Conflict between fixed minimum author's remuneration and EU competition prohibitions on abusive pricing by dominant collective management organizations

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 1 martie 2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la plata remuneraţiei de 18.187,60 RON, inclusiv TVA, reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele II 2015 - IV 2016, pe postul C., a sumei de 4.168,07 RON reprezentând penalităţi de 0,1 %/zi întârziere, aferente remuneraţiilor neachitate, în trimestrele II 2015 - III 2016, penalităţi calculate până la data de 28 februarie 2017, a penalităţilor de 0,1 %/zi întârziere, începând cu data de 1 martie 2017 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor restante aferente trimestrelor II 2015 - III 2016, obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă, pentru luna decembrie 2015 şi pentru trimestrele I - IV 2016 a câte unui raport, în format scris şi electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, promo, muzica de fundal etc.) cu menţionarea, pentru fiecare operă muzicală în parte, a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (min., sec.), cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând să se constate inexistenţa dreptului reclamantei de a solicita şi încasa de la pârâtă pentru radiodifuzarea operelor muzicale, după data intrării în vigoare a Legii nr. 261/2015, a remuneraţiilor al căror cuantum nu este stabilit în condiţii de proporţionalitate cu potenţialii receptori ai emisiunilor, să se constate existenţa dreptului subiectiv al pârâtei de a nu plăti reclamantei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 261/2015, a remuneraţiilor inechitabile al căror cuantum nu este stabilit în condiţii de proporţionalitate cu potenţialii receptori ai emisiunilor, să se constate că suma minimă de 2.400 RON/trimestru prevăzută de art. 3.1 din contractul autorizaţie neexclusivă nu este proporţională cu potenţialii receptori ai emisiunilor difuzate de pârâtă, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 261/2015, să se constate exercitarea abuzivă de către reclamantă a dreptului la o remuneraţie echitabilă recunoscut autorilor prin art. 11 bis din Convenţia de la Berna pentru radiodifuzarea operelor muzicale şi, pe cale de consecinţă, prin hotărârea ce se va pronunţa, în primul rând, să se dispună încetarea exercitării abuzive de către reclamantă a dreptului la o remuneraţie echitabilă şi, în al doilea rând, să respingă ca nefondat pct. 1 din cererea principală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1170 din data de 14 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia I civilă sub acelaşi număr de dosar.

La data de 18 ianuarie 2018 pârâta a formulat o cerere de completare a cererii reconvenţionale, iar tribunalul, având în vedere dispoziţiile art. 209 alin. (9) C. proc. civ., precum şi împrejurarea că întâmpinarea a fost formulată de pârâtă la data de 6 aprilie 2017, iar cererea reconvenţională completată a fost depusă la data de 18 ianuarie 2018, a aplicat sancţiunea decăderii şi nu a luat în considerare solicitările din cererea modificatoare şi argumentele prezentate de parte în susţinerea acestora.

Prin cererea din data de 4 aprilie 2019, pârâta a solicitat suspendarea judecăţii cauzei şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare vizând interpretarea regulilor de concurenţă prevăzute de art. 101 şi art. 102 TFUE:

"1) Art. 101 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din TFUE trebuie interpretat în sensul că este interzisă şi nulă de drept orice clauză a unui acord (numit protocol, metodologie, contract - licenţă neexclusivă) încheiat într-un cadrul legal, dar reprezentând propria voinţă a unui organism de gestiune colectivă ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi a unor posturi de radio majore, stabilite pe baza mărimii cifrei de afaceri şi a cotei de piaţă, prin care, drept remuneraţie echitabilă datorată de posturile de radio ce realizează cifre mici de afaceri (venituri mici), se stabileşte o "remuneraţie minimă" reprezentând o sumă fixă (preţ fix) care nu este direct proporţională, nici cu veniturile obţinute de fiecare din aceste posturi mici din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale, nici cu ponderea reală a utilizării de către fiecare post de radio a operelor muzicale din totalul timpului de emisie şi nici cu numărul receptorilor emisiunilor fiecărui post de radio (audienţa postului), clauză care are ca obiect şi ca efect denaturarea concurenţei între posturile de radio ce realizează cifre mici de afaceri (nesemnatare ale respectivului acord) şi posturile de radio majore ce realizează cifre mari de afaceri (semnatare ale acordului)?;

2) Art. 101 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din TFUE trebuie interpretat în sensul că sunt interzise şi nule de drept clauzele unui acord (numit protocol, metodologie, contract - licenţă neexclusivă) încheiat într-un cadrul legal, dar reprezentând propria voinţă a unui organism de gestiune colectivă ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi a unor posturi de radio majore, stabilite pe baza mărimii cifrei de afaceri şi a cotei de piaţă, prin care, remuneraţii inegale pentru aceeaşi prestaţie (ce constă în autorizarea radiodifuzării operelor muzicale), respectiv clauzele prin care pentru posturile de radio ce realizează cifre mari de afaceri se stabileşte o "remuneraţie procentuală" reprezentând un procent din veniturile acestor posturi micşorat direct proporţional cu ponderea utilizării de către fiecare post de radio major a operelor muzicale protejate în totalul timpului de emisie, iar pentru posturile de radio ce realizează cifre mici de afaceri se stabileşte o "remuneraţie minimă" reprezentând o sumă fixă care nu este direct proporţională, nici cu veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale, nici cu ponderea reală a utilizării de către fiecare post de radio a operelor muzicale protejate în totalul timpului de emisie şi nici cu numărul receptorilor emisiunilor fiecărui post de radio (audienţa postului), creându-se astfel posturilor de radio mici grave dezavantaje concurenţiale în raport cu posturile de radio majore?;

3) art. 102 lit.

a) TFUE trebuie interpretat în sensul că o remuneraţie aplicată posturilor de radio dintr-un stat membru de către un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi care deţine în respectivul stat o poziţie dominantă (monopol, de fapt) pe piaţa relevantă reprezintă un "preţ inechitabil" în sensul acestui articol dacă cuantumul remuneraţiei aplicat de respectivul organism de gestiune colectivă nu este stabilit drept proporţional, nici cu veniturile obţinute de fiecare post de radio din activitatea de radiodifuziune a operelor muzicale protejate, nici cu ponderea reală a utilizării de către fiecare post de radio a operelor muzicale protejate în totalul timpului de emisie şi nici cu numărul receptorilor emisiunilor fiecărui post de radio (audienţa postului)? 4) art. 102 lit.

