Scope of statutory aviation insurance by right versus tort liability and conflict with classified military compensation regulations.

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii, ca prin hotărârea pronunţată să fie obligaţi în solidar pârâţii la plata către reclamanţi a următoarelor despăgubiri morale: pentru A., soţia decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 200 000 euro, în RON la cursul BNR din data plăţii; pentru B., fiica decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 150 000 euro. în RON la cursul BNR din data plăţii; pentru C., fiul decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 265 000 euro, în RON la cursul BNR din data plăţii; pentru D., mama decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 125 000 euro, în RON la cursul BNR din data plăţii. S-a mai solicitat obligarea pârâţilor, în conformitate cu art. 1489 C. civ., la plata către fiecare reclamant a dobânzii legale aplicate despăgubirilor morale, de la data înregistrării la instanţă a prezentei acţiuni civile şi până la plata executării efective a obligaţiei de plată, precum şi la plata de cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 450 din 15 octombrie 201, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., prin reprezentant legal A., D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii şi, în consecinţă:

Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să achite în favoarea reclamanţilor suma de 80.000 euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acţiunii, 20.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate şi suma de 6.896 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A., B., C. - prin reprezentant legal A., D., şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii.

Prin apelul declarat reclamanţii C., B., A. - prin reprezentant legal A., D. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor morale către fiecare apelant reclamant în parte în cuantumurile solicitate prin cererea de chemare în judecată, plata dobânzii legale, aplicată despăgubirilor morale cuvenite fiecărui apelant reclamant în parte şi a cheltuielilor de judecată la fond pentru fiecare apelant reclamant în parte, în întregime, cu obligarea intimatelor şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel.

Prin apelul declarat, pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii au solicitat schimbarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din C. proc. civ., C. civ., Legea nr. 80/1995, O.U.G. nr. 82/2006 şi celelalte actele normative invocate.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii pârâţii au solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamanţi.

Prin decizia nr. 129 din 6 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii şi de pârâţi.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanţii A., B., C. şi D. şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii au declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă la data de 27 august 2019.

4.1. Prin cererea de recurs, reclamanţii A., B., C. şi D. au invocat, în esenţă, următoarele critici, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

Hotărârea atacată restrânge nejustificat aplicarea art. 1349 alin. (1)-(3) C. civ. doar la răspunderea civilă pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ., prin faptul că se face aplicarea normei speciale, a art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronutic din aviaţia militară a României, la o situaţie care nu este sub incidenţa sa, răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri prevăzută de art. 1376 -1377 C. civ. raportat la art. 1391 alin. (2) C. civ.

De asemenea se susţine că instanţa de apel a aplicat un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, respectiv Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M 232 din 21.12.2007 privind modificarea Normelor de aplicare a Legii nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă în Ministerul Apărării Naţionale aprobate prin Ordinul Ministrului de Stat, Ministrul Apărării Naţionale nr. M. 113/1998;

Recurenţii apreciază că prin decizia recurată, (pag. 22 alin. (11), instanţa de apel a aplicat un text de lege străin situaţiei de fapt, anume art. 2.232 C. civ. că a extins norma juridică, art. 49 din Legea nr. 35/1990, dincolo de ipotezele la care se aplică; iar articolului 1.391 alin. (2) C. civ., text de lege corespunzător situaţiei de fapt, i s-a dat o interpretare greşită.

Se arată că prin hotărârea recurată se încalcă principiul garantării şi ocrotirii drepturilor civile, instanţa de apel a încălcând dispoziţiile art. 1381 C. civ., în sensul că nu a reparat sub nicio formă prejudiciul de afecţiune al recurenţilor-reclamanţi, precum şi dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C. civ., în sensul că nu a cuantificat despăgubirile morale cuvenite pentru fiecare recurent reclamant în parte, în conformitate cu principiului reparării integrale a prejudiciului, principiu general ce guvernează răspunderea civilă delictuală, precum şi cu jurisprudenţa în cazuri similare de asigurări obligatorii.

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se apreciază că motivarea deciziei recurate este insuficientă, este nefundamentată în drept, lipsindu-i baza legală prin care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia şi, de asemenea, este inexactă - ceea ce constituie un viciu al motivării.

