Conflict of jurisdiction over enforcement penalties: compulsory competence of enforcement court and coverage of public-order territorial incompetence when exception not raised at first hearing

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată la data de 21 august 2019 pe rolul Judecătoriei Oradea, contestatorii A. şi B. Gheorghe au solicitat, în contradictoriu cu intimatul Pachetul de pe lângă Tribunalul Bihor, obligarea acestuia la plata unor penalităţi în cuantum de 1000 RON/zi de la data depunerii cererii de chemare în judecată şi până la executarea titlului executoriu ce constă în sentinţa civilă nr. 932/2019. În subsidiar, au solicitat obligarea intimatului la plata unei penalităţi de 1%/zi din valoarea obligaţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 217 din 17 ianuarie 2020, Judecătoria Oradea a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj Napoca.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că, potrivit art. 906 alin. (1) C. proc. civ., competenţa de a stabili penalităţi pe zi de întârziere până la executarea efectivă a obligaţiei prevăzute în titlul executor revine instanţei de executare.

Din prevederile sentinţei civile nr. 10422/06.09.2019 a Judecătoriei Cluj, în legătură cu executarea silită pornită de BEJ D. în dosar execuţional nr. x, rezultă că există contestaţie la executare formulată de debitori.

Contestaţia la executare, conform art. 714 alin. (1) C. proc. civ. se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind competentă să soluţioneze inclusiv cererile de suspendare a executării silite formulate în baza art. 719 C. proc. civ.. Cu privire la acestea din urmă, instanţa Judecătoriei Oradea s-a declarat necompetentă teritorial în dosarul nr. x/2019, declinându-şi competenţa în favoarea Judecătoriei Cluj Napoca. Această instanţă a păstrat cauza spre judecare, pronunţând sentinţa civilă nr. 10442/2019 mai sus-amintită, prin care s-a dispus suspendarea executării silite începute la cererea creditorilor.

Prin urmare, din cele arătate, s-a reţinut că instanţa de executare este Judecătoria Cluj Napoca, în favoarea căreia s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei.

2.2. Prin sentinţa nr. 2950 din 07 iulie 2020, Judecătoria Cluj Napoca a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că, în privinţa cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa, este competentă să soluţioneze cauza, din punct de vedere teritorial, instanţa de executare, astfel cum rezultă din analiza art. 906 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte felul competenţei, instanţa a reţinut că, din coroborarea art. 906 alin. (1) C. proc. civ. cu art. 651 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a stabilit că aceasta are un caracter imperativ, de ordine publică, cererea urmând a fi adresată, în primul rând, judecătoriei în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Drept urmare, fiind vorba despre o competenţă teritorială de ordine publică, instanţa putea invoca necompetenţa teritorială de ordine publică doar la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii, respectiv la data de 29.11.2019, însă excepţia necompetenţei nu a fost invocată la acel termen de judecată.

Pe de altă parte, s-a reţinut că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că reclamanţii au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. Însă, şi în cazul sesizării instanţei la care procurorul - parte în proces - îşi desfăşoară activitatea, necompetenţa instanţei este tot de ordine publică, prevăzută fiind printr-o normă imperativă, astfel încât excepţia necompetenţei poate fi invocată şi din oficiu.

Dacă reclamantul procuror se adresează instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., excepţie absolută fiind, trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) C. proc. civ.. Or, această excepţie nu a fost invocată în cauză la primul termen de judecată din data de 29.11.2019 şi nici la al doilea termen de judecată din data de 17.01.2020, la care s-au încuviinţat probe şi s-a reţinut cauza în pronunţare.

În consecinţă, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine publică la primul termen de judecată, s-a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este Judecătoria Oradea.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, care a generat conflictul negativ de competenţă, are ca obiect, în principal, obligarea pârâtului Pachetul de pe lângă Tribunalul Bihor la calcularea şi plata penalităţilor în cuantum de 1000 RON pe zi, de la data depunerii cererii de chemare în judecată şi până la executarea obligaţiei din titlul executoriu, în conformitatea cu prevederile art. 906 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, în măsura în care instanţa va considera că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a admite petitul principal, se solicită obligarea pârâtului la plata de penalităţi de neexecutare în cuantum de 1% pe zi din valoarea obiectului obligaţiei, conform art. 906 alin. (3) C. proc. civ., de la data cererii de chemare în judecată şi până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Reclamanţii au arătat, în motivarea cererii, că prin sentinţa civilă nr. 932/2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a dispus obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor să plătească reclamanţilor A. şi B. drepturile băneşti reprezentând diferenţa dintre diurna efectiv achitată şi diurna cuvenită în baza O.U.G. nr. 27/2006, pe toată perioada delegării, sume actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală, calculată asupra debitului principal, de la scadenţa fiecărui drept şi până la achitarea integrală a debitului. Cu toate acestea, pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, astfel că a fost demarată executarea silită împotriva acestuia, însă acesta nu a achitat debitul în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării silite, fiind incidente prevederile art. 906 C. proc. civ.