a) TFUE trebuie interpretat în sensul că un organism de gestiune colectiv a drepturilor de autor ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi care deţine într-un stat membru o poziţie dominantă (monopol, de fapt) pe piaţa naţională a autorizării radiodifuzării operelor muzicale protejate din dreptul de autor foloseşte în mod abuziv această poziţie în cazul în care, drept remuneraţie echitabilă datorată pentru radiodifuzarea operelor muzicale protejate prin dreptul de autor, aplică posturilor de radio ce realizează cifre mici de afaceri (venituri mici) o remuneraţie minimă al cărei cuantum nu este stabilit direct proporţional, nici cu veniturile obţinute de fiecare post de radio din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale protejate, nici cu ponderea reală a utilizării de către fiecare dintre aceste posturi de radio a operelor muzicale protejate din dreptul de autor în totalul timpului de emisie şi nici cu numărul receptorilor emisiunilor fiecărui post de radio (audienţa postului)? 5) art. 102 lit.

c) TFUE trebuie interpretat în sensul ca un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi care deţine într-un stat membru o poziţie dominantă (monopol, de fapt) pe piaţa autorizării radiodifuzării operelor muzicale foloseşte în mod abuziv aceasta în cazul în care, drept remuneraţie echitabilă datorată pentru radiodifuzarea operelor muzicale protejate din dreptul de autor, aplică posturilor de radio pentru aceeaşi prestaţie ce constă în autorizarea radiodifuzării operelor muzicale remuneraţii inegale, respectiv posturilor de radio ce realizează venituri mari le aplică o "remuneraţie procentuală" reprezentând un procent din venituri micşorat direct proporţional cu ponderea utilizării de către fiecare post de radio a operelor muzicale protejate din dreptul de autor în totalul timpului de emisie, iar posturilor de radio ce realizează venituri mici le aplică o "remuneraţie minimă" al cărei cuantum nu reprezintă un procent din veniturile acestor posturi micşorat direct proporţional cu ponderea reală a utilizării de către aceste posturi de radio a operelor muzicale protejate din dreptul de autor în totalul timpului de emisie?"

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 378 din data de 29 mai 2019, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a respins cererile de suspendare a judecăţii cauzei şi de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta A..

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 12.246 RON reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele II 2015 - IV 2016.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.962,90 RON penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei din trimestrele II 2015 - IV 2016 şi la plata penalităţilor de întârziere, începând cu data de 1 martie 2017 şi până la plata efectivă a sumei datorate, constând în dobânda legală penalizatoare maximă, stabilită în condiţiile O.G. nr. 13/2011.

A respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtei de a comunica reclamantei rapoartele în format scris sau electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, promo, muzica de fundal etc.) cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală în parte a: denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (minute şi secunde) şi ponderea utilizării operelor muzicale din total timp de emisie.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 150/A din data de 6 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 378 din data de 29 mai 2019 pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare vizând interpretarea art. 101 şi 102 din TFUE.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, în esenţă, a susţinut următoarele:

- decizia Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost dată cu încălcarea art. 1270 noul C. civ. (legea părţilor), potrivit căruia:

"Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante."

Astfel:

- instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 noul C. civ., a hotărât că nu poate fi aplicat art. 7.6 din contract, reţinând în acest sens, în finalul deciziei, faptul că:

"Totodată trebuie făcută menţiunea că Legea nr. 261/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial în 5 noiembrie 2015, iar contractul dintre părţi a fost încheiat în ianuarie 2015";

- deşi părţile au stabilit prin contract că "Dispoziţiile, clauzele şi metodele de calcul ale remuneraţiei care încalcă sau vor încălca norme şi dispoziţii de drept european/naţional instituite pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor utilizatorilor...sunt nule de drept", instanţa de apel a reţinut că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 7.6 din contract coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 261/5 noiembrie 2015 întrucât "contractul dintre părţi a fost încheiat în ianuarie 2015, respectiv pe motiv că respectivul contract a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 261/2015;

- acest raţionament al instanţei de apel este profund viciat, întrucât părţile au stabilit pentru viitor că toate "Dispoziţiile, clauzele şi metodele de calcul ale remuneraţiei" prevăzute în contract care "vor încălca norme şi dispoziţii de drept naţional instituite pentru ocrotirea drepturilor utilizatorilor... sunt nule de drept";

- "metoda de calcul cu tarif minim fîx" (în speţă: 2.400 RON/trimestru) prevăzută în contractul din ianuarie 2015 (act subsecvent legii dreptului de autor) încalcă dispoziţiile pct. 2 şi pct. 3 din Legea nr. 261/2015, care modifică Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe nr. 8/1996, deoarece remuneraţia minimă fixă determinată cu ajutorul acestei metode nu "respectă proporţionalitatea cu potenţialii receptori ai emisiunilor" (audienţa potenţială) prevăzută de Legea nr. 261/2015.

- decizia Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost dată cu încălcarea art. 4 din noul C. proc. civ. şi a art. 5 din noul C. civ. care prevăd că în materiile reglementate de prezentele coduri "normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene (normele dreptului comunitar) se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor." Astfel:

- instanţa de apel, care are competenţă cu privire la prezenta cauză, deşi reţine corect faptul că "principiul primordialităţii dreptului comunitar şi al asigurării efectului direct al normelor comunitare este aplicabil în privinţa instanţelor care au competenţă cu privire la o anumită cauză", nu aplică în mod prioritar normele obligatorii pertinente ale dreptului comunitar în raport cu clauzele contractului dintre părţi şi practica abuzivă a intimatei-reclamante A., constând în aplicarea abuzivei "metode de calcul cu tarif minim fix" (în speţă, 2.400 RON/trimestru), respectiv nu asigură realizarea efectului deplin, direct şi util al normelor comunitare de ordine publică prevăzute de art. 101 şi 102 din TFUE, încălcând astfel art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, republicată, art. 4 noul C. proc. civ., art. 5 noul C. civ., art. 148 din Constituţia României şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

- instanţa de apel a respins ca nefondat apelul prin care, prin raportare la dispoziţiile art. 102 lit. (a) TFUE, a criticat practica abuzivă a intimatei A. de a aplica "metoda de calcul cu tarif minim fix" şi a menţinut decizia instanţei de fond prin care a fost obligată la plata către intimata-reclamantă A. a diferenţei dintre suma minimă de 2.400 RON/trimestru şi remuneraţia procentuală de 4 % din venituri;

- nu a plătit suma minimă de 2.400 RON/trimestru, determinată prin "metoda de calcul cu tarif minim fix" prevăzută în contract, în temeiul: art. 1 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din tratatul CE (actualele art. 101 şi 102 TFUE) care prevede că:

"Acordurile, deciziile şi practicile concertate menţionate la art. 81 alin. (1) din tratat, care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 81 alin. (3) din tratat, sunt interzise, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens"; art. 52 din Legea concurenţei nr. 21/1996, actualizată, care stabileşte că:

"Sunt nule de drept orice înţelegeri sau decizii interzise prin art. 101 şi 102 din TFUE".

