Post-judgment clarification barred from redefining urban planning restrictions on restitution of land as green space

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Obiectul cererii.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj în data de 12 martie 2019, la dosarul nr. x/2007, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, lămurirea sentinţei civile nr. 253/2008 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia nr. 6793/19.06.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte soluţia de restituire a suprafeţei de 365 mp teren conform variantei II din raportul de expertiză efectuat de expertul B., în sensul că aceasta se referă la restituirea în natură a suprafeţei de 365 mp în favoarea reclamantei C. (al cărei succesor este A.) pentru a fi utilizată de către aceasta, precum şi de către eventualii succesori în drepturi, în interes propriu şi în conformitate cu atributele dreptului de proprietate, nerestricţionat de eventuale interdicţii impuse de categoria urbanistică a spaţiilor verzi.

II. Soluţionarea cererii. Sentinţa Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 241 din 09 mai 2019 Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire formulată de reclamantul A..

În motivarea sentinţei s-au arătat, în principal, următoarele;

Prin sentinţa civilă nr. 253/2008, pronunţată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul Cluj a admis acţiunea reclamantei C. şi a dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 41047/27.12.2006 Primarului Municipiului Cluj-Napoca, menţinând propunerea pentru acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren imposibil de restituit de 136 mp şi dispunând restituirea suprafeţei de teren de 365 mp conform variantei II din Raportul de expertiza efectuat de expert D..

Ulterior, urmare a apelului formulat, Curtea de Apel Cluj a dispus schimbarea în parte a sentinţei Tribunalului Cluj şi respingerea plângerii formulate de reclamantă, considerând că suprafaţa de teren de 200 mp care a aparţinut reclamantei şi care este considerată a fi posibil de restituit în natură este prea redusă pentru ca terenul să poată fi folosit în scopul construirii, în vreme ce suprafaţa de 165 mp nu i-a aparţinut anterior preluării abuzive reclamantei sau antecesorilor ei.

Împotriva soluţiei instanţei de apel reclamanta a formulat recurs, fiind soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul admiterii lui, casării hotărârii Curţii de Apel Cluj şi respingerii apelului Primarului Mun. Cluj-Napoca, menţinându-se în soluţia Tribunalului Cluj de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 365 mp situat în municipiul Cluj-Napoca.

Tribunalul reţine totodată că reclamantul, apreciind că se află în situaţia unei exproprieri de fapt ca urmare a faptului că este nevoit să folosească terenul restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 conform regulilor de urbanism, a promovat la Tribunalul Cluj acţiunea civilă înregistrată sub nr. x/2017 prin care a solicitat să se constate exproprierea în fapt a terenului în litigiu.

Se reţine de către tribunal că în cuprinsul sentinţei civile nr. 376/2018 pronunţată în dosar civil nr. x/2018, instanţa a reţinut în esenţă că nu există o expropriere în fapt câtă vreme la momentul restituirii instanţa supremă a dispus în sensul menţinerii soluţiei Tribunalului Cluj din dosarul nr. x/2007 privind restituirea în natură a terenului pentru ca acesta să fie folosit "potrivit cerinţelor urbanistice".

Tribunalul reţine că cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 253/2008 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul civil nr. x/2007, este neîntemeiată, neîncadrându-se în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 2811 C. proc. civ. de la 1865 în condiţiile în care s-a dispus restituirea terenului cu respectarea cerinţelor urbanistice, fără a împiedica accesul la reţelele edilitare şi la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca.

Aşa cum rezultă din actele dosarului. terenul în litigiu este situat în Cluj-Napoca, str. x, făcând obiectul notificării depuse în baza Legii 10/2001 de către antecesoarea reclamantului.

Prin Dispoziţia Primarului nr. 41407/2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, ţinând seama de faptul ca terenul în cauza este situat în zona sistematizată. Notificatoarea a contestat dispoziţia, iar prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Cluj s-a obţinut de către reclamanta restituirea în natura a unei suprafeţe de teren de 365 mp.

