B, incluzând şi corecta identificare a lucrărilor necesare şi utile aduse parterului, iar în subsidiar, rejudecând apelul, admiterea sa, schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul obligării reclamantului-pârât F. la plata contravalorii materialelor şi preţului muncii pentru construcţia compusă din etaj şi mansardă şi a contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri aduse parterului imobilului, fie în cuantum de 142.100 euro, reprezentând valoarea actualizată a sumei de 339.040.000 ROL cuprinsă în declaraţia nr. 55860/1999 depusă la finalizarea lucrărilor de B. la Administraţia Financiară sector 4, fie în cuantum de 81.880 euro, reprezentând valoarea tehnică a imobilului (materiale+manoperă) încorporate de recurenţi constructori de bună-credinţă, calculate la data expertizei efectuată în apel.

În motivarea recursului, pârâţii au susţinut următoarele critici de nelegalitate:

-Hotărârea instanţei de apel este rezultatul încălcării unor forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 129 alin. (5) din acelaşi cod, art. 24 din Constituţie şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (motiv de recurs ce a fost încadrat în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.)

Recurenţii au arătat că, prin încălcarea normelor incidente, prin decizia atacată, s-a stabilit că valoarea materialelor şi manoperei necesare pentru transformarea unei construcţii parter, de 33,02 mp (obţinută din modernizarea în anii 1950 a unui garaj cu materiale recuperate), intr-o clădire P+E+M modernă (foto relevante în anexa 1), cu toate dotările şi instalaţiile necesare, este de cea 50.000 euro, ceea ce este lipsit de orice veridicitate.

În esenţă, au criticat împrejurarea că, fără să pună în discuţia părţilor şi să li se dea dreptul de a se apăra, curtea de apel a înlăturat din materialul probator expertiza administrată în apel şi a dat eficienţă celei realizate în etapa procesuală a fondului, invalidată prin însăşi încuviinţarea refacerii sale în apel.

Încălcarea formelor de procedură de către instanţa de apel, sub sancţiunea nulităţii, invocată în temeiul acestui motiv de recurs, se referă la nerespectarea unor norme legale care alcătuiesc principii fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea, dreptul Ia apărare şi dreptul la un proces echitabil, sancţionată potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Evocând jurisprudenţa, recurenţii au arătat că este încălcat principiul contradictorialităţii în situaţia în care instanţa de judecată a avut în vedere la pronunţarea hotărârii alte împrejurări pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor, aceasta constituind o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii.

Hotărârea primei instanţe s-a bazat, sub aspectul dovedirii situaţiei de fapt (incluzând contravaloarea materialelor şi preţul muncii pentru construcţia compusă din etaj şi mansardă şi contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri aduse parterului imobilului, identificarea lucrărilor necesare şi utile, etc.) pe raportul de expertiză tehnică specialitatea construcţii realizat de expert G..

Prin motivele de apel, pârâţii au criticat conţinutul şi concluziile raportului de expertiză şi valorificarea acestora de către instanţa de fond, invocând incorecta stabilire (prin metoda folosită şi determinarea concretă) a contravalorii materialelor şi preţul muncii pentru construcţia compusă din etaj şi mansardă de 230.532 RON şi a contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri aduse parterului imobilului de 67.132 RON (din care, în mod nelegal, s-a reţinut că 45.403 RON sunt lucrări voluptorii). Au mai arătat că în mod greşit expertul a calculat valorile de piaţă, deşi obiectivul se referea la stabilirea unor valori tehnice, raportate la cantităţi şi categorii concrete de lucrări, aspect impus de art. 494 C. civ. şi art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 212 alin. (1) C. proc. civ., dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza realizată, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză, iar conform art. 295 alin. (2) din cod, instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea de probe noi.