- decizia recurată a fost dată cu neaplicarea art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, republicată, prin care legiuitorul român impune realizarea în domeniul dreptului de autor a efectului direct şi util al dispoziţiilor art. 101 şi art. 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel:

- în motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a susţinut că este

"instanţă competentă în materia dreptului de autor, iar nu în materia dreptului concurenţei şi că, pe cale de consecinţă, nu este competentă să aplice art. 101 şi art. 102 TFUE în domeniul dreptului de autor;

- aplicabilitatea normelor comunitare de concurenţă în materia dreptului de autor este reglementată chiar prin Legea nr. 8/1996 a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, republicată, care la art. 165 alin. (10) stabileşte că:

"Sunt interzise clauzele oricărui contract - licenţă neexclusivă şi ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în special cele care: stabilesc şi impun utilizatorilor remuneraţii inechitabile sau orice alte condiţii de tranzacţionare a licenţelor neexclusive inechitabile; aplică, în raporturile cu utilizatorii, remuneraţii inegale sau alte condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial";

- o instanţă naţională (de apel sau fond) "competentă în materia dreptului de autor", este obligată să aplice dispoziţiile art. 165 alin. (10) din Legea dreptului de autor nr. 8/1996 în litigiile dintre utilizatori şi organisme de gestiune colectivă având ca obiect executarea clauzelor contractelor-licenţă neexclusivă şi ale metodologiilor publicate în Monitorul Oficial, respectiv este obligată să verifice dacă clauzele contractelor-licenţă neexclusivă şi ale metodologiilor de care depinde soluţionarea pe fond a litigiului încalcă sau nu regulile comunitare de concurenţă prevăzute de art. 101 şi art. 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin jurisprudenţa pertinentă;

- competenţa instanţei de apel de a aplica art. 81 şi art. 82 CE (actualele art. 101 şi art. 102 TFUE) este consacrată şi de punctele (2), (3) şi (4) din Comunicarea Comisiei Europene nr. 2004/C 101/04 cu privire la aplicarea art. 81 şi 82 TCE;

- în Cauza Simmenthal C-106/77 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, cu autoritate de lucru interpretat, faptul că:

"Instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional."

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, în esenţă, a susţinut următoarele:

- decizia recurată a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru interpretat, respectiv cu încălcarea dispozitivului hotărârii preliminare pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-52/07 (hotărâre care are autoritate de lucru interpretat "erga omnes"). Astfel:

- instanţa de apel a reţinut greşit că:

"În cadrul hotărârii preliminare invocate de către apelanta-parată, Curtea de la Luxemburg nu a avut a stabili dacă o anumită remuneraţie este echitabilă din punctul de vedere al dreptului de autor, ci dacă un organism de gestiune colectivă, prin utilizarea unei anumite metode de calcul, depăşeşte limitele dreptului concurenţei", precum şi că:

"Dezlegările date de CJUE în Cauza C-52/07 privesc domeniul dreptului concurenţei, Curtea de la Luxemburg neasumându-şi sarcina de a stabili criterii de determinare a unei remuneraţii echitabile, ci de a efectua un control cadru în domeniul concurenţei";

- prin raportare la dispozitivul hotărârii preliminare pronunţate de CJUE în Cauza C-52/07, este mai mult decât evident faptul că prin aplicarea "metodei de calcul cu tarif minim fix" sunt "depăşite limitele dreptului concurenţei" stabilite de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza C-52/07, respectiv sunt încălcate dispoziţiile art. 102 lit. (a) din TFUE;

- instanţa de apel a reţinut că "CJUE a subliniat că aplicarea de către organismul de gestiune colectivă a unui sistem de redevenţe, reglementat conform legii naţionale nu constituie, în sine, o practică abuzivă în sensul art. 82 CE şi trebuie, în principiu, să fie considerată o exploatare normală a dreptului de autor", însă legea naţională - Legea nr. 261/2015 - interzice existenţa sau aplicarea, drept remuneraţie echitabilă, de sume minime fixe (în speţă: 2.400 RON/trimestru) care nu "asigură respectarea proporţionalităţii remuneraţiei cu numărul potenţialilor receptori ai emisiunilor";

- ar fi fost corect şi legal ca instanţa de apel să reţină că:

"Aplicarea de către organismul de gestiune a unui sistem de redevenţe care încalcă reglementările legii naţionale constituie, în sine, o practică abuzivă şi trebuie, în principiu, să fie considerată o exploatare anormală a dreptului de autor" şi să respingă ca neîntemeiată cererea de obligare a sa la plata sumei minime fixe de 2.400 RON/trimestru, sumă care nu este proporţională cu numărul potenţialilor receptori ai emisiunilor.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 şi art. 413 noul C. proc. civ., precum şi al art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat cerere de suspendare a judecării cauzei şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare:

1) Articolul 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 TCE poate fi interpretat în sensul că o instanţă naţională, învestită să judece litigii între persoane de drept privat având ca obiect executarea contractelor privind drepturi patrimoniale de autor încheiate între utilizatori şi organisme de gestiune colectivă ce deţin o poziţie de monopol, este competentă să aplice dispoziţiile de ordine publică prevăzute de art. 101 şi 102 din TFUE prin declararea nulităţii de drept, fie a clauzelor anticoncurenţiale din respectivele contracte, fie a practicilor abuzive ale organismelor de gestiune colectivă constând în aplicarea respectivelor clauze anticoncurenţiale?