4.2. Recurenţii-pârâţi, au invocat în cadrul cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod proceudră civilă, suţinând, în esenţă, următoarele:

Deşi a constatat că asigurarea acţionează de drept, prin efectul "legii", instanţa de apel a apreciat eronat că lipseşte o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, fapt imputabil autorităţilor române.

Instanţa de apel, cu toate că a făcut o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, a făcut o aplicare contradictorie a acestora, cu trimitere forţată la asigurarea facultativă a persoanelor prevăzută de C. civ., deşi există o reglementare clară invocată în susţinerea apărărilor, respectiv H.G. nr. 0435/1992 care prevede, fără echivoc, la art. 2 despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute în Legea nr. 35/1990 respectiv deces sau invali­ditate ca urmare a catastrofelor aeriene.

Recurenţii susţin că actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări menţionat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, aplicabile întregului per­sonal militar, inclusiv personalului aeronautic, sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apă­rării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a acciden­telor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului mi­litar.

De asemenea se apreciază că instanţa de apel, deşi a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despă­gubirile ce se acordă şi personalului aeronautic, a reţinut eronat că prima instanţă era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 şi art. 2227 din C. civ.) şi că era necesară încheie­rea unui contract de asigurare.

Totodată se susţine că în cauză s-a dovedit existenţa cazului fortuit astfel că pârâţii sunt exo­neraţi de răspundere civilă delictuală, contrar considerentelor reţinute de instanţa de apel, conform cărora împrejurarea de caz fortuit nu are semnificaţia unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, deoarece este însăşi cauza generatoare a obligaţiei de despăgubire.

Se critică hotărârea recurată şi prin prisma faptului că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că plăţile făcute în mod voluntar către urmaşii defuncţilor combat exonerarea de răspundere civilă a părţilor prin intervenţia cazului fortuit.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al UM nr. 01969 Câmpia Turzii a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul pârâtului, în termen legal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, precum şi răspuns la întâmpinarea formulate de recurentul pârât.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 iunie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii împotriva deciziei nr. 129/A din 6 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 15 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Având în vedere că atât recurenţii reclamanţi cât şi recurenţii pârâţi pun în discuţie incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei existenţa faptei ilicite, acesta va fi analizat cu prioritate.

În acest sens, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pârâţii invocă două aspecte contradictorii ce ar rezulta din considerentele hotărârii.

Pe de o parte faptul că, deşi a constatat că asigurarea acţionează de drept, prin efectul "legii" şi a apreciat că lipseşte o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, instanţa de apel a considerat că acest fapt este imputabil autorităţilor române, deşi pârâţii nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens.

Pe de altă parte, se susţine că, deşi face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, instanţa de apel le aplică în mod contradictoriu şi forţat, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel reţine, într-o manieră contradictorie, existenţa faptei ilicite în sarcina pârâţilor, sub aspectul modalităţii în care aceştia ar fi încălcat obligaţia legală, stabilită în sarcina acestora, prin textul de lege enunţat.

În acest sens, într-o primă aserţiune, instanţa de apel statuează că, Din aceste dispoziţii legale rezultă că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială şi că stabilirea în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, trebuie realizată prin lege, aşa cum prevede teza a II-a.

Noţiunea de "lege" la care se face referire teza a II-a trebuie înţeleasă în sens generic, ea putând fi atât o lege cât şi un alt act normativ care să aibă vocaţia de a oferi cadrul la care se referă art. 49.

O astfel de dispoziţie normativă nu există, iar cele indicate de către pârâţi nu oferă acest tip de indemnizaţii specifice contractului de asigurare.

Era, deci, obligaţia Statului Român, prin reprezentanţii săi specifici unui astfel de litigiu, pârâţii din prezenta cauză, de a adopta, în aplicarea art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine în afara oricărui dubiu cadrul normativ al asigurării la care face referire textul legal anterior amintit.

Dispoziţiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, astfel că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 2213 C. civ., care prevede că asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale."

