Competence for compensation claims against RCA insurers: specialized professional litigation jurisdiction overrides delictual civil nature

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă la data de 13 mai 2019, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România - Direcţia FPVS (Fondul de protecţie a victimelor străzii) şi intervenientul forţat D., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul produs ca urmare a decesului numitului E., intervenit în urma unui accident rutier, precum şi obligarea pârâtului la plata, către fiecare reclamant, a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi calculate asupra sumelor datorate, începând cu data de 16.09.2018 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 187 din 12 februarie 2020 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâtului Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România - Direcţia FPVS şi a intervenientului forţat D. şi s-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului A. suma de 3000 RON despăgubiri materiale şi 300.000 RON despăgubiri morale, reclamantei B. suma de 16.403 RON despăgubiri materiale şi 300.000 RON despăgubiri morale, iar reclamantei C., 150.000 RON despăgubiri morale.

Tribunalul a mai dispus obligarea pârâtului la plata, către fiecare reclamant, a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi calculate asupra sumelor datorate, începând cu data de 16.09.2018 până la plata efectivă, precum şi a sumei de 2010 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 28 aprilie 2020 au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apelurile formulate de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi de intervenientul forţat D. împotriva sentinţei civile nr. 187 din 12 februarie 2020 a Tribunalului Harghita.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin încheierea nr. 95A din 06 mai 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a apelurilor în favoarea secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu Mureş.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că natura şi obiectul cauzei au caracter civil - acţiune în răspundere delictuală - şi nu unul de genul cauzelor avute în vedere de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Chiar dacă Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România este o asociaţie profesională, independentă şi autonomă a tuturor societăţilor de asigurare şi care îndeplineşte atribuţiile de birou naţional auto, de organism de plată a despăgubirilor, de organism de compensare etc., potrivit definiţiei legale date de art. 2 pct. 9 din Legea nr. 132/31.05.2017, calitatea apelantului - pârât nu are relevanţă în raport cu natura şi obiectul cauzei deduse soluţionării în apel.

Astfel, instanţa a reţinut că această cauză păstrează aceeaşi natură şi în apel, care se impune a fi soluţionat tot de instanţa civilă. Dacă s-ar proceda contrar, respectiv stabilirea competenţei instanţei de apel prin raportare la calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, ar lipsi suportul juridic pentru soluţionarea apelurilor, din punctul de vedere al competenţei materiale procesuale, din perspectiva prevederilor legale şi a deciziei nr. 18/2016, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

2.2. Prin decizia nr. 255A din 09 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei I civile a instanţei menţionate, s-a declinat competenţa de soluţionare a apelurilor în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între secţii, s-a suspendat soluţionarea cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului procedural.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că, pornind de la dispoziţiile art. 3 din C. civ., care stabilesc trăsăturile esenţiale ale profesionistului, şi trecând prin enumerarea făcută de legiuitor în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, elementul care uneşte toţi termenii enumerării respective este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desfiinţării, încetării şi realizării obiectului de activitate al profesionistului.

S-a mai reţinut că litigiul ce face obiectul prezentei cauze decurge din exploatarea întreprinderii profesionistului, societate de asigurare.

Totodată, în primă instanţă, cauza a fost soluţionată de un complet specializat în litigii cu profesionişti, fiind în mod corect înregistrată la secţia corespunzătoare a Curţii de Apel Târgu Mureş, la un complet specializat în aceeaşi materie.

Împrejurarea că obligarea societăţii de asigurare la plata despăgubirilor presupune şi analizarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a asiguratului nu este de natură a conferi natură civilă litigiului, întrucât temeiul legal îl constituie prevederile Legii nr. 136/1995 şi Norma ASF nr. 23/2014.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa de fond are ca obiect plata unor despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul produs ca urmare a decesului numitului E., intervenit în urma unui accident rutier, despăgubiri solicitate de reclamanţii A., B. şi C., care sunt terţele persoane păgubite prin producerea accidentului de circulaţie. Cererea de despăgubiri este îndreptată împotriva asigurătorului RCA - pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România - Direcţia FPVS, persoana vinovată de producerea accidentului având calitatea de intervenient forţat.

Instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa materială de soluţionare a cauzei reţinând, într-o primă interpretare, că, în acţiunile cu obiectul menţionat, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului aparţine secţiei civile, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii fiind răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabile de producerea accidentului, iar într-o a doua interpretare, că îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti competenţa de soluţionare a apelului.

Se reţine că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, litigii în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.

În cazul litigiilor cu care au fost învestite instanţele aflate în conflict de competenţă, spre deosebire de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzută în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, este diferită. Aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăşi întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ.

Potrivit deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, "Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;

b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare."

Se reţine că prin decizia nr. 18/2016 s-a considerat că la stabilirea competenţei instanţelor nu se poate avea în vedere calitatea de profesionist a părţilor. Astfel, în actuala ordine de drept civil, distincţia între profesionişti şi neprofesionişti, din perspectiva competenţei instanţelor de judecată, nu mai este primită, în lipsa vreunei dispoziţii legale care să dea litigiile civile în competenţa unei instanţe ori a alteia, în funcţie de calitatea persoanei.

Prin aceeaşi decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în prezent, stabilirea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate şi a secţiilor similare din cadrul instanţelor de judecată se poate face în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Prin urmare, în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 au fost enumerate doar exemplificativ, nicidecum limitativ, cauzele de competenţa tribunalelor ori secţiilor specializate, ceea ce înseamnă că în competenţa acestor instanţe ori secţii specializate intră şi alte litigii decât cele enumerate în textul de lege menţionat.

Prin urmare, competenţa specializată a secţiilor sau completelor vizează, în acord cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările date prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, materia asigurărilor. Această competenţă este atrasă de însăşi natura şi obiectul litigiilor care intră sub incidenţa respectivei materii a asigurărilor (reglementată în mod expres în art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 319/2018 sau de dispoziţiile art. 115 din C. proc. civ.).

Întrucât operaţiunile de asigurare se realizează în condiţiile unei întreprinderi de asigurare, în mod organizat şi sistematic, cu respectarea tuturor cerinţelor legale, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 din C. civ., conform cărora:

"(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ."

Pornind de la acest text de lege şi având în vedere enumerarea făcută de legiuitor în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, se constată că ceea ce uneşte toţi termenii enumerării respective este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desfiinţării, încetării şi realizării obiectului de activitate al profesionistului. Acesta este genul de litigii cel mai apropiat ce poate fi identificat şi care să includă toate categoriile de cereri pe care legiuitorul le-a enumerat cu titlu exemplificativ în dispoziţia legală menţionată.

Prin urmare, este vorba despre litigii care vizează exploatarea unei întreprinderi, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv crearea, modificarea, desfiinţarea şi realizarea scopului pentru care a fost constituită, desfăşurarea efectivă a activităţii sale.

Litigiul ce a dat naştere conflictului de competenţă din prezenta cauză decurge din exploatarea întreprinderii profesionistului, societate de asigurare.

Faptul că obligarea societăţii de asigurare la plata despăgubirilor presupune şi analizarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a asiguratului nu este de natură a conferi natură civilă litigiului, întrucât temeiul legal îl constituie prevederile Legii nr. 136/1995 şi Norma ASF nr. 23/2014.

De altfel, trebuie amintit faptul că prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată în recurs în interesul legii (nepublicată), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu este competentă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.