Soluţionând cererea pârâţilor din apel de refacere a probei cu expertiza tehnică specialitatea construcţii, instanţa de apel a încuviinţat-o prin încheierea din 18 ianuarie 2018, reţinând că "apreciază utilă în cauză efectuarea unei expertize tehnice construcţii de către o comisie compusă din 3 experţi...", stabilind obiective ce vizează şi toate aspectele de fapt necesare soluţionării cauzei. La termenul din 28 noiembrie 2019, s-a consemnat că părţile nu mai au obiecţiuni la raportul de expertiză completat, iar instanţa a închis etapa cercetării judecătoreşti, atât recurenţii, cât şi intimatul-reclamant-pârât solicitând omologarea expertizei din apel, cu luarea în seamă a completării sale.

Punctele de vedere contradictorii exprimate în etapa dezbaterilor s-au referit exclusiv la alegerea unuia din modurile de calcul cuprinse în raport şi nicidecum la înlăturarea raportului aferent expertizei realizată în apel în ansamblu, ori la compararea conţinutului şi concluziilor acestuia cu cele ale raportului de expertiză realizat în faţa instanţei de fond.

Instanţa, în cadrul cercetării judecătoreşti ori al dezbaterilor, nu a pus în vreun fel în discuţie, aspecte privind înlăturarea expertizei realizată în apel, pentru motive intrinseci, ori prin comparare cu cea realizată în fond.

Cu toate acestea, în mod nelegal, instanţa a înlăturat expertiza dispusă şi realizată chiar de aceasta în apel şi a rejudecat cauza pe baza raportului de expertiză realizat la fond, dându-i eficienţă în defavoarea celui din apel.

În opinia recurenţilor, conduita instanţei încalcă flagrant principiul contradictorialităţii şi dreptului la apărare, câtă vreme nu a pus în discuţia părţilor şi nu le-a dat posibilitatea să se apere în legătură cu invalidarea şi înlăturarea raportului de expertiză realizat în apel (mai ales că ambele părţi solicitaseră validarea sa).

Mai mult, în cadrul obiectivelor stabilite pentru expertiza încuviinţată, instanţa de apel nu a inclus obiective care să vizeze conţinutul raportului de expertiză de la fond, ori metoda aleasă de autorul acestuia şi modul de aplicare concretă (eronate, în opinia lor), ceea ce, în context, la închiderea cercetării judecătoreşti în apel, le-a creat ferma convingere ca raportul expertizei realizată la fond a fost invalidat şi înlăturat odată cu încuviinţarea refacerii expertizei în apel şi ca soluţionarea apelului se va face în baza expertizei realizată în apel, rămânând ca instanţa să aleagă unul din modurile de calcul cuprinse în aceasta din urmă.

Pe de altă parte, au apreciat că punerea în discuţie era cu atât mai necesară cu cât prin încuviinţarea unei expertize tehnice, realizată de o comisie de 3 experţi, cu obiective vizând toate aspectele cauzei şi fără solicitări privind expertiza realizată anterior, aceasta din urmă a fost invalidată în mod implicit de către instanţa de apel.

Dincolo de încălcarea normelor de procedură, recurenţii au criticat considerentele deciziei întrucât în cadrul expertizei administrată în apel nu s-a stabilit niciun obiectiv vizând aprecierea asupra conţinutului şi concluziilor raportului de expertiză întocmit la fond; afirmaţia potrivit căreia proba administrată în apel nu poate duce la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea relevată de expertiza tehnică omologată de către instanţa de fond este în contradicţie flagrantă cu realitatea, câtă vreme în cadrul expertizei din apel s-au folosit alte metode şi alţi parametri de calcul, rezultând alte valori; a priori, raportul de expertiză întocmit în apel este superior calitativ, fiind întocmit de o comisie formată din 3 experţi, cuprinzând o analiză amplă, prin utilizarea mai multor metode de determinare, inclusiv cele solicitate expres de intimatul-reclamant-pârât şi folosind un volum mai mare de informaţii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, au invocat cu titlu de jurisprudenţă hotărâri considerate relevante, de speţă, ale instanţei supreme şi ale altor instanţe.

