Nullity of maintenance contract and property title validation: failure to prove vitiating violence and limits of cassation review on factual findings

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, la 12 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâţii D. şi E., în vederea anularii parţiale a titlului de proprietate nr. x/24.03.1995, a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/25.09.2007, a certificatului de moştenitor nr. x/18.02.2013 şi a cadastrelor nr. 2146, 2146/1, 2146/2.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1027 din 17 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1013 A din 05 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1027 din 17 mai 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 05 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 24 septembrie 2019, sub nr. x/2017.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu privire la decizia atacată, recurentul-reclamant a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

4.1 Instanţa de apel a preluat argumentele instanţei de fond fără a analiza legalitatea hotărârii din perspectiva motivelor de apel deduse judecăţii.

Deşi a apreciat că hotărârea instanţei de fond este legală ca urmare a faptului că recurentul-reclamant nu a indicat temeiul juridic şi nu a argumentat motivul de nulitate care să conducă la anularea titlului de proprietate nr. x/1995, nu a avut în vedere neexercitarea de către prima instanţă a rolului său activ în virtutea căruia trebuia să-i pună în vedere recurentului-reclamant să precizeze temeiul de drept al acţiunii, împrejurări faţă de care se impunea admiterea apelului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, ori analizarea capătului de cerere ce viza anularea titlului de proprietate.

De asemenea, a apreciat că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel cu referire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind anularea titlului de proprietate nr. x/24.03.1995, în raport de care a reţinut că a fost emis în mod legal în baza certificatului de moştenitor nr. x/11.06.1981.

Or, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, actul care trebuia să stea la baza emiterii titlului de proprietate era testamentul care atesta faptul că F. a lăsat fiului său G. suprafaţa de 10.000 mp situată în satul Ciurari, şi nu certificatul de moştenitor, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

Prin urmare, era necesar ca instanţa de fond să analizeze legalitatea titlului de proprietate nr. x/1995 din perspectiva actelor de proprietate ale autorilor recurentului şi nu din perspectiva certificatului de moştenitor care nu reprezintă titlu de proprietate.

Mai mult decât atât, a arătat şi dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că autorul recurentului a deţinut suprafaţa de teren de 10.000 m.p. şi nu cea de 13253 m.p. în comuna Clinceni, sat Olteni, judeţul Ifov, cum în mod eronat s-a menţionat în titlul de proprietate, aspect care trebuia analizat de ambele instanţe.

4.2 Instanţa de apel a respins apelul ca nefondat fără a examina critica referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a tuturor actelor existente la dosarul cauzei prin coroborarea certificatului de moştenitor cu testamentul lăsat de tatăl recurentului.

Or, în lipsa analizei legalităţii emiterii titlului de proprietate şi a actelor subsecvente, recurentul-reclamant a fost lipsit efectiv de accesul la justiţie ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind beneficiul acordat de un recurs efectiv, iar cele două instanţe au invocat motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Cu referire la nulitatea contractului de întreţinere nr. x/25.09.2007, a susţinut că din probele administrate în cauză (declaraţia martorului H., certificatul medico-legal din anul 1999) a rezultat că mama acestuia, I., în perioada cât a locuit cu pârâţii a fost constrânsă să semneze contractul de întreţinere a cărui nulitate a solicitat-o.

De asemenea, instanţa a reţinut că recurentul-reclamant nu a indicat mijloacele viclene de care au uzat pârâţii în vicierea consimţământului mamei acestuia, însă, potrivit dispoziţiilor art. 956 şi art. 960 din C. civ., probatoriul administrat în cauză a dovedit faptul că I. a fost supusă unor violenţe de natură să-i transmită o stare de temere fără de care nu ar fi semnat contractul de întreţinere.

4.3 Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel cu referire la nepronunţarea de către instanţa de fond asupra capătului de cerere privind ieşirea din indiviziune.

Astfel, soluţia ce se impune este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare în vederea efectuării partajului succesoral.

4.4 Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel ce a vizat neconsemnarea în hotărârea instanţei de fond a decăderii pârâţilor din dreptul de a mai depune întâmpinare.