2) În situaţia în care legislaţia în domeniul dreptului de autor dintr-un stat membru nu impune stabilirea de remuneraţii minime pentru radiodifuzarea operelor muzicale, articolul 101 alin. (1) şi (2) din TFUE este aplicabil clauzelor acordurilor (denumite sisteme de redevenţe, metodologii, contracte-licenţe neexclusive), încheiate prin negociere directă într-un cadru legal naţional între reprezentanţi ai unor posturi de radio şi organisme de gestiune colectivă ce gestionează şi drepturile titularilor străini, prin care, drept metodă de calcul a remuneraţiei echitabile datorate de toate posturile de radio pentru radiodifuzarea operelor muzicale protejate prin dreptul de autor, se stabileşte "metoda de calcul cu tarif minim fix", respectiv se stabileşte un preţ minim fix?

3) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, art. 101 alin. (1) şi alin. (2) din TFUE poate fi interpretat în sensul că interzice şi consideră nulă de drept orice clauză a unui acord (denumit sistem de redevenţe, metodologie, contract-licenţă neexclusivă) încheiat prin negociere directă într-un cadru legal între reprezentanţi ai unor posturi de radio şi organisme de gestiune colectivă ce gestionează şi drepturile titularilor străini prin care, deşi legislaţia naţională prevede stabilirea de "metode de calcul ale remuneraţiei cu procent variabil din venituri" care permit, prin intermediul elementelor variabile, să se identifice şi să se cuantifice într-un mod precis amploarea utilizării operelor muzicale protejate prin dreptul de autor în activitatea de radiodifuzare (în total timp de emisie), se stabileşte, drept metodă de calcul a remuneraţiei echitabile datorate pentru radiodifuzarea operelor muzicale protejate prin dreptul de autor, "metoda de calcul cu tarif minim fix", potrivit căreia, indiferent de valoarea veniturilor obţinute din activitatea de radiodifuzare, de cantitatea de opere muzicale protejate prin dreptul de autor efectiv radiodifuzate în totalul timpului de emisie şi de numărul potenţialilor receptori ai emisiunilor (audienţa potenţială), remuneraţia datorată de fiecare post de radio nu poate fi mai mică decât un preţ minim fix prestabilit?

4) Articolul 102 lit. a) din TFUE poate fi interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă, ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi care deţine o poziţie dominantă pe o parte semnificativă a pieţei comune (chiar monopol, de fapt, într-un stat membru), foloseşte în mod abuziv această poziţie în cazul în care, deşi legislaţia naţională prevede stabilirea şi aplicarea "metodelor de calcul ale remuneraţiei cu procent variabil din venituri" care permit, prin intermediul elementelor variabile, să se identifice şi să se cuantifice într-un mod precis amploarea utilizării operelor muzicale protejate prin dreptul de autor în activitatea de radiodifuzare (în totalul timpului de emisie), aplică, fără a fi obligat prin lege, drept metodă de calcul a remuneraţiei echitabile datorate pentru radiodifuzarea operelor muzicale protejate prin dreptul de autor, "metoda de calcul cu tarif minim fix", potrivit căreia, indiferent de valoarea veniturilor obţinute din activitatea de radiodifuzare, de cantitatea de opere muzicale efectiv radiodifuzate în totalul timpului de emisie şi de numărul potenţialilor receptori ai emisiunilor (audienţa potenţială), remuneraţia datorată de fiecare post de radio nu poate fi mai mică decât un preţ minim fix prestabilit?

5) Articolul 102 lit. c) din TFUE poate fi interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă, ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi care deţine o poziţie dominantă pe o parte semnificativă a pieţei comune (chiar monopol, de fapt, într-un stat membru), foloseşte în mod abuziv această poziţie în cazul în care, deşi legislaţia naţională interzice aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, aplică posturilor de radio metode diferite şi inegale de calcul a remuneraţiei, respectiv posturilor majore de radio ce realizează venituri mari le aplică "metoda de calcul cu procent variabil din încasări" care permite, prin intermediul elementelor variabile, să se identifice şi să se cuantifice într-un mod precis amploarea utilizării operelor muzicale protejate prin dreptul de autor în activitatea de radiodifuzare (în totalul timpului de emisie), iar posturilor locale de radio ce realizează venituri mici le aplică "metoda de calcul cu tarif minim fix", potrivit căreia, indiferent de valoarea veniturilor obţinute din activitatea de radiodifuzare, de cantitatea de opere muzicale efectiv radiodifuzate în totalul timpului de emisie şi de numărul potenţialilor receptori ai emisiunilor (audienţa potenţială), remuneraţia datorată de fiecare post local de radio nu poate fi mai mică decât un preţ minim fix prestabilit?

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

- art. 267 alin. (3) TFUE şi art. 19 TUE, pe de o parte, conferă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene competenţa generală de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii, utilă pentru soluţionarea litigiilor naţionale şi, pe de alta parte, instituie dreptul fiecărei părţi din proces de a solicita unei instanţei naţionale trimiteri preliminare privind interpretarea dreptului comunitar;

- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Cauza Cilfit C-283/81, a statuat că:

"Articolul 177 (n.n., actualul art. 267 TFUE) al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.";

- în Cauza Aquino C-3/16, par. 31, 32, 33, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că:

"în conformitate cu articolul 267 al treilea paragraf TFUE, instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse unei căi de atac de drept intern sunt obligate să sesizeze Curtea", obligaţia fiind "instituită în vederea asigurării unei aplicări corecte şi a unei interpretări uniforme a dreptului Uniunii în toate statele membre" şi având ca "obiectiv evitarea formării, în vreun stat membru, a unei jurisprudenţe naţionale care să nu corespundă normelor din dreptul Uniunii";

- pct. 12 din "Recomandări în atenţia instanţelor naţionale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare" (2012/C, 338/01) care stabileşte că:

"O instanţă ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă în materia respectivă (iar în contextul eventual nou, nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speţă această jurisprudenţă) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.";

- există doar trei excepţii în care instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern pot să nu folosească procedura întrebărilor preliminare, şi anume: întrebarea legată de interpretarea normei comunitare nu este relevantă pentru cauză, deoarece oricare ar fi răspunsul Curţii la întrebare, acesta nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării pe fond a litigiului, respectiv întrebarea nu este pertinentă pentru soluţionarea cauzei; dispoziţia comunitară a cărei interpretare se solicită a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii; interpretarea corectă a normei comunitare în cauză este evidentă, neexistând nicio îndoială justificată cu privire la aplicarea acesteia, respectiv aplicarea corectă a normei comunitare a cărei interpretare se solicită este atât de evidentă încât nu lasă loc pentru nicio îndoială rezonabilă;