Prin urmare, instanţa de apel reţine, pe de o parte, în sarcina statului român, fapta ilicită de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 de a edicta o lege specială, care să stabilească condiţiile în care operează asigurarea de drept, prin efectul legii, a personalului aeronautic, având în vedere că, potrivit art. 2213 C. civ., acest domeniu, al asigurărilor obligatorii, nu este supus prevederilor Cap. XVI "Contractul de asigurare" din C. civ. care reglementează asigurările facultative.

Pe de altă parte, însă, instanţa de apel consideră că, deşi "legiuitorul putea stabili că pentru existenţa valabilă a asigurării obligatorii, la care se referă art. 49 din Statut, nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic, o asemenea prevedere legală lipseşte, iar o astfel de lipsă a reglementării este imputabilă tot Statului Român, care nu a stabilit o normă legală care să prevadă fără echivoc regimul juridic al asigurării obligatorii arătată de art. 49.

Prin urmare, în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, şi trebuie stabilit că era necesară încheierea unui contract de asigurare, reglementat de art. 2199 şi 2200 C. civ. şi cu privire la asigurarea de persoane, reglementat de art. 2227 C. civ.."

Totodată, instanţa de apel a constatat că "producerea acestui eveniment - caz fortuit şi decesul persoanei ce ar fi putut fi asigurate au reprezentat temeiul în raport de care au devenit incidente dispoziţiile art. 49 din Statut privitoare la necesitatea despăgubirii celor ce ar fi putut beneficia de indemnizaţie ca efect al asigurării de drept pe care legea o impunea sau, în cauză, necesitatea despăgubirii reclamanţilor prin aplicarea dispoziţiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală ca urmare a faptului că nu a fost încheiat un contract de asigurare cu persoana decedată, în calitatea acestuia de personal aeronautic sau, mai generic, pentru că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-l asigura pe acesta pentru deces."

Din conţinutul acestor considerente, rezultă că instanţa de apel a apreciat că fapta ilicită este aceea de a nu se fi încheiat un contract de asigurare, dispoziţiile C. civ. fiind aplicabile în cauză.

Prin urmare, se constată că, pe de o parte, instanţa impută Statului Român deficitul de reglementare, respectiv lipsa unui cadru legal care să instituie condiţiile asigurării de drept, ce reprezintă o asigurare prin efectul legii, iar, pe de altă parte, reţine răspunderea civilă delictuală a Ministerului Apărării, fără a arăta care sunt acţiunile sau inacţiunile proprii prin care acesta ar fi încălcat o obligaţie legală stabilită în sarcina sa şi care au determinat, dat fiind caracterul lor ilicit, prejudiciul pretins de reclamant.

Pentru a analiza răspunderea civilă delictuală imputată pârâţilor pentru fapta proprie, instanţa de apel trebuia să motiveze în ce modalitate neîndeplinirea obligaţiei de a legifera poate fi imputată pârâţilor obligaţi la despăgubiri, aceştia susţinând, cu temei, că nu au calitate de legiuitor, întrucât nu deţin abilitatea necesară edictării unei legi speciale în materia asigurărilor obligatorii, astfel cum impune art. 2213 C. civ.

Pe de altă parte, corect au susţinut recurenţii pârâţi că, deşi a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic, astfel că nu se impune încheierea unui contrat de asigurare, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 şi art. 2227 din C. civ.) fiind necesară încheierea unui contract de asigurare, în condiţiile în care statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura pentru deces (prin contract) pe ruda reclamanţilor, iar acest fapt a fost imputat ministerului (nu statului).

Înalta Curte constată, şi sub acest aspect, maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza identificării faptei ilicite în persoana pârâţilor.

În acest sens, deşi reţine că o asigurare prin efectul legii nu ar presupune încheierea unui contract, instanţa de apel a constatat că statul nu a încheiat un contract de asigurare cu victima catastrofei aviatice, invocând dispoziţiile C. civ. cu privire la asigurări (respectiv art. 2199, art. 2200 şi art. 2227), pe care, anterior, le-a apreciat ca fiind inaplicabile, în considerarea art. 2213 C. civ.

Tot astfel, pentru a ajunge la un atare raţionament instanţa nu a motivat de ce nu pot fi avute în vedere dispoziţiile invocate de pârâţi, respectiv Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar" şi dacă acestea puteau fi aplicate personalului din care făcea parte defunctul.