Potrivit art. 906 C. proc. civ., "(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. (2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 RON la 1.000 RON, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei."

Art. 651 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

Rezultă, aşadar, din dispoziţiile legale citate că cererile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (1) C. proc. civ. sunt de competenţa instanţei de executare, respectiv Judecătoria Oradea, instanţă de la sediul debitorului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că sunt incidente şi prevederile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018, având în vedere că reclamanţii au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.

Dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor şi vizează două situaţii, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) şi când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).

În ceea ce priveşte felul competenţei statuate prin art. 906 alin. (1) C. proc. civ., cu raportare la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că norma de procedură stabileşte o competenţă teritorială imperativă, de ordine publică, astfel că, în cazul încălcării acesteia, devin aplicabile dispoziţiile procedurale care reglementează necompetenţa de ordine publică, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţei".

Din interpretarea textului de lege citat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată de instanţă din oficiu sau de parte, la primul termen de judecată la care procedura de citare este legal îndeplinită, soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta devine competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă cauza ar atrage competenţa teritorială a altei instanţe.

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 130 şi art. 131 C. proc. civ. circumstanţiază termenul limită, până la care se poate invoca necompetenţa de ordine publică sau pentru verificarea din oficiu a competenţei de către instanţă, respectiv "primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", singura excepţie reglementată de legiuitor de la această regulă, pentru depăşirea acestui termen, este cea prevăzută la art. 131 alin. (2) C. proc. civ., "(…) în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop".

De asemenea, şi în situaţia în care sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cum este cazul în speţă, adică în situaţia sesizării instanţei la care procurorul - parte în proces - îşi desfăşoară activitatea, necompetenţa instanţei este tot de ordine publică, prevăzută fiind printr-o normă imperativă, astfel încât excepţia necompetenţei poate fi invocată şi din oficiu.

Prin urmare, norma de competenţa teritorială stabilită de legiuitor în cuprinsul art. 651 alin. (1) C. proc. civ., este o normă de competenţă teritorială imperativă, de ordine publică, iar în cauza de faţă instanţa putea invoca necompetenţa teritorială de ordine publică doar la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii, respectiv la data de 29.11.2019, însă excepţia necompetenţei nu a fost invocată la acest termen de judecată.

Totodată, dacă reclamanţii, care au calitatea de procurori, se adresează instanţei pe lângă care este arondat parchetul în care îşi desfăşoară activitatea, necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., fiind o excepţie absolută, trebuie invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) C. proc. civ.. Această excepţie nu a fost însă invocată în cauză la primul termen de judecată din data de 29.11.2019 şi nici la al doilea termen de judecată - din data de 17.01.2020, la care s-au încuviinţat probe şi s-a reţinut cauza în pronunţare.

În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este că, dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei, aceasta se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Prin urmare, efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine publică cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza.

Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) C. proc. civ.

Din interpretarea prevederilor art. 130 şi 131 C. proc. civ. rezultă că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.

Trebuie amintit că prin decizia nr. 31/2019 privind examinarea recursului în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ..".

Aşadar, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei amintite, instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei procesuale.

Pe de altă parte, a mai arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.

Dacă prima instanţă sesizată invocă excepţia necompetenţei sale după momentul prevăzut expres în art. 131 C. proc. civ., instanţa ulterior învestită îşi poate declina competenţa în favoarea primei instanţe, motivând că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă material.

În ipoteza în care lipseşte această încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, al cărei caracter este obligatoriu, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă constituie o consolidare a competenţei în favoarea instanţei sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat.

În concluzie, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine publică la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii, se constată că instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este Judecătoria Oradea.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Oradea este competentă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.