Sub acest aspect, a arătat că până la termenul de judecată din data de 15 martie 2018 acordat de către prima instanţă, pârâţii nu au depus întâmpinare, iar ulterior acestui termen s-a depus o întâmpinare purtând data de înregistrare 16 ianuarie 2018, pe care instanţa a avut-o în vedere la pronunţarea sentinţei.

4.5 Instanţa de apel a respins greşit proba cu expertiză topografică care, în opinia recurentului-reclamant, era edificatoare în soluţionarea cauzei şi nici nu a făcut vreo apreciere asupra certificatului medico-legal nr. A2/52/15 martie 1999.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din data de 26 septembrie 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs intimaţilor, cu menţiunea de a depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare, menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din data de 6 februarie 2020, completul filtru, constatând că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. şi că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 5 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017, acordând termen la data de 02 aprilie 2020, pentru judecata recursului, cu citarea părţilor, la care cauza a fost suspendată de drept, în baza art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 al Preşedintelui României. Ulterior, instanţa, din oficiu, a stabilit termen la data de 16 iulie, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar în limitele criticilor care vizează nelegalitatea deciziei ce a fost pronunţată de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, este relevant a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta".

În lumina acestor exigenţe, rezultă că Înalta Curte nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanţe, ci analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecăţii realizate de instanţa de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Dezvoltarea şi argumentarea juridică a primului motiv de recurs se axează pe împrejurarea că instanţa de apel a preluat argumentele primei instanţe, fără a analiza legalitatea hotărârii atacate din perspectiva motivelor de apel deduse judecăţii.

Totodată, recurentul-reclamant a susţinut faptul că instanţa de apel a apreciat ca fiind legală hotărârea primei instanţe în condiţiile în care acesta nu a indicat temeiul juridic şi nici nu a argumentat motivul de nulitate în raport de care a solicitat anularea titlului de proprietate nr. x/1995, fără însă a avea în vedere lipsa rolului activ al primei instanţe ce trebuia să se manifeste la momentul primirii cererii de chemare în judecată, în sensul de a-i pune în vedere să precizeze temeiul de drept al acţiunii.

Drept urmare, în opinia recurentului, se impunea fie admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fie analizarea acestui capăt de cerere în baza testamentului care atestă faptul că F. a lăsat fiului său G. suprafaţa de teren de 10.000 mp situată în satul Ciurari şi nu a certificatului de moştenitor care nu reprezintă titlu de proprietate.

Făcând trimitere la incidenţa art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a pretins că a fost lipsit efectiv de orice cale în justiţie, prin menţinerea de către instanţe a unor acte nelegale, fără o analiză a legalităţii emiterii acestora.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocate ca temei juridic în susţinerea argumentelor ce se circumscriu primului motiv de recurs, relevă condiţiile în care se poate cere casarea unei hotărâri, respectiv "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Interpretarea textului legal anterior citat trebuie coroborată cu cel al art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. care reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Chiar dacă motivarea hotărârii judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul criticilor de nelegalitate aduse soluţiei pronunţate anterior, ea implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.

În context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

În lumina acestor consideraţii teoretice, Înalta Curte apreciază că a fost respectată obligaţia instanţei de apel de a-şi motiva hotărârea prin prisma dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ., fiind expusă în considerente situaţia de fapt în detaliu, cu încadrarea în drept, punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele relevante şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Drept urmare, motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel sunt adecvate cauzei şi nu străine acesteia, cum susţine recurentul-reclamant.

Cu referire la criticile recurentului prin care se susţine că instanţa de apel a omis să analizeze motivul referitor la lipsa rolului activ al instanţei de fond, Înalta Curte are în vedere, în lumina dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., faptul că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalităţii. Rolul activ al judecătorului trebuie exercitat indiferent dacă partea este sau nu asistată de către un avocat. Ultimul alineat al art. 22 din C. proc. civ. îl obligă pe judecător ca, în toate cazurile în care legea îi rezervă "puterea de apreciere" sau îi cere să ţină seama de toate "circumstanţele cauzei", să judece cu luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului, a cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Criticile privind neanalizarea de către instanţa de apel a rolului activ al primei instanţei, care, atunci când a primit cererea de chemare în judecată şi a considerat că nu este motivată în drept, nu i-a pus în vedere să o precizeze, nu pot fi primite, în condiţiile în care instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la solicitarea astfel cum a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Aceasta întrucât, limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei; principiul rolului activ al instanţei nu se poate întinde dincolo de principiul disponibilităţii, prin preluarea iniţiativei, ce aparţine părţii, ci este acela de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt, fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greşit sau cea în care deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituţie.