- Hotărârea instanţei de apel este rezultat al încălcării şi aplicării greşite a legii, cu referire la art. 494 C. civ., art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi art. 48.1 din Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, recurenţii au pretins că metoda şi modul de calcul alese de către instanţa de apel, prin luarea în considerare a raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în etapa fondului de către expert G., încalcă dispoziţiile menţionate. Aceasta, în referire la împrejurarea că prin decizia nr. 413 din 23 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a reţinut situaţia recurenţilor de constructori de bună-credinţă, iar din cuprinsul art. 494 C. civ. se degajă principiul potrivit căruia debitorul nu poate fi obligat să restituie nici mai mult decât valoarea sărăcirii creditorului, nici mai mult decât valoarea propriei îmbogăţiri.

Expertiza încuviinţată de instanţa de fond (expert G.) a stabilit eronat o valoare de piaţă a materialelor şi manoperei necesare edificării etajului şi mansardei şi pentru îmbunătăţirea parterului la momentele 1999, 2004 şi 2007, în timp ce expertiza realizată în apel (comisie de 3 experţi) a folosit metodele valorii de înlocuire şi a costului standard, raportând cantităţile şi dimensiunile constatate prin verificări proprii asupra construcţiei la valorile cuprinse în metodologia recomandata de Ministerul Lucrărilor Publice şi amenajarea teritoriului şi de Corpul Experţilor Tehnici din România (pag. 8 alin. (4) din raport).

Raportat la art. 494 C. civ. şi art. 48 din Legea nr. 10/2001, recurenţii au precizat că metoda şi modul de calcul utilizate în cadrul expertizei realizată de comisia de experţi în apel este corectă, vizând toate aspectele cauzei şi cuprinzând o analiză amplă, prin utilizarea mai multor variante de determinare, inclusiv cele solicitate expres de intimatul-reclamant-pârât, iar metoda folosită de expert G. în cuprinsul expertizei si calculul concret al valorii (prin aplicarea parametrilor/coeficienţilor), validate de instanţa de apel sunt eronate.

Justificarea dată de către instanţa pentru înlăturarea expertizei realizată în apel şi valorificarea celei realizată la fond este eronată, bazându-se pe o prezentare alterată a conţinutului şi concluziilor raportului expertizei realizată în apel, considerentele instanţei bazându-se pe o prezentare incompletă şi, în unele aspecte, eronată a conţinutului expertizei din apel, referindu-se, în principal, la completarea raportului de expertiză, prin care comisia de experţi a arătat că îşi menţine concluziile din raportul iniţial.

Lipsa documentelor la care face referire instanţa nu este imputabilă recurenţilor, neconstituindu-se într-o culpă, care să atragă sancţiuni de vreun fel. Lucrările de construcţie au fost realizate în regie proprie de către recurenţi, de profesie profesori, în lipsa unor resurse materiale, iar la data realizării nu exista perspectiva unui litigiu precum cel pendinte, în care să trebuiască să dovedească contravaloarea lor.

Pe de altă parte, instanţa a omis să redea şi să valorifice faptul că cei trei experţi, după ce au indicat lipsa anumitor documentaţii (care în baza legislaţiei de la data realizării lucrărilor nu erau obligatorii), au arătat că se poate realiza expertiza, indicând metoda.

În ceea ce priveşte stabilirea valorii pe baza unor devize întocmite pro cauza în timpul realizării expertizei de expertul consilier al apelantului-reclamant-pârât, la care face referire instanţa de apel, au susţinut că acesta au fost realizate, la solicitarea expresă a acestuia, realizată prin obiecţiuni, comisia precizând expres acest lucru, cât şi faptul că îşi menţine concluziile din raport referitor la metoda folosită şi valorile obţinute, formulate cu respectarea prevederilor legale şi folosirea tuturor informaţiilor, inclusiv cele din rapoartele de expertiză tehnică judiciară din fazele anterioare de judecată.

Valoarea de 142.100 euro, stabilită prin actualizare la data de 23 aprilie 2004 (la care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare) a sumei de 339.040.000 ROL, cuprinsă în declaraţia nr. 55860/1999, poate fi reţinută de către instanţă.

Au criticat considerentele deciziei atacate prin care s-a realizat o apreciere greşită a raportului expertizei realizată la fond, faţă de metoda utilizată şi calculul realizat în aplicarea acesteia şi normele legale incidente.