Contrar susţinerilor reclamantului, sintagma "terenuri libere de orice sarcini" conţinută în prevederile art. 9 din Legea 10/2001 nu se refera şi la limitările impuse printr-o documentaţie de urbanism, respectiv la încadrarea funcţionala a terenurilor potrivit normelor în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului.

Apoi, cu ocazia soluţionării dosarului de fond, a fost efectuată o expertiză tehnică în care expertul desemnat în cauză a stabilit că terenul, chiar dacă este liber de construcţii definitive, este ocupat de spaţii verzi.

Totodată, se reţine de către tribunal că regimul urbanistic al suprafeţei terenului aflat în litigiu nu s-a schimbat de la momentul soluţionării pe fond a dosarului civil nr. x/2007

Astfel, atât la momentul emiterii de către primar a dispoziţiei de restituire prin echivalent, cât şi în prezent, terenul în litigiu era şi este un spaţiu destinat zonei verzi, parcurilor, grădinilor publice, etc., exploatarea putându-se realiza doar cu respectarea acestei destinaţii.

De altfel, în acest sens sunt şi concluziile reţinute în cuprinsul deciziei civile nr. 6793/19.06.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosar civil nr. x/2007, respectiv "o parcelă ce se poate utiliza potrivit cerinţelor urbanistice, fără a împiedica accesul la reţelele edilitare şi la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca."

Pe de altă parte, apreciază tribunalul că deşi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au stabilit ca principiu de bază restituirea în natură, imobilele urmează a fi restituite în starea în care se află la data cererii de revendicare şi libere de orice sarcini, iar terenul în speţa a fost restituit în starea în care se afla, liber de orice sarcini, astfel cum prevede legea speciala.

Nu poată fi primită susţinerea reclamantului conform căreia i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate, întrucât, conform art. 556 alin. (2) C. civ. "prin lege poate fi limitata exercitarea atributelor dreptului de proprietate", astfel că legiuitorul poate aduce anumite limitări în exercitarea acestui drept sau a atributelor aferente acestuia.

III. Judecata în apel. Decizia Curţii de apel Cluj.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 161/A din 10 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj.

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele;

Astfel cum a reţinut Tribunalul în considerentele sentinţei civile nr. 241/2019 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosar nr. x/2007, regimul urbanistic al suprafeţei terenului în litigiu nu s-a schimbat de la momentul soluţionării pe fond a dosarului civil nr. x/2007, atât la momentul emiterii de către primar a dispoziţiei de restituire prin echivalent, cât şi la momentul pronunţării instanţei supreme în plângerea promovată de către antecesoarea reclamantului, precum şi în prezent, terenul în litigiu este un spaţiu destinat zonei verzi, parcurilor, grădinilor publice, scuar-urilor, exploatarea putându-se realiza doar cu respectarea acestei destinaţii.

Mai reţine Curtea de Apel că, astfel cum reiese din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului situat în Cluj Napoca, strada x, nr. 94 înscris în CF nr. x încheiat la data de 15.12.2005 de Comisia Tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001, o parte a terenului este liber de construcţii definitive şi este ocupat cu spaţii verzi, alei pietonale şi auto, iar o parte este ocupată cu construcţii definitive, fiind posibil de restituit în natură suprafaţa de 400 mp.

Nu rezultă din considerentele celor două hotărâri faptul că s-ar fi avut în vedere schimbarea regimului urbanistic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând faptul că diferenţa de suprafaţă corespunde formării unei parcele ce se poate utiliza conform cerinţelor urbanistice, fără a împiedica accesul la reţelele edilitare şi la domeniul public. Utilizarea conform cerinţelor urbanistice nu presupune în mod obligatoriu folosirea terenului în scopul construirii, executarea unor lucrări de construire putând avea loc numai în condiţiile reglementate de Legea nr. 50/1991.