În consecinţă, reţinând că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiei de către Statul român de a legifera în materia asigurărilor prin efectul legii, domeniu în care a apreciat că nu era necesară încheierea unui contract de asigurare, instanţa de apel nu motivează de ce i-a considerat pe pârâţi responsabili de neîncheierea acestui contract şi i-a obligat pe aceştia la acoperirea prejudiciului, acest raţionament neputând explica, în mod coerent, cum funcţionează mecanismul răspunderii civile delictuale imputate în sarcina pârâţilor şi, astfel, nefiind în măsură să susţină soluţia pronunţată.

La dezlegarea acestor probleme de drept trebuie să se aibă în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege".

Acest articol nu prevede obligaţia de a încheia un contract de asigurare/o poliţă de asigurare, ci doar stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a acestuia, ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează în mod cert modul în care se stabileşte o asemenea asigurare, respectiv prin efectul legii, nefiind necesară încheierea unui contract/poliţe de asigurare.

Dispoziţiile anterior menţionate sunt în concordanţă cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv dispoziţiile Decretului nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii şi asigurările facultative, iar la art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 prevedea că "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care, art. 6 alin. (2) din acelaşi decret, statua că "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare".

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanţilor), potrivit căreia asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii şi asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 şi 3 din respectiva lege, potrivit cărora "în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare," iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege."

Ca atare, pentru asigurările de drept (noţiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, nu este necesară încheierea unui contract/poliţe de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin "lege", această noţiune fiind interpretată lato sensu, având înţelesul de "act normativ", aspect corect reţinut şi de instanţa de apel.

Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, fiind abrogată prin art. 40 din Ordonanţa de urgenţă 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi înlocuită parţial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011.

Conform art. 2213 C. civ., în vigoare la data producerii evenimentului, asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale, astfel de acte normative speciale fiind, de exemplu, Ordonanţa de urgenţă 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, la care s-a făcut anterior referire, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor etc.

În aceste condiţii, nu pot fi incidente acestei asigurări de drept ce derivă din dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna din dispoziţiile art. 2199 - 2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare şi se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări.

Deşi pârâţii au susţinut că actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar" aceste acte normative conţin informaţii clasificate, supuse dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, această instanţă de recurs nu a fost în posesia acestora pentru a verifica dacă din conţinutul acestora rezultă sau nu că asigurarea de drept a personalului din care făcea parte autorul reclamanţilor a fost reglementată de unul din aceste acte normative.

De asemenea, nici din conţinutul hotărârii atacate nu rezultă că aceste documente au fost la dispoziţia instanţei de judecată şi că acestea au fost avute în vedere pentru pronunţarea soluţiei, astfel încât se impune casarea deciziei nr. 129/A din data de 6 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea tuturor probelor necesare stabilirii situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept aplicabile speţei.

Către această soluţie conduce constatarea împrejurării că instanţa de apel a stabilit, în cuprinsul motivării deciziei recurate, fără o demonstraţie juridică adecvată că "Hotărârea de Guvern nr. 0435/1992 reglementează alte categorii de drepturi de genul solde, ajutor, plăţi compensatorii etc. decât cele care decurg din indemnizaţia de asigurare."

Or, în condiţiile în care pârâţii au invocat încă de la prima instanţă şi au susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, în toate etapele procesuale, inclusiv prin motivele de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic este asigurată prin adoptarea H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, prin Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar" (ambele acte normative ce conţin informaţii clasificate), precum şi prin O.U.G.. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat, Înalta Curte apreciază că este necesar a se demonstra de ce aceste acte normative - lato sensu - nu au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor menţionate într-un mecanism echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Cel din urmă act normativ în al cărui domeniul de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile din sectorul de apărare etc., descrie şi reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept) care exclude încheierea unui contract de asigurare şi nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăţi de asigurare.