În opinia recurenţilor, din conţinutul celor două expertize în discuţie, rezultă că cea de la fond (G.), pe lângă utilizarea unei metode greşite şi realizarea unui calcul eronat (prin aplicarea greşită a unor parametri şi coeficienţi), a folosit şi o documentaţie sumară, cea din apel valorificând mai multe documente în realizarea expertizei, care au putut oferi date concrete privind conţinutul şi caracteristicile lucrărilor de construcţii realizate.

Pe de altă parte, deşi instanţa de apel a susţinut că a realizat expertiza pentru a le da posibilitatea să dovedească criticile cuprinse în motivele de apel, nu le-a analizat în niciun fel şi nu le-a înlăturat, limitându-se la a aprecia, într-o manieră absolut general, lipsită de punctualitate, expertiza realizată la fond (G.).

De asemenea, subsumat acestui motiv de recurs, recurenţii au criticat şi încălcarea art. 48 din Legea 10/2001 şi a art. 48 pct. 1 din Normele de aplicare (Hotărârea Guvernului nr. 250/2007) în privinţa caracterului necesar şi util ori voluptoriu al lucrărilor constând în consolidarea parterului în vederea edificării etajului şi mansardei.

Potrivit lor, consecinţa este greşita excludere, din îmbunătăţirile aduse parterului, a sumei de 45.403 RON, ca reprezentând lucrări voluptorii, reţinându-se cu titlu de valoare îmbunătăţiri necesare şi utile doar suma de 21.731 RON, prin raportare la valorile stabilite (eronat) prin expertiza realizată la fond.

Afirmaţia instanţei în sensul că recurenţii nu ar fi contestat identificarea de către expertiza G. a lucrărilor de îmbunătăţi realizate la parter, respectiv caracterul lor necesar şi util/voluptoriu stabilit de această expertiză, este nereală. Aceste aspecte au fost contestate explicit şi categoric, argumentat, atât prin obiecţiunile formulate la fond, cat şi prin motivele de apel.

Au argumentat instanţei că aceste lucrări nu pot avea caracter voluptoriu, prin natura, necesitatea şi utilitatea lor, acestea fiind necesare şi utile, în sensul arătat, în lipsa lor construcţia existentă neputând fi utilizată ca spaţiu de locuit, iar extinderea prin etajare şi mansardare fiind imposibilă.

La data de 15.09.2020, a fost depusă la dosar întâmpinare de către intimatul-reclamant, act de procedură calificat de către instanţă a avea valoarea unor note scrise ca urmare a realizării sale cu depăşirea termenului procedural stabilit de lege.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând recursul formulat, ale cărui critici se circumscriu, după distincţiile ce vor fi arătate în cele ce urmează, în motivele legale de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al acestuia.

- Prin cel dintâi motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâţii au invocat încălcarea flagrantă de către instanţa de apel a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare atunci când, deşi a încuviinţat administrarea unei noi probe cu expertiza tehnică construcţii în apel, apreciind-o ca fiind utilă cauzei, a înlăturat-o totuşi din ansamblul probator care a fundamentat soluţia dată litigiului, în urma unei analize comparative cu expertiza administrată în faţa tribunalului,analiză asupra căreia părţile nu au fost avertizate, nu li s-a cerut părerea şi nu au exprimat vreun punct de vedere.

În esenţă, recurenţii-pârâţi reclamă faptul că au fost surprinşi cu totul de procedeul instanţei întrucât au avut convingerea că prin încuviinţarea administrării unei noi probe cu expertiza tehnică în apel, cea de primă instanţă - pe care o criticaseră în calea de atac promovată - a fost invalidată, astfel că s-au concentrat atât ei, cât şi partea adversă, pe formularea de apărări şi concluzii în raport cu variantele propuse prin noua expertiză.