Nu pot fi reţinute susţinerile apelantului conform cărora dreptul său este lipsit de conţinut, deoarece are posibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra terenului, dar în condiţiile stabilite de normele urbanistice, dreptul de proprietate nefiind un drept absolut, exercitarea acestuia obligând la respectarea limitărilor prevăzute de lege.

Astfel cum a reţinut Tribunalul, terenul nu este grevat de sarcini, încadrarea urbanistică neputând fi considerată o sarcină în înţelesul legii civile, acesta fiind restituit în starea în care se afla, liber de sarcini, conform prevederilor legii speciale.

Cererea de lămurire poate fi primită în cazul în care hotărârea nu este clară, respectiv atunci când dispozitivul acesteia este susceptibil de mai multe interpretări datorită modului imprecis în care acesta este formulat. Lămurirea dispozitivului unei hotărâri presupune doar clarificarea dispozitivului hotărârii, şi nu modificarea acestuia sau completarea considerentelor hotărârii. Totodată, în procedura reglementata de art. 2811 alin. (1) C. proc. civ. este permisă numai lămurirea înţelesului dispozitivului hotărârii judecătoreşti, nu şi modificarea soluţiei pronunţate în cauză prin adăugarea unor dispoziţii suplimentare.

IV. Cererea de recurs.

Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9, precum şi pe cele ale art. 2811 C. proc. civ. 1865.

În motivarea de fapt a recursului s-au arătat, în esenţă, următoarele;

a) Hotărârea atacată este contradictorie, câtă vreme, pe de o parte, se afirmă că nu s-a avut în vedere schimbarea regimului urbanistic de "spaţiu verde" al terenului în litigiu, iar pe de altă parte s-a dispus totuşi restituirea terenului liber de orice sarcini.

În realitate, atunci când s-a pus în discuţie existenţa unor spaţii verzi cu ocazia întocmirii raportului de expertiză, analiza a avut ca obiect existenţa ori inexistenţa construcţiilor. Inclusiv în procesul-verbal din data de 15.12.2005 al Comisiei Tehnice la care s-a făcut referire în soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că o parte din teren este liber de construcţii, ocupat de spaţii verzi, fiind posibil de restituit în natură suprafaţa de 400 mp. În mod evident, nu au fost avute în vedere la acel moment interdicţiile pe care regimul urbanistic specific UTR Val le impune.

Aşadar, pentru a dispune restituirea în natură instanţele au avut în vederea existenţa unui spaţiu viran, liber de construcţii, susceptibil de a fi restituit.

Tocmai de aceea, a accepta o interpretare în sensul că soluţia de restituire în natură ar fi luat în considerare regimul urbanistic aplicabil contravine principiului reţinut cu ocazia pronunţării acestor soluţii, respectiv principial priorităţii restituirii în natură a terenurilor preluate abuziv atunci când restituirea este posibilă, în sensul folosirii terenului în conformitate cu exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate.

Deşi este adevărat că edificarea de construcţii nu este posibilă decât în condiţiile Legii nr. 50/1991 şi ale celorlalte reguli urbanistice aplicabile, în cazul de faţă este însă vorba despre interdicţia absolută de a construi ori de a folosi spaţiul în alt interes decât cel public.

Tocmai de aceea o asemenea interdicţie se concretizează, de fapt, într-o sarcină reală asupra terenului restituit, căci în realitate dreptul de proprietate nu poate fi exercitat în conformitate cu atributele sale, reclamantul fiind obligat să respecte afectaţiunea de spaţiu verde cu acces public nelimitat, afectaţiune stabilită prin regulamentele locale.

Prin urmare, raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu atunci când, pe de-o parte, reţine că instanţele nu au avut în vedere schimbarea regimului urbanistic atunci când au dispus restituirea în natură, iar pe de altă parte că terenul nu este grevat de sarcini, încadrarea urbanistică nefiind o sarcină în sensul legii civile.

b) Hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii:

Prin soluţia potrivit căreia încadrarea urbanistică nu ar putea fi considerată ca o veritabilă sarcină în sensul legii civile, Curtea de Apel a procedat, de fapt, la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Prin aceste prevederi legiuitorul a stabilit principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Aşa cum rezultă din conţinutul art. 10, viziunea a fost aceea că sunt susceptibile de a fi restituite în natură toate imobilele care nu sunt afectate de construcţii ori de alte amenajări de utilitate publică.