Or, în cauza dedusă judecăţii, lipsa argumentelor de fapt pe care reclamanţii trebuiau să le aducă în susţinerea primului capăt de cerere al acţiunii nu a permis o calificare din punct de vedere juridic, omisiune care nu putea fi complinită de judecător, în exercitarea rolului activ, ci este imputabilă reclamanţilor.

Este real că instanţa de prim control judiciar a făcut trimitere la Legea nr. 18/1991, care stabileşte o procedură specială de contestare a titlurilor de proprietate determinată de art. 53-59 din acelaşi act normativ, iar prin art. III din Legea nr. 169/1997, legiuitorul a conferit legitimitate subiectelor de drept ce pot promova o acţiune în nulitatea actelor emise cu încălcarea legislaţiei fondului funciar, menţionate cu titlu exemplificativ în alin. (1) lit. a) - h) al art. III din Legea nr. 169/1997, însă apelul fiind o cale de atac de reformare, a cărei finalitate este exercitarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, cenzurarea unei hotărârii judecătoreşti nu se poate realiza decât pe terenul faptelor şi pretenţiilor invocate în faţa primei instanţei.

Or, din acest punct de vedere, nu se verifică în considerentele hotărârii atacate o preluare a raţionamentului instanţei de fond cu privire la soluţia pronunţată, ci, în virtutea efectului devolutiv al apelului, reglementat de dispoziţiile art. 476 din C. proc. civ., procedând la verificarea situaţiei de fapt şi a aplicării legii în speţa dedusă judecăţii, curtea de apel a realizat o analiză proprie a aspectelor invocate la prima instanţă, în limitele stabilite de apelantul-reclamant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum.

Înalta Curte are în vedere şi aspectul că, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi luat în discuţie de către instanţa de judecată care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În acest scop, calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut că cererea introductivă cu care prima instanţă a fost învestită nu cuprinde o argumentare în fapt şi în drept a motivului de nulitate care să conducă la anularea parţială a titlului de proprietate nr. x/1995, ci conţine exclusiv motivele pentru care reclamanţii au solicitat anularea contractului de întreţinere nr. x/2007 şi a certificatului de moştenitor nr. x/2013.

În analiza acestor motive, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reevaluat şi reţinut situaţia de fapt pe baza propriei aprecieri a probatoriului dosarului, în raport de care a identificat şi interpretat corect normele de drept incidente raportului juridic litigios.

Astfel, în considerentele deciziei recurate s-a arătat că obiectul contractului de întreţinere, autentificat sub nr. x din 25 septembrie 2007 la B.N.P. J., l-a reprezentat imobilul situat în comuna Cliceni, sat Olteni, judeţul Ilfov cu numărul cadastral x compus din casa de locuit, identificată pe schiţa cadastrală C2, în suprafaţă de 158,81, prin construire în baza Autorizaţiei de construire nr. x din 28 ianuarie 1998, şi o suprafaţă de teren de 6644 m.p. dezmembrată din suprafaţa totală de 13253 m.p. având ca număr cadastral x, prin reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile Legii Fondului Funciar rn. 18/1991, conform Titlului de proprietate nr. x din 24 martie 1995.

Din cuprinsul contractului menţionat rezultă că I., având 70 ani, a fost asistată de un reprezentant al Autorităţii Tutelare din cadrul Primăriei comunei Clinceni, decesul acesteia survenind la data de 17 august 2012, împrejurare ce rezultă din certificatul de moştenitor nr. x din 18 februarie 2013 emis de B.N.P. K..

În mod judicios a reţinut instanţa de apel argumentul potrivit cu care prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 956 şi art. 960 din C. civ. din 1864, în contextul în care susţinerile recurentului cu privire la exercitarea violenţei şi la folosirea dolului, ce ar fi condus la vicierea consimţământului defunctei la încheierea contractului de întreţinere, nu au fost dovedite în urma probatoriului administrat în dosar.

De asemenea, corect a notat instanţa de apel faptul că în prezenta cauză contractul de întreţinere a fost încheiat la data de