Raportat la criticile formulate, Înalta Curte reţine că în calea de atac a apelului, pârâţii au criticat în mod consistent raportul de expertiză ce a fundamentat soluţia de primă instanţă - sub aspectul determinării valorii materialelor, a preţului muncii şi a îmbunătăţirilor aduse - invocând incorecta stabilire a valorilor acestuia la fiecare din cele trei momente propuse (anul 1999 - al edificării construcţiei, anul 2004 - al ultimei lucrări efectuate şi anul 2007 - al recepţiei finale), în cuantumuri care sunt lipsite de orice veridicitate în raport cu situaţia construcţiei litigioase.

După ample dezbateri (care au avut loc la termenul de judecată din 18 ianuarie 2018) în care pârâţii au prezentat instanţei de apel argumentele pentru care contestau expertiza ce fundamentase hotărârea primei instanţe şi în urma unui termen de gândire, curtea de apel a încuviinţat, la cererea acestora, administrarea unei noi probe cu expertiza tehnică construcţii ce urma a fi realizată prin concursul a trei experţi şi cu obiective identice celei validate prin hotărârea tribunalului.

Justificarea măsurii a fost aceea că, în aprecierea curţii de apel (potrivit încheierii din 25 ianuarie 2018), expertiza este utilă cauzei.

Administrarea probei, întinsă pe durata a aproximativ doi ani de zile, a presupus întocmirea unui raport de expertiză, formularea de obiecţiuni şi realizarea unei completări la raport, urmare a încuviinţării acestora de către instanţă. La termenul de judecată din 28.11.2019, ambele părţi au depus la dosar note de şedinţă prin care îşi exprimau poziţia lor în raport cu valorile rezultate din raportul de expertiză din apel şi completarea la acesta; totodată, întrucât niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni la completarea la raport, s-a procedat la dezbaterea apelurilor, ocazie cu care din nou fiecare din părţile litigante a prezentat argumentat varianta de calcul din raportul administrat în faza apelului, pentru care a optat în rezolvarea litigiului.

În urma unei analize comparative a rapoartelor de expertiză administrate în fond (cel pe care s-a întemeiat hotărârea de primă instanţă) şi a celui din apel, curtea de apel a înlăturat cu totul din ansamblul probator al cauzei expertiza încuviinţată şi administrată în faza apelului deoarece a conchis că nu ar putea fi înlăturate concluziile expertizei tehnice realizată în prima fază procesuală, despre care a apreciat că a fost în mod corect omologată de tribunal, arătând că proba echivalentă din apel nu duce la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea relevată de expertiza omologată prin sentinţa atacată.

Este de precizat şi că, în timp ce expertiza validată prin hotărârea de primă instanţă a stabilit că valoarea materialelor şi preţului muncii pentru etajul şi mansarda imobilului în litigiu este de 23.0532 RON, iar a îmbunătăţirilor aduse parterului acestuia este de 21.731 RON (după excluderea valorii de 45.403 RON constând în costurile necesare asigurării supraetajării parterului clădirii, considerate voluptorii), expertiza administrată în apel a determinat valoarea tehnică a construcţiei ca fiind de 81.880 euro, valoarea de piaţă a acesteia ca fiind de 135.000 euro (incluzând şi valoarea construcţiei cumpărate, de 7.190 euro), iar prin completarea la raport s-au determinat valori ale materialelor şi manoperei la mai multe repere de timp relevante cauzei.

Înalta Curte constată, în aceste circumstanţe, ca fiind îndreptăţite deplin susţinerile recurenţilor-pârâţi care au arătat că, prin acţiunile sale, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare câtă vreme nu a pus în discuţia părţilor şi nu a dat acestora posibilitatea de a se apăra în legătură cu posibila invalidare şi înlăturare din ansamblul probator al cauzei a unicei probe administrate în apel pe durata celor doi ani de zile cât cauza s-a aflat în acest stadiu procesual. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în concluziile lor pe fond, ambele părţi s-au raportat în mod exclusiv la rezultatul acestei expertize şi la variantele de despăgubire prezentate în cuprinsul său şi al completării la raport.

Potrivit art. 295 (1) C. proc. civ. "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu", în timp ce, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei".