În cazul de faţă, acceptând că prin soluţia de restituire în natură pronunţată în dosarul nr. x/2007 prima instanţă şi apoi cea de recurs ar fi urmărit menţinerea în continuare a regimului urbanistic de spaţiu verde, ar trebui totodată să accepte şi că principiul restabilirii situaţiei anterioare preluărilor abuzive, principiu care stă la baza celui privind prioritatea restituirii în natură, este, în fapt, unul iluzoriu. Prin interdicţiile impuse de regimul urbanistic specific spaţiilor verzi proprietarul nu poate utiliza acel spaţiu nici pentru a construi, nici pentru a-1 exploata în orice mod, câtă vreme interdicţia de a schimba destinaţia de spaţiu verde, descrisă de regulamentul local de urbanism, implică obligaţia de a permite accesul nelimitat al publicului.

În aceste condiţii, în mod greşit instanţa a considerat că o asemenea interpretare este conformă spiritului Legii nr. 10/2001.

Au fost interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 556 alin. (2) C. civ., art. 480 din vechiul C. civ. şi ale Legii nr. 50/1991

Soluţia instanţei de apel este contrară spiritului acestor prevederi legale deoarece, chiar dacă în conformitate cu prevederile art. 556 alin. (2) şi cele corespondente din vechiul C. civ., dreptul de proprietate se exercită în limitele şi în condiţiile legii, totuşi asemenea limitări nu pot conduce la golirea de conţinut a atributelor specifice dreptului de proprietate.

În realitate, prin interdicţiile impuse de regimul urbanistic, dreptul de proprietate nu mai poate fi exercitat nici măcar în limitele Legii nr. 50/1991 ori ale celorlalte legi aplicabile în materie de urbanism şi construire. Aceasta deoarece un asemenea regim impune respectarea interdicţiei de a construi orice amenajări care sunt contrare destinaţiei de spaţiu verde şi obligaţiei de a asigura accesul publicului.

Prin urmare, chiar dacă acceptăm că dreptul de proprietate nu este unul absolut, fiind supus limitărilor prevăzute de lege, soluţia instanţei de apel conduce la concluzia că asemenea limitări ar putea restrânge dreptul atât de mult încât exercitarea acestuia să nu presupună pentru proprietar altceva decât obligaţia de a plăti taxele locale, chiar dacă folosinţa este exercitată de fapt de publicul larg.

Au fost interpretate şi aplicate greşit şi prevederile art. 2811 C. proc. civ., instanţa de apel arătând că dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ. nu ar permite lămurirea dispozitivului unei hotărâri decât atunci când din cauza modului imprecis în care acesta este formulat este susceptibil de a fi interpretat în diferite moduri. Prin aceasta, instanţa sugerează că prin cererea de lămurire reclamantul ar încerca în realitate lămurirea considerentelor şi că o asemenea solicitate nu ar fi permisă de textul legal invocat.

Faţă de aceste considerente, trebuie observat că cererea reclamantului a vizat dispozitivul sentinţei prin care instanţa a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren de 365 mp conform variantei II din raportul de expertiză efectuat în cauză. Or, aşa cum se poate observa, acest dispozitiv este susceptibil de următoarele interpretări diferite: (1) restituirea s-a dispus cu respectarea în continuare a restricţiilor şi interdicţiilor impuse de regimul urbanistic specific al spaţiilor verzi; (2) restituirea s-a dispus în considerarea caracterului viran al suprafeţei de 365 mp şi al neafectării acestuia altor amenajamente de utilitate publică, în scopul utilizării de către proprietar în conformitate cu atributele dreptului de proprietate.