În plus, titlul H.G. nr. 0435/1992 indică explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, astfel că, instanţa de apel era ţinută a justifica dezlegarea dată acestei apărări a pârâţilor, în sensul că drepturile recunoscute reprezintă alte categorii de drepturi decât cele care decurg din necesitatea de dezdăunare pentru producerea riscului asigurat, fără a arăta de ce aceste "alte drepturi", care sunt definite de către emitent drept despăgubiri, nu constituie însăşi modalitatea de indemnizare (fie a militarilor, dacă accidentul sau catastrofa s-a soldat cu pierderea capacităţii acestora de a continua serviciul militar, fie urmaşilor acestora, în cazul în care a intervenit decesul militarului) pentru producerea riscului asigurat - accidente, catastrofe intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar -, riscuri intrinseci ale activităţilor de această natură.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate, nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

În rejudecare, instanţa de apel, în condiţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare şi cu respectarea procedurii prevăzute de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140/6 februarie 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la informaţii clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu, va proceda la consultarea celor două actele normative menţionate care conţin informaţii clasificate şi le va corobora şi cu prevederile O.U.G. nr. 82/2006, act normativ cu regim obişnuit de accesibilitate.

Totodată, având în vedere şi criticile cu acest obiect din recursul reclamanţilor, curtea de apel va identifica, în termenii acestor acte normative, care sunt urmaşii cărora li se recunoaşte dreptul la dezdăunări, precum şi modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri (forfetar, pe cote-părţi ori pe cote succesorale), în cazul în care categoria urmaşilor la care acestea fac referire reprezintă o noţiune distinctă de categoria succesorilor celui decedat, specifică dreptului comun ori vizează chiar moştenitorii acestuia.

În acelaşi context, se va reaprecia şi asupra criticilor reclamanţilor având ca obiect angajarea răspunderii pârâţilor pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Având în vedere cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că devin de importanţă subsidiară criticile recurenţilor-reclamanţi dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât dezlegările ce urmează îşi vor găsi aplicabilitatea numai în cazul invalidării incidenţei H.G. nr. 0435/1992, a Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 şi a O.U.G.. nr. 82/2006, în aplicarea art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Astfel, recurenţii reclamanţi, susţin şi ei că motivarea hotărârii nu cuprinde temeiul răspunderii delictuale reglementată de art. 1.349 C. civ., condiţiile angajării răspunderii pentru fapta proprie, reglementate de art. 1.357 C. civ., modul în care poate fi angajată răspunderea Ministerului Apărării Naţionale pentru aplicarea întocmai a Statutului, inclusiv prevederile art. 49 din acest Statut, reglementată de art. 59 din Legea 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, inclusiv de aplicarea prevederilor art. 49 din acest Statut, dar nici condiţiile angajării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, deşi a fost invocată în cauză, şi nici noţiunea de pază, astfel cum e reglementată de art. 1.377 C. civ. şi răspunderea solidară a intimatelor, reglementată de art. 1.382 C. civ.

Sub acest aspect se constată că, prin cererea de chemare în judecată, referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, s-au evocat următoarele dispoziţii legale: art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1382 C. civ., art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, dar şi art. 58 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României.

Ca atare, cu privire la existenţa faptei ilicite imputate, constând în neîndeplinirea obligaţiei legale de încheiere a unei asigurări de accidente de aviaţie pentru pilotul cpt. cdor. E., reclamanţii au invocat mai multe temeiuri legale, dar instanţele anterioare s-au rezumat a analiza doar dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, fără a stabili în mod cert, astfel cum s-a arătat deja, dacă există vreun act normativ să stabilească condiţiile de asigurare de drept reglementate de acesta, iar în cazul inexistenţei unei atare dispoziţii, nu au stabilit care este fapta imputată fiecăruia dintre pârâţi şi temeiul răspunderii acestora.

De asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a mai arătat că răspunderea civilă a pârâţilor se poate angaja şi pe temeiul art. 1.376 C. civ. ce stipulează că "Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa", art. 1377 C. civ., art. 1.376, referitoare la noţiunea de pază a lucrului pe care o are "proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Concluzia este că prin acţiune s-a solicitat să se constate şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată de art. 1367 - 1377 C. civ., raportat la art. 1391 din acelaşi cod, o răspundere obiectivă, al cărei fundament este obligaţia de garanţie, obiectivă, fără culpă, pentru riscul de activitate pe care păzitorul juridic al lucrului (elicopterul IAR - 330 Puma, nr. 49, ce aparţinea Bazei 71 aeriană Câmpia Turzii (UM 01969 Câmpia Turzii), ar trebui să-l suporte.