Încuviinţând în calea de atac a apelului "refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă" - în cazul concret, a probei cu expertiza tehnică construcţii -, instanţa de apel nu putea acţiona altfel decât în limitele legale în care ar fi putut-o face şi prima instanţă, respectiv cu respectarea prescripţiilor art. 212 C. proc. civ., putând dispune, deci, întregirea expertizei sau o nouă expertiză dacă nu era lămurită prin expertiza deja administrată în cauză ori dacă aceasta era afectată de vicii grave de legalitate, de natură să-i pună în discuţie valabilitatea în condiţiile art. 105 C. proc. civ.

Însă, în legătură cu criticile din apelul pârâţilor îndreptate împotriva expertizei omologate prin hotărârea primei instanţe, instanţa de apel reţine ea însăşi prin hotărârea atacată că reprezintă în fapt "obiecţiuni" la concluziile respectivului raport formulate şi în faţa primei instanţe şi că menţinerea de către expert a concluziilor sale iniţiale (aşadar, prin respingerea obiecţiunilor pârâţilor) nu îndreptăţea în mod legal instanţa (tribunalul) să dispună refacerea lucrării de specialitate. De asemenea, în evaluarea aceloraşi critici, instanţa de apel reţine că acestea nici "nu relevă aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte administrarea acestei probe, ci se constituie, în esenţă, în punte de vedere contrare concluziilor la care a ajuns expertul" ce a întocmit lucrarea validată prin sentinţa tribunalului.

În alte cuvinte, instanţa de apel admite ea însăşi că nu erau date condiţiile legale pentru încuviinţarea în apel a administrării unei noi probe cu expertiza tehnică construcţii, care să o reproducă în privinţa obiectivelor pe cea omologată prin sentinţa tribunalului şi care să fie încredinţată unei comisii de trei experţi, aceasta, în mod contrar aprecierii sale din încheierea din 25 ianuarie 2018 prin care justifica încuviinţarea administrării în apel a unei noi probe cu expertiza construcţii ca fiind utilă cauzei.

Faptul că evaluarea criticilor de apel formulate de pârâţi a avut loc la o dată ulterioară (cea a pronunţării deciziei) celei a discutării şi încuviinţării probelor în apel nu îndreptăţea instanţa să procedeze de o asemenea manieră întrucât acest moment procesual - al discutării şi încuviinţării probelor - nu este străin şi nu poate avea loc în afara unei pipăiri a fondului care presupune o observare a soluţiei adoptate în cauză, a probelor pe care aceasta se sprijină şi a criticilor ce se aduc activităţii primului judecător al cauzei.

Încuviinţarea administrării unei noi expertize în apel (cu obiective identice expertizei ce a fundamentat soluţia tribunalului) în scopul limitat al dovedirii/verificării criticilor apelanţilor - după cum justifică doar prin decizia sa o atare măsură instanţa de apel - nu se înscrie în uzanţele instanţelor şi, la o primă vedere, nici în temeiul dat de prevederile art. 212 C. proc. civ., o atare practică fiind în afara exigenţelor unui proces echitabil şi a unei utilizări optime a resurselor (de ordin financiar şi temporal). Deşi nu este cu totul exclus ca, pentru verificarea corectitudinii şi obiectivităţii concluziilor unei expertize judiciare administrate deja în cursul unui litigiu, instanţa de judecată să recurgă la părerea critică a unei alte lucrări realizate prin mijlocirea unor specialişti, astfel de situaţii pot, cel mult, interveni în cauze de o complexitate deosebită (accidente aviatice, incendii de mari proporţii), în rândul cărora nu se înscrie, totuşi, litigiul dedus prezentei judecăţii.

În tot cazul, atunci când procedează de o atare manieră, instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor, în condiţii de contradictorialitate şi în respectarea dreptului lor la apărare, obiectivele şi scopul unei atare expertize, conduită neregăsită în acţiunile instanţei criticate în prezentul recurs.

Aceasta întrucât niciun act de procedură înfăptuit/emanat de la instanţa de apel pe durata celor doi ani cât cauza s-a aflat pe rolul său nu a arătat ori sugerat că încuviinţarea şi administrarea noii expertize din apel a avut obiectivul limitat al verificării temeiniciei criticilor din apelul pârâţilor îndreptate împotriva probei cu expertiza construcţii validată prin hotărârea de primă instanţă - aşa cum s-a reţinut ulterior, prin decizia atacată - ori analiza comparativă a celor două rapoarte de expertiză (cel ce urma a fi administrat în apel şi cel ce a stat la baza sentinţei tribunalului), după cum s-a procedat, în final, în soluţionarea cauzei.