Observând că această soluţie a generat în concret asemenea interpretări (a se vedea soluţia Tribunalului Cluj din dosarul nr. x/2017), reclamantul a solicitat lămurirea/clarificarea dispozitivului, fără ca prin aceasta să solicite completarea ori modificarea acestuia.

Faptul că în motivarea cererii s-a făcut trimitere la considerentele hotărârii nu modifică pretenţiile legate de clarificarea dispozitivului. În esenţă, dispozitivul unei hotărâri se fundamentează pe considerentele reţinute de către instanţa care a pronunţat-o, astfel că lămurirea dispozitivului nu este posibilă fără analiza considerentelor care au fundamentat soluţia.

În cazul de faţă, o analiză temeinică a considerentelor evidenţiază faptul că nu s-au avut în vedere restricţiile urbanistice specifice spaţiilor verzi atunci când s-a dispus asupra restituirii în natură. Nici măcar soluţia nefavorabilă restituirii în natură pronunţată de Curtea de Apel Cluj nu a avut în vedere aceste restricţii, ci aprecierea potrivit căreia parcela fiind de dimensiuni reduse, nu ar putea fi folosită în conformitate cu atributele specifice dreptului de proprietate, nefiind posibil a fi folosită în scop de construire. Or, faţă de faptul că principala utilitate economică de interes în legătură cu un teren situat în intravilan şi amplasat într-o zonă rezidenţială nu ar putea fi decât aceea a folosirii lui pentru edificarea de construcţii, rezultă că în cauză acest lucru nu s-ar putea realiza.

V. Apărările în recurs.

Intimatul Primarul municipiului Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

VI. Judecata în recurs. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 2811 alin. (1) C. proc. civ. 1865, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că procedura lămuririi hotărârii poate fi utilizată în două categorii de situaţii: prima, când hotărârea cuprinde dispoziţii contradictorii, adică imposibil de conciliat; a doua, când dispozitivul hotărârii conţine dezlegări ori menţiuni insuficient de clare, făcând dificilă ori chiar imposibilă stabilirea înţelesului său, a limitelor lui de aplicare ori a efectelor juridice pe care instanţa le-ar fi avut în vedere.

Prin urmare, atunci când din modul de redactare a dispozitivului nu rezultă asemenea dificultăţi,lămurirea hotărârii nu apare ca admisibilă.

Tot astfel, este util a observa şi că procedura lămuririi hotărârii nu se poate constitui într-un substitut al căilor de atac stabilite de lege, ceea ce înseamnă că prin intermediul acestei instituţii procesuale nu s-ar putea tinde la modificarea în totul sau în parte a unei hotărâri judecătoreşti, alterându-se sensul, sfera de cuprindere şi limitele de aplicare a celor stabilite prin dispozitivul ei, încercându-se să se dea hotărârii alte efecte sau, eventual, aceleaşi efecte, dar într-o altă măsură decât se stabilise iniţial.

Având ca reper aceste consideraţii de principiu, Înalta Curte înţelege să arate că în prezentul proces atât prima instanţă, cât şi cea de apel, au apreciat în mod corect că admiterea cererii de lămurire nu se justifică, dispozitivul hotărârii ce face obiectul acestei proceduri fiind îndeajuns de limpede atât cu privire la înţelesul său, cât şi în ce priveşte întinderea sau aplicarea lui.

Prin sentinţa civilă nr. 253 din 18 mai 2008 a Tribunalului Cluj s-a dispus, ca o consecinţă a anulării parţiale a dispoziţiei nr. 41047 din 27.12.2006 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, "restituirea suprafeţei de teren de 365 mp conform variantei II din Raportul de expertiză efectuat de expert D. condiţionat de plata echivalentului sumei primite cu titlu de despăgubiri, actualizată cu rata inflaţiei conform decretului de expropriere nr. 100 din 21.04.1981".

Ulterior, numele expertului a fost corectat din D. în B., observându-se eroarea materială săvârşită.