- în prezenta cauză nu se poate reţine existenţa niciuneia dintre cele trei excepţii de inadmisibilitate menţionate;

- întrebările preliminare nu vizează legalitatea măsurilor adoptate potrivit legii naţionale şi nici interpretarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a legislaţiei naţionale;

- întrebările nr. 2 şi 3 vizează situaţia în care clauzele acordurilor (denumite sisteme de redevenţe, metodologii, contracte-licenţă neexclusivă), încheiate/negociate într-un cadru legal între organisme de gestiune colectivă şi utilizatori care stabilesc, drept metodă de calcul a remuneraţiei echitabile, "metoda de calcul cu tarif minim fix" sunt clauze anticoncurenţiale, în sensul art. 101 alin. (1) din TFUE;

- întrebarea nr. 4 vizează situaţia în care aplicarea din proprie iniţiativă de către un organism de gestiune colectivă ce gestionează şi drepturile titularilor străini şi care deţine o poziţie de monopol de fapt într-un stat membru, drept metodă de calcul a remuneraţiei echitabile datorate pentru radiodifuzarea operelor muzicale, a "metodei de calcul cu tarif minim fix" reprezintă o practică abuzivă, în sensul art. 102 lit. a) din TFUE;

- întrebarea nr. 5 vizează situaţia în care un organism de gestiune aplică pentru aceeaşi prestaţie metode inegale de calcul a remuneraţiei, respectiv are scopul de a stabili dacă aplicarea de către un organism de gestiune colectivă a "metodei de calcul cu procent variabil din venituri" utilizatorilor ce realizează venituri mari şi aplicarea "metodei de calcul cu tarif minim fix" utilizatorilor ce realizează venituri mici reprezintă o practică abuzivă în sensul art. 102 lit. c) din TFUE;

- atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că:

"... nu se impune sesizarea CJUE cu întrebările formulate de pârâtă, vizând interpretarea normelor de concurenţă prevăzute în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, deoarece în cauza de faţă instanţa nu are competenţa de a aplica norme din domeniul dreptului concurenţei . . . . . . . . . .";

- în Cauza C-309/99, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că:

"Potrivit formulării sale, art. 101 din TFUE se aplică acordurilor între întreprinderi...Cadrul juridic în care sunt încheiate astfel de acorduri şi deciziile luate, precum şi caracterizarea juridică care le este conferită de diferitele sisteme juridice naţionale nu au nicio influenţă asupra aplicabilităţii normelor comunitare în materie de concurenţă, în special art. 101 din tratat";

- în Cauza C-177/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat astfel:

"Comerţul dintre statele membre poate fi afectat de nivelul redevenţelor stabilite de un organism de gestiune a drepturilor de autor care deţine un monopol şi care gestionează şi drepturile titularilor străini, astfel încât articolul 102 TFUE are vocaţia de a se aplica";

- Curtea Constituţională a statuat, prin considerentele Deciziei nr. 1061/2009, faptul că metodologiile publicate în Monitorul Oficial au natura unor "contracte-cadru între părţi - legea părţilor", iar Guvernul României a considerat, potrivit aceleiaşi decizii, că "metodologiile adoptate în conformitate cu art. 131-1314 din Legea nr. 8/1996 nu reprezintă acte normative, ele nefiind adoptate de o autoritate a statului, în exercitarea prerogativelor de putere conferite de lege, ci ca urmare a unor negocieri între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori...";

- nu există nicio dispoziţie legală care obligă un organism de gestiune colectivă să aplice utilizatorilor clauzele anticoncurenţiale prevăzute într-o metodologie, ci, din contră, există art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, republicată, care interzice clauzele contractelor-licenţă neexclusivă şi clauzele metodologiilor publicate în Monitorul Oficial prin care se stabilesc remuneraţii inechitabile;

- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunţată la data de 30 iunie 2016, în Cauza Toma C-205/15, a statuat că:

"În cadrul procedurii de cooperare între instanţele naţionale şi Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competenţa acesteia din urmă să ofere instanţei naţionale un răspuns util, care să îi permită să soluţioneze litigiul cu care este sesizată."

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.R.L. Brăila împotriva deciziei civile nr. 150/A din data de 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 15 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Din punct de vedere formal, este de precizat că deşi recurenta a invocat incidenţa şi a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., cu referire la hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C-52/07, susţinând încălcarea autorităţii de lucru interpretat opozabil erga omnes, atare susţineri din motivele de recurs sunt susceptibile de analiză tot pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, fiind vorba despre efectul obligatoriu pentru sistemele de drept naţionale al jurisprudenţei CJUE, în măsura în care dreptul Uniunii interpretat în jurisprudenţa invocată este aplicabil în speţă, iar nu despre încălcarea autorităţii de lucru judecat, consacrată de ipoteza de casare de la art. 488 pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că obiectul pricinii de faţă, în principal, îl constituie cererea formulată de reclamanta A. de obligare a pârâtei B. la achitarea diferenţei de remuneraţii reprezentând drepturi patrimoniale de autor datorate pentru radiodifuzarea de opere muzicale pe postul de radio C., aferente perioadei trimestrul II 2015 - trimestrul IV 2016, potrivit autorizaţiei licenţă neexclusivă acordată pârâtei sub nr. x/12.01.2015.

Reclamanta pretinde plata remuneraţiei calculate în raport de suma forfetată minimă de 2.400 RON/trimestru, conform art. 3.1 din autorizaţie şi art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, în timp ce pârâta susţine că datorează o sumă corespunzătoare procentului de 4% din veniturile trimestriale obţinute din activitatea sa de radiodifuzare (remuneraţie pe care, în aceste limite, a şi achitat-o), având în vedere că suma minimă forfetară nu poate fi aplicată, dată fiind clauza contractuală de la art. 7.6 din autorizaţia licenţă neexclusivă nr. 1/12.01.2015, potrivi căreia: "(...) Dispoziţiile, clauzele şi metodele de calcul al remuneraţiei care încalcă sau vor încălca norme şi dispoziţii de drept european/naţional instituite pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor utilizatorilor sau ale organismelor de gestiune colectivă sunt nule de drept şi vor fi înlocuite cu dispoziţiile legale aplicabile. Pentru ca scopul normelor şi dispoziţiilor legale încălcate să fie atins, partea lezată poate invoca oricând nulitatea de drept a clauzelor care contravin legilor în vigoare."