În analiza motivului de apel ce a vizat nepronunţarea instanţei de fond asupra acestei cereri, Curtea de Apel Cluj a apreciat că "O acoperire integrală a prejudiciului trebuie să ţină cont de originea faptei ilicite, astfel că doar suma pe care ar fi primit-o cu titlu de indemnizaţie în cazul în care fapta ilicită nu s-ar fi produs, poate fi solicitată de către reclamanţi.

În acest context distincţia între răspunderea pentru fapta proprie şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu are relevanţă, cât timp s-a stabilit fapta ilicită de a nu se fi îndeplinit obligaţia legală de încheiere a unei asigurări de accidente de aviaţie, iar dacă o astfel de asigurare s-ar fi încheiat, reclamanţii nu ar fi putut invoca răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, ci ar fi putut cere doar plata indemnizaţiei de asigurare".

Ca atare, pe de o parte, prin hotărârea atacată, a fost analizată doar răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, dar fără raportare la toate temeiurile invocate şi în mod real incidente, iar pe de altă parte, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri a fost exclusă de la analiză motivat de faptul că cele două răspunderi nu pot coexista.

Astfel, instanţa de apel susţine că dreptul la indemnizaţia încasată trebuia a se face în baza unui contract de asigurare ce exclude angajarea unei alte răspunderi, cum ar fi cea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, deşi potrivit art. 2236 alin. (1) C. civ. indemnizaţia de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare.

Prin urmare, rezultă că apelanţii reclamanţi nu au solicitat repararea prejudiciului exclusiv raportat la pierderea şansei de a obţine cuantumul indemnizaţiei de asigurare cuvenite dacă intimaţii şi-ar fi îndeplinit obligaţia de asigurare obligatorie pentru personalul aeronavigant, ci şi pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în condiţiile în care elicopterul implicat în accident se afla în paza acestora.

Având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, pentru asigurarea de drept ce derivă din dispoziţii legale nu trebuie a se încheia contract de asigurare, trebuie ca instanţa de apel să răspundă în concret dacă cele două răspunderi civile invocate de reclamanţi se exclud reciproc sau nu, prin prisma faptelor ilicite reţinute, a temeiurilor aplicabile şi identificarea riscului asigurat, în contextul art. 49 din Legea nr. 35/1990 şi a actelor normative care asigură punerea în aplicare a acestei norme.

În funcţie de concluzia la care se va ajunge, respectiv dacă există o faptă ilicită, care este aceasta şi temeiul răspunderii civile delictuale, urmează a se stabili şi modalitatea de reparare a prejudiciului, ţinând cont că, aşa cum s-a arătat mai sus, în cazul asigurării prin efectul legii nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, astfel încât nu pot fi aplicabile dispoziţiile care reglementează această materie, inclusiv art. 2232, 2230 C. civ. ce se referă la împărţirea în mod egal a sumelor plătite în baza unui contract de asigurare de persoane, doar între beneficiarii desemnaţi de asigurat, în lipsa unei desemnări a beneficiarilor, indemnizaţia de asigurare intrînd în masa succesorală şi revenind doar moştenitorilor asiguratului.

În sensul celor dezlegate în precedent, instanţa de apel urmează, în rejudecare, să identifice fapta ilicită şi pe autorul acesteia, reţinând care sunt dispoziţiile legale încălcate şi modalitatea în care au fost nesocotite, analizând în întregime cererea de chemare în judecată prin prisma criticilor aduse în apel, apărările pârâţilor, dar şi cu respectarea dezlegărilor date prin prezenta decizie. Cu această ocazie, vor fi analizate şi celelalte susţineri ale recurenţilor care nu au putut fi analizate de instanţa de recurs în lipsa unei corecte şi complete stabiliri a obiectului cererii de chemare în judecată, temeiurilor invocate şi textelor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii C., A., D. şi B. şi de pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii, prin Ministerul Apărării Naţionale, împotriva deciziei nr. 129/A din data de 6 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2020.