Acest mod de redactare a dispozitivului nu lasă nicio îndoială cu privire la identificarea în concret a suprafeţei de teren supuse restituirii în natură, după cum, contrar celor afirmate de recurent, nu ar trebui să facă dificilă nici determinarea regimului juridic aplicabil acestei suprafeţe.

Are în vedere Înalta Curte că atâta vreme cât prima instanţă şi, ulterior, instanţa de recurs (aceasta din urmă păstrând hotărârea primei instanţei) nu au menţionat nici în dispozitivul hotărârilor lor şi nici măcar în considerente că terenul în suprafaţă de 365 mp restituit în natură nu este supus unui alt regim juridic decât acela care, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data restituirii, îi era aplicabil, nu poate încape nicio îndoială cu privire la stabilirea regimului urbanistic al terenului şi, deci, cu privire la condiţiile şi limitele în care reclamantul, ca beneficiar al restituiri, ar putea utiliza terenul.

Orice derogare de la regimul juridic de drept comun al acestui teren ar fi trebuit - în măsura în care legea ar fi îngăduit aceasta, iar judecătorii ar fi considerat oportun - menţionată expres în hotărâre, căci numai o asemenea precizare ar fi fost de natură a trimite la concluzia că prin derogare de la regimul juridic general, deci în mod excepţional, s-ar fi intenţionat stabilirea altui regim juridic (în particular, urbanistic) pentru terenul litigios.

Cum o asemenea precizare lipseşte, devine de necontestat că terenul în suprafaţă de 365 mp restituit antecesoarei reclamantului se află guvernat de legile şi reglementările aplicabile şi în cazul altor terenuri aflate într-o situaţie similară din punct de vedere urbanistic.

A considera altfel înseamnă, prin urmare, nu a lămuri, ci a adăuga la hotărârea a cărei lămurire se solicită, modificându-i înţelesul şi efectele.

De altfel, în considerentele sentinţei a cărei lămurire se cere instanţa a făcut în mod expres referire la formarea "…. unei parcele pe care reclamanta să o poată utiliza potrivit cerinţelor urbanistice fără a împiedica accesul la reţelele edilitare şi la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca". În acelaşi spirit, prin decizia civilă nr. 6793 din 19.06.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs, s-a făcut vorbire, în contextul restituirii în natură a suprafeţei de 165 mp împreună cu cea de 200 mp teren, la faptul că "…. diferenţa de suprafaţă corespunde formării unei parcele ce se poate utiliza potrivit cerinţelor urbanistice, fără a împiedica accesul la reţelele edilitare şi la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca".

Regimul juridic al suprafeţei de teren restituit a fost, aşadar, determinat fără echivoc, el fiind subordonat, fără vreo derogare, regulilor urbanistice general aplicabile unor astfel de terenuri, deci inclusiv interdicţiilor instituite prin lege.

Contrar celor afirmate de recurent, hotărârea instanţei de apel nu este contradictorie, ea afirmând în mod coerent că fiind vorba despre un teren din categoria celor cu destinaţia "spaţii verzi", rămâne supus regulilor urbanistice în materie. Inexistenţa construcţiilor pe teren, evocată în sentinţa a cărei lămurire se solicită, nu poate fi pusă în relaţie cu apartenenţa terenului la cele din categoria urbanistică "spaţiu verde", sub acest aspect recurentul încercând să denatureze sensul şi efectele sentinţei.

Apartenenţa terenului la categoria celor din categoria "spaţiu verde" fusese relevată în mod clar şi prin raportul de expertiză întocmit înaintea primei instanţe de expertul B., astfel că reclamanta a cunoscut sau putea cunoaşte toate implicaţiile de natură urbanistică ale unei astfel de clasificări.