Fără a nega atribuţiile devolutive ale instanţei de apel - care, potrivit art. 295 C. proc. civ., verifică în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi care are abilitarea legală de a evalua probele atât sub aspectul legalităţii, dar şi al temeiniciei lor - în măsura în care considera că are de ales între probe deopotrivă legale şi pertinente pe acelaşi aspect litigios al cauzei, pe criterii de temeinicie, era datoare să pună în discuţia părţilor şi să le consulte pe acest aspect, la finalul cercetării judecătoreşti.

Însă, părţile nu au fost avizate asupra acestui procedeu al instanţei nici la momentul încuviinţării probei noi în apel şi al fixării obiectivelor acesteia, dar nici la finalul cercetării judecătoreşti, cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor formulate, deşi se înţelege, din considerentele deciziei pronunţate, că analiza comparativă de temeinicie a celor două probe tehnice a fost văzută de instanţă ca fiind hotărâtoare în economica rezolvării litigiului.

În aceste condiţii, părţile au dezbătut cauza raportând-se la modurile de calcul propuse de noul raport de expertiză ori de completare la acesta, fără să ia în calcul ori să fie avertizate asupra posibilităţii înlăturării cu totul a acestei probe din ansamblul cauzei.

Sunt, prin urmare, deplin îndreptăţiţi recurenţii-pârâţi să reclame o încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului lor la apărare prin conduita instanţei, cu atât mai mult cu cât etapa apelului era cea din urmă fază devolutivă a litigiului în care ar fi putut supune dezbaterii - sub toate aspectele - cele două rapoarte de expertiză care prezintă interes în soluţionarea cauzei.

Deşi prin motivele recursului declarat, pârâţii au prezentat argumentele pentru care consideră că expertiza administrată în apel este calitativ superioară celei omologate prin hotărârea primei instanţe (ca fiind mai bine documentată, ca utilizând metode mai adecvate de determinare a valorilor necesare soluţionării cauzei şi întrucât oferă concluzii mai aproape de exigenţele art. 494 C. civ. şi ale art. 48 din Legea nr. 10/2001, comparativ cu cea a expertului G.), acestea nu au putut fi supuse evaluării instanţei de recurs a cărei activitate este limitată la exercitarea unui control în legalitate a hotărârii atacate, în care nu se înscrie şi cea de evaluare a temeiniciei probelor.

Pentru aceste considerente, apreciază că, modul în care instanţa de apel a procedat în legătură cu proba cu expertiza tehnică construcţii a condus la pronunţarea unei hotărâri afectată de viciul nelegalităţii în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece a încălcat dreptul pârâţilor la un proces echitabil prin încălcarea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, pricinuind acestora o vătămare prin încuviinţarea şi administrarea unei probe apreciate ca fiind utilă cauzei, dar pe care ulterior a invalidat-o sub motivul că nu duce la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea relevată de precedenta probă similară, fără punerea în discuţia contradictorie a acestora a tuturor aspectelor de temeinicie şi eventualei invalidări a celei mai puţin calificate dintre probele necesare soluţionării litigiului. Cum vătămarea pricinuită este gravă (proba în cauză fiind una necesară dezlegării celor mai importante aspecte litigioase dintre părţi) şi nu ar putea fi remediată/înlăturată în calea de atac a recursului, rezervată exercitării exclusiv a unui control în legalitate iar nu şi în temeinicie (singura ipoteză în care s-ar fi putut supune verificării analiza comparativă a celor două probe de maniera realizată de instanţa de apel), Înalta Curte apreciază că se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu refacerea actelor de procedură cel puţin de la termenul de dezbatere a apelurilor formulate, sub aspectul de nelegalitate constatat în urma analizei acestui prim motiv de recurs.

- Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâţii au susţinut greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 48.1 din H.G. nr. 250/2007 în legătură cu calificarea drept cheltuieli voluptuorii a costurilor lucrărilor necesare consolidării parterului clădirii în vederea edificării etajului şi mansardei.

În legătură cu costurile aferente acestei lucrări, instanţa de apel a apreciat, pornind de la concluziile expertizei validate prin sentinţa tribunalului (expertiza G.), că nu se înscriu în noţiunea de "cheltuieli necesare şi utile" la care se referă dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi cele ale pct. 48.1 din H.G. nr. 250/2007, care sunt potrivit legii, supuse restituirii în echivalentul lor valoric de către persoana îndreptăţită căreia i-a fost restituit bunul în proprietate (în speţă, reclamantul).

Calificarea dată acestor lucrări prin hotărârea de primă instanţă, ca fiind voluptuorii, a fost menţinută prin decizia instanţei de apel, care a apreciat corectă soluţia excluderii lor de la măsura restituirii în echivalent valoric de către reclamant.

Reţinând, pe baza sentinţei tribunalului, că lucrările în cauză au constat în realizarea elementelor din beton armat (stâlpi, grinzi, planşee), cămăşuirea pereţilor din cărămidă prin torcretare şi montare plase STMB, Înalta Curte apreciază că aceste lucrări - chiar dacă au servit şi nevoii de extindere a spaţiului deţinut de pârâţi - sunt şi rămân unele care, în mod incontestabil, au adus, în principal, (şi) beneficiul consolidării construcţiei iniţiale (a cărei proprietate aparţine astăzi reclamantului), construcţie ce datează din anii 1934-1935, cu destinaţia iniţială de garaj şi care a fost supusă unei amenajări ca locuinţă în anul 1956, la cererea uni chiriaş al statului.

Ca lucrări de consolidare a construcţiei iniţiale, nu se poate susţine că acestea nu se încadrează în descrierea legală a îmbunătăţirilor necesare şi utile care corespunde acelor "dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ". Tot astfel, nu se poate pretinde că acestea ar corespunde mai degrabă categoriei cheltuielilor voluptuorii, după cum ambele instanţe de fond au stabilit, categorie ce include, potrivit descrierii legale, acele cheltuieli caracterizate prin utilizarea unor materiale foarte scumpe, cum ar fi dotări cu uşi de mahon, instalaţii sanitare sofisticate, de lux, materiale de construcţii din categoria celor de lux.

Or, lucrările de consolidate a unei construcţii vechi, realizate cu materiale obişnuite, nu pot fi calificate ca lucrări de lux. Calificarea dată de instanţele de fond, axată pe ideea realizării acestora în scopul sporirii confortului locuinţei pârâţilor prin asigurarea extinderii spaţiului, a scăpat din vedere primul şi cel mai pregnant aport al acestor lucrări, cel de consolidare a spaţiului construit existent iniţial.

De altfel, această calificare a respectivelor lucrări a fost recunoscută ca atare chiar de reclamanta iniţială (A.) la fila x a cererii sale de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2006 adresată Judecătoriei sector 4, prin care şi-a exercitat dreptul de accesiune imobiliară asupra restului construcţiei (etaj şi mansardă).

Prin urmare, fiind vorba, (şi) cât priveşte aceste lucrări, despre dotări încorporate sau aduse unităţii locative prin care s-a sporit valoarea fondului locativ, în sensul art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 48.1 din H.G. nr. 250/2007, urmează ca la rejudecare valoarea acestora să fie avută în vedere în ceea ce priveşte desocotirea între părţi, solicitată pe aceste temeiuri legale.

Pentru argumentele arătate, găsind întemeiat recursul în raport atât de motive de nelegalitate care impun soluţia casării (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), cât şi de cele ce impun soluţia modificării (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în temeiul art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în raport de dezlegările şi îndrumările date prin prezenta hotărâre, judecata urmând a fi reluată asupra aspectelor litigioase rămase nerezolvate între părţi, corespunzător motivelor de recurs formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii-reclamanţi C. şi B. împotriva deciziei nr. 1835 A din 20 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.