Pentru a se da eficienţă clauzei contractuale anterior citate, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate inexistenţa dreptului reclamantei de a solicita şi încasa de la aceasta, pentru radiodifuzarea operelor muzicale, după data intrării în vigoare a Legii nr. 261/2015, remuneraţii al căror cuantum nu este stabilit în condiţii de proporţionalitate cu potenţialii receptori ai emisiunilor; să se constate dreptul său de a nu plăti reclamantei, după intrarea în vigoare a legii nr. 261/2015, remuneraţii inechitabile al căror cuantum nu este stabilit în condiţii de proporţionalitate cu potenţialii receptori ai emisiunilor; să se constate că suma minimă de 2.400 RON/trimestru prevăzută de art. 3.1 din contractul autorizaţie nu este proporţională cu potenţialii receptori ai emisiunilor pe care le difuzează, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 261/2015; să se constate exercitarea abuzivă de către pârâtă a dreptului la remuneraţie echitabilă recunoscut autorilor prin art. 11 bis din Convenţia de la Berna, pentru radiodifuzarea operelor muzicale şi, în consecinţă, să se dispună încetarea exercitării abuzive de către reclamantă a dreptului la o remuneraţie echitabilă, astfel încât, să se respingă ca neîntemeiat primul capăt al cererii principale.

În contextul imputării unei conduite concurenţiale abuzive în sarcina reclamantei şi în susţinerea finalităţii preconizate prin formularea cererii reconvenţionale, pârâta, în faţa primei instanţe, a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxembourg solicitând adresarea unor întrebări preliminare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în legătură cu art. 101, 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE sau, în prezent, Tratatul Uniunii Europene - TUE), conform celor redate în expozeul deciziei de faţă; aceeaşi cerere de sesizare a CJUE, respinsă de prima instanţă, a fost reiterată în fiecare etapă procesuală, fiind reluată şi prin motivele de recurs.

Subsumat aceleiaşi finalităţi, pârâta a invocat şi jurisprudenţă relevantă a CJUE, solicitând instanţelor să sancţioneze, în baza jurisprudenţei CJUE deja existente, folosirea de către A. în mod abuziv a poziţiei dominante a reclamantei pe piaţa de referinţă (autorizarea utilizării şi stabilirea remuneraţiilor datorate pentru utilizarea operelor muzicale) prin stabilirea unui sistem de redevenţe (cu referire la suma forfetară de 2.400 RON/trimestru) care nu respectă criteriul proporţionalităţii între venituri şi ponderea operelor muzicale utilizate în programele sale de radio.

În acest sens, s-a făcut trimitere la hotărârea preliminară pronunţată la 11 decembrie 2008 în Cauza C-52/07, Kanal 5 Ltd, TV 4 AB împotriva Furenginen Svenska Tonsăttares Internaţionella Musikbyrâ (STIM) upa, în care CJUE a stabilit:

"Articolul 82 CE trebuie interpretat în sensul că un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor care deţine o poziţie dominantă pe o parte semnificativă a pieţei comune nu foloseşte în mod abuziv această poziţie in cazul în care, drept remuneraţie datorată pentru difuzarea prin televiziune a operelor muzicale protejate prin dreptul de autor, aplică unor posturi private de televiziune un sistem de redevenţe potrivit căruia cuantumul acestor redevenţe corespunde unei părţi din veniturile acestor posturi, cu condiţia ca această parte să fie proporţională, în ansamblu, cu cantitatea de opere muzicale protejate prin dreptul de autor efectiv difuzate prin televiziune sau susceptibile de a fi difuzate şi cu excepţia cazului în care o altă metodă permite să se identifice şi să se cuantifice într-un mod mai precis utilizarea acestor opere, precum şi audienţa, fărăr însă a determina o creştere disproporţionată a cheltuielilor efectuate pentru gestionarea contractelor şi pentru supravegherea utilizării operelor respective".

Potrivit articolului 82 TCE (actual art. 102 TUE) - este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa comună sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Referitor la această cerere susţinută prin motivele de recurs, intimata-reclamantă a arătat, în concluziile orale de astăzi, că recurenta era ţinută să formuleze critici împotriva soluţiei instanţei de apel de respingere a sesizării CJUE, iar nu să reitereze această cerere prin motivele de recurs, neregularitate prin care tinde să invoce un fine de neprimire a cererii analizate.

Deşi intimata-reclamantă era ţinută să invoce această neregularitate prin formularea întâmpinării la motivele de recurs, Înalta Curte apreciază că această chestiune ar fi trebuit analizată din oficiu la momentul verificării admisibilităţii cererii de sesizare a CJUE.

Din acest punct de vedere, în acord cu hotărârea din Cauza Aquino C-3/16 (par. 31-33), se reţine că obligaţia instituită prin dispoziţiile art. 267 din TFUE a oricărei instanţe de pe teritoriul Uniunii care soluţionează o cauză în ultimă instanţă în care se pune problema incidenţei unor norme din dreptul Uniunii, de a sesiza, atunci când este cazul, Curtea de Justiţie e Uniunii Europene în vederea interpretării acelor norme, pentru a se asigura o aplicare uniformă a dreptului Uniunii de către toate statele membre, este o obligaţie prioritară care prevalează şi înlătură incidenţa oricăror alte impedimente de ordin procedural instituite prin dispoziţiile procedurale naţionale, cum ar fi obligaţia de criticare a respingerii cererii de sesizare de către instanţa de apel.

În acest sens, se apreciază că înlăturarea acestor impedimente procedurale se circumscriu şi scopului asigurării efectului deplin al normelor europene pe teritoriul statelor membre, cererea de sesizare formulată direct în recurs urmând a fi evaluată, din perspectiva admisibilităţii, doar pe baza criteriilor din Cauza Cilfit C-283/81, aşadar normele dreptului Uniunii să fie pertinente şi incidente pentru cauză, sensul lor să nu fie evident şi acestea să nu fi făcut deja obiectul unei interpretări din partea CJUE; prin urmare, nu se va sancţiona recurenta pentru necriticarea respingerii cererii de sesizare adresată şi instanţei de apel (ca de altfel, şi primei instanţe), reiterarea cererii şi în această etapă procesuală fiind admisibilă, din acest punct de vedere.

Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, referitor la cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare vizând dispoziţiile art. 101, 102 din TUE, s-au prevalat de exclusivitatea acordată Consiliului Concurenţei în sistemul de drept naţional în aplicarea dispoziţiilor menţionate din Tratat (prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 21/1996) şi, consecutiv, instanţelor de contencios administrativ, concluzionând în sensul lipsei de competenţă a instanţelor civile care judecă în materia drepturilor de proprietate intelectuală (drepturi de autor, în speţă) de a sancţiona eventuale practici abuzive anticoncurenţiale ale organismelor de gestiune colectivă cu o poziţie dominantă în autorizarea utilizării operelor muzicale şi colectarea remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor colectarea.

De asemenea, s-a reţinut că aplicarea principiului preeminenţei dreptului Uniunii Europene şi al asigurării efectului direct al normelor din dreptul Uniunii, inserat şi în dispoziţiile art. 5 din C. civ. şi art. 4 din C. proc. civ., revine, în acest segment, instanţelor care au competenţă în materie, aşadar, instanţelor de contencios administrativ.

Înalta Curte apreciază că parte dintre argumentele anterior redate sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate în cuprinsul motivelor de recurs, însă, acestea urmează a fi analizate în contextul în care pârâta le-a susţinut şi potrivit succesiunii apărărilor formulate în cauză, ţinând cont şi de dinamica legislativă în materie şi pe care recurenta s-a întemeiat, invocând dispoziţiile Legii nr. 261/2015.

Cel din urmă act normativ are ca obiect modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996, fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 5 noiembrie 2015, iar potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, a intrat în vigoare la 8 noiembrie 2015, la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial.

Din perspectiva calităţii recurentei-pârâte de utilizator de opere muzicale prin radiodifuzare, interesează introducerea în cuprinsul legii dreptului de autor, a dispoziţiilor art. 1311 lit. i), precum şi modificarea art. 154 alin. (3) din Legea nr. 8/1996

Primul dintre textele menţionaate prevede astfel: art. 1311 "i) în cazul radiodifuzorilor, remuneraţiile se stabilesc prin negocieri, în condiţii de predictibilitate şi proporţionalitate cu potenţialii receptori ai emisiunilor, astfel încât utilizatorii să poată avea reprezentarea obligaţiilor de plată la începutul fiecărui an fiscal.", iar art. 154 stabilea: "(3) În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, partea din metodologiile prevăzute la art. 131 şi 1311, care priveşte suma minimă pentru radiodifuzorii locali, se va renegocia pe baza modificărilor aduse de prezenta lege, pentru a respecta proporţionalitatea cu potenţialii receptori ai emisiunilor."

Pe de altă parte, se constată că recurenta, invocă în motivele de recurs şi neaplicarea prevederilor art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, astfel încât se observă că aceasta se raportează la o formă ulterioară a Legii nr. 8/1996, numerotarea textelor fiind corespunzătoare formei republicate a legii de referinţă, în anul 2018, formă care include şi ultimele modificări introduse prin Legea nr. 74/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 268 din 27 martie 2018, în vigoare din 30 martie 2018.

Ca atare, se reţine că doar în forma republicată a legii, la art. 164 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 8/1996 (sau art. 1311 alin. (2) teza a doua, în numerotarea Legii nr. 74/2018) s-a prevăzut: "Pentru activitatea de radiodifuzare, organismele de gestiune colectivă pot solicita numai remuneraţii procentuale, diferenţiate prin directă proporţionalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator - organism de televiziune sau de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv în această activitate."

Iar la art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, republicată (corespunzător art. 1312 alin. (10) din Legea nr. 74/2018) se prevede astfel:

"(10) Sunt interzise clauzele oricărui contract-licenţă neexclusivă şi ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în special cele care:

a) stabilesc şi impun utilizatorilor remuneraţii inechitabile sau orice alte condiţii de tranzacţionare a licenţelor neexclusive inechitabile;

b) aplică, în raporturile cu utilizatorii, remuneraţii inegale sau alte condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

c) condiţionează încheierea contractelor-licenţă neexclusivă de acceptarea de către utilizatori a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu dispoziţiile legale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte."

Prezentarea succesiunii acestor modificări legislative, modificări care transpun în planul legislaţiei interne şi jurisprudenţa CJUE în interpretarea art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prezintă relevanţă din perspectiva argumentelor privitoare la modalitatea în care instanţele de judecată asigură preeeminenţa dreptului Uniunii şi efectul deplin al acestuia pe teritoriul României, în diversele versiuni normative ale Legii nr. 8/1996.

Atare cerinţă de evaluare a cererii de sesizare a CJUE vizează criteriul incidenţei în cauză a normelor din dreptul Uniunii pentru a căror interpretare se cere efectuarea unei trimiteri preliminare.

Astfel, perioada de referinţă disputată în cauză pentru colectarea/datorarea remuneraţiei cuvenite autorilor de opere muzicale din radiodifuzarea realizată de recurentă, în calitate de utilizator, este cuprinsă între aprilie 2015 - decembrie 2016, iar pentru acest interval de utilizare era aplicabilă Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.

Aşa cum s-a arătat, Legea nr. 261/2015 care, în ceea ce priveşte suma minimă pentru radiodifuzorii locali, consacra criteriul proporţionalităţii cu potenţialii utilizatori ai emisiunilor, a intrat în vigoare la 8 noiembrie 2015, motiv pentru care trebuie acceptat că acest act normativ modificator poate avea legătură cu perioada analizată în acest dosar, având în vedere că prin formularea cererii reconvenţionale pârâta a pretins limitarea efectelor autorizaţiei licenţă neexclusivă la efectele compatibile cu aceast nou act normativ, concordant cu dreptul Uniunii, data fiind prin invocarea clauzei contractuale de la art. 7.6, în sensul anterior explicitat.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că regula manţionată nu devenea aplicabilă în mod direct, de la intrarea în vigoare a modificării legii, ci în modalitatea prevăzută de lege, anume în condiţiile renegocierii metodologiei aplicabile, în partea referitoare la suma minimă datorată de radiodifuzorii locali, într-un termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, astfel cum se arată la art. 154 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, modificat prin Legea nr. 261/2015, citat supra.