Faptul că instanţa de apel nu a îmbrăţişat punctul de vedere al recurentului, potrivit căruia încadrarea urbanistică ar reprezenta o sarcină reală asupra terenului restituit, preferând a considera, în armonie cu înţelesul juridic obişnuit al termenului, că "terenul nu este grevat de sarcini", nu relevă nicio contradicţie logică în raţionamentul instanţei, ci, dimpotrivă, coerenţă şi consecvenţă, concluzia instanţei fiind aceea că prin hotărârea a cărei lămurire se solicită nu s-a stabilit un alt regim urbanistic decât acela care rezulta din reglementările aplicabile, în genere, unor terenuri de aceeaşi natură.

Motivul de recurs care se raportează la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 este, deci, neîntemeiat.

Nejustificat afirmă recurentul şi că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat eronat prevederile art. 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001 privitoare la prevalenţa principiului restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Înalta Curte are a observa, sub acest aspect, că stabilirea împrejurării dacă un teren restituit în natură conform Legii nr. 10/2001 satisface acest principiu atunci când respectivul teren este supus unor restricţii legale de natură urbanistică ce îl împiedică pe beneficiarul restituirii să utilizeze terenul potrivit dorinţei sale (spre exemplu, pentru a edifica o construcţie pe teren), nu reprezintă o chestiune care să poată fi analizată în procedura lămurii hotărârii reglementată de art. 2811 alin. (1) C. proc. civ.

Atunci când beneficiarul măsurilor reparatorii este de părere că terenul cu privire la care se doreşte a-i fi restituit în natură nu este în măsură, din cauza unui regim juridic restrictiv ce i-ar fi aplicabil, să asigure scopul reparatoriu urmărit de lege, o asemenea convingere nu ar putea fi valorificată, ca apărare de fond, decât în cadrul procesului în care se stabilesc măsurile reparatorii ce trebuie acordate, deci fie înaintea primei instanţe, fie în apel sau, după caz, în recurs. Acesta fiind o chestiune care ţine de esenţa unui astfel de proces, ea un ar putea fi examinată şi tranşată post iudicium, în procedura simplificată a lămuririi hotărârii.

Or, susţinând că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au refuzat să dea hotărârii o lămurire care să satisfacă într-o măsură maximală principiul în discuţie, recurentul tinde, în realitate, nu la a obţine lămurirea sentinţei civile nr. 253/08 mai 2008 a Tribunalului Cluj, ci o veritabilă modificare a efectelor acesteia, urmărind a obţine pentru terenul în litigiu un alt regim juridic (iar în mod mai particular, urbanistic) decât acela stabilit cu suficientă claritate prin respectiva sentinţă.

Fără temei afirmă recurentul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit inclusiv prevederile art. 556 alin. (2) C. civ. potrivit cărora prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate, căci aspectele privitoare la o afirmată golire de conţinut a dreptului de proprietate, prin lipsirea titularului său de atributele care îi sunt specifice, nu sunt, nici ele, susceptibile de analiză în procedura lămuririi hotărârii. După cum Înalta Curte a precizat deja mai sus, aspectele privitoare la aptitudinea unor măsuri reparatorii acordate de a asigura o veritabilă reparaţie aparţin fondului cauzei, ele neputând fi abordate în procedura lămuririi hotărârii, câtă vreme în cadrul acesteia este îngăduit a se verifica doar dacă hotărârea judecătorească este îndeajuns de clară sau dacă nu conţine dispoziţii contradictorii, iar nu a se repune în discuţie, direct sau indirect, justeţea măsurilor reparatorii acordate de instanţă.

În fine, nici critica privitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2811 C. proc. civ. nu este întemeiată, esenţial fiind că întregul raţionament juridic al instanţei de apel respectă scopul urmărit de legiuitor prin instituirea procedurii lămuririi hotărârii. Or, sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat în mod corect că în această procedură este permisă numai lămurirea înţelesului dispozitivului hotărârii judecătoreşti, iar nu şi modificarea soluţiei pronunţate în cauză prin adăugarea unor dispoziţii suplimentare.

Faţă de cele ce preced, nu se poate reţine nici caracterul întemeiat al motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Se va respinge, aşadar, recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 161 A din 10.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2020.