Această renegociere a fost solicitată la 26 noiembrie 2015 de către D., în cadrul căreia figurează ca membru şi recurenta (potrivit înscrisurilor de la filele x, primă instanţă), şi a fost finalizată prin pronunţarea Hotărârii arbitrale nr. 1 din 22 ianuarie 2018 privind stabilirea formei finale a Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune gestiune, fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 7 februarie 2018, prin Decizia directorului general al ORDA nr. 6/23 ianuarie 2018.

Ca atare, această nouă Metodologie care dă efect modificărilor legislative aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 261/2015, nu interesează perioada de referinţă din cauza de faţă, având în vedere că prevederile art. 1313 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 stabilesc că: "(3) Până la publicarea noilor metodologii, rămân valabile vechile metodologii", în speţă, Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.

Revenind la modalitatea de formulare a cererii reconvenţionale, Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă tinde la invalidarea clauzei contractuale de la art. 3.1 din autorizaţia licenţă neexclusivă nr. 1/12.01.2015 încheiată între părţi, în partea referitoare la suma minimă forfetară de 2.400 RON/trimestru, prin invocarea clauzei de la art. 7.6.

Circumscris acestui scop, se constată că, în realitate, pârâta susţine că efectele autorizaţiei licenţă neexclusivă, începând de la intrarea în vigoare a Legii nr. 261/2015, sunt guvernate de acest nou act normativ, potrivit aplicării imediate a legii noi, sau, altfel spus, efectele plasate după 8 noiembrie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 261/2015) ale autorizaţiei licenţă neexclusivă - facta pendentia -, trebuie cenzurate prin prisma acestui nou act normativ de modificare şi completare a Legii nr. 8/1996.

Or, astfel cum deja s-a arătat, adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 261/2015 nu produce automat modificări în planul remuneraţiilor forfetare datorate de către radiodifuzori, ci numai în condiţiile legii, prin renegocierea metodologiilor în vigoare, în partea referitoare la aceste remuneraţii minime, potrivit art. 154 alin. (3) din lege, astfel încât, rezultă că noua metodologie nu este aplicabilă pentru perioada de desocotire a părţilor, având în vedere data finalizării procedurii, anterior arătată.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura susţinerile intimatei-reclamante în sensul că prevederile art. 7.6 din autorizaţie reprezintă o clauză nescrisă, întrucât prin această clauză nu s-a intenţionat suprimarea şi nici instituirea unor noi cauze de nulitate, ci vădeşte numai intenţia părţilor de punere în acord a clauzelor contractuale şi, implicit, a efectelor contractului, cu modificările legislative survenite pe durata raporturilor contractuale dintre părţi (dacă acestea erau incidente în mod real în speţă); drept urmare, contrar susţinerilor intimatei, clauza contractuală invocată de recurentă nu intră sub interdicţia prevăzută de art. 1246 alin. (4) din C. civ.

Concluzionând sub acest aspect, se apreciază că răspunsul pe care Curtea de Justiţie de la Luxembourg l-ar fi adus chestiunilor cu care ar fi fost sesizată (în măsura în care cele deja statuate prin hotărârea dată în Cauza C-52/07 nu ar fi fost considerate suficiente), acestea nu ar fi utile soluţionării cauzei de faţă.

Pe de altă parte, se reţine că prin dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, Consiliul Concurenţei este autoritaea desemnată de lege pentru aplicarea dispoziţiilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă, în cazurile în care actele sau faptele întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi pot afecta comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Consecutiv, pentru procedurile derulate de această autoritate, controlul jurisdicţional este atribuit de legea specială instanţelor de contencios administrativ.

Potrivit celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă a recurs la formularea unei plângeri la Consiliul Concurenţei împotriva intimatei-reclamante, plângere care a fost respinsă prin decizia nr. 2/19 ianuarie 2016 adoptată de această autoritate, în timp ce Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea în anularea deciziei menţionate, prin sentinţa nr. 341/7 februarie 2017, în dosarul x/2016; această hotărâre nu era definitivă până la data pronunţării deciziei recurate.

În plus, Înalta Curte apreciază că şi în ipoteza în care ar fi fost dispuse anumite măsuri de către Consiliul Concurenţei în procedura menţionată, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 21/1996, intimata-reclamantă era ţinută de adaptarea conduitei la măsurile dispuse, care puteau fi orientate în sensul renegocierii metodologiilor, astfel încât acestea să conţină metode de calcul care să respecte regulile concurenţei pe piaţa liberă, având în vedere că această obligaţie de renegociere este prevăzută de art. 154 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, modificată prin Legea nr. 261/2015.

Prin urmare, în procedura derulată de Consiliul Concurenţei, recurenta ar fi putut obţine cel mult accelerarea renegocierii noilor Metodologii în aplicarea prevederilor art. 154 alin. (3) anterior invocate, astfel încât noua formă a metodologiilor (care asigură aplicabilitate criteriului promovat de către recurentă şi înlătură criteriul unei remuneraţii minime fixe) să fie incidentă şi pentru o parte a perioadei de interes în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte atribuţia instanţelor judecătoreşti cu competenţă în soluţionarea cauzelor privind drepturile de autor (similare speţei de faţă), de a asigura prevalenţa dreptului Uniunii şi efectul deplin al normelor din dreptul Uniunii şi în ceea ce priveşte aplicarea prevederile art. 101 şi 102 din TUE, astfel cum sunt interpretate în jurisprudenţa CJUE, devine o chestiune de luat în considerare pentru raporturile juridice derulate sub imperiul Legii nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 74/2018, faţă de conţinutul 165 alin. (10) citat anterior.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă, în cauză neverificându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), (8) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel în mod legal a confirmat că, pentru perioada analizată în speţă, pârâta datorează, în calitate de utilizator, remuneraţia pentru drepturi patrimoniale de autor ca urmare a radiodifuzării de opere muzicale, stabilită pe baza sumei minime forfetare, în temeiul art. 3.1 din contract autorizaţie licenţă neexclusivă şi art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA 432/2006.

În baza dispoziţiilor art. 451 - 453 din acelaşi Cod, se va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în cuantumul ce rezultă din dovezile depuse la dosar. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 150/A din data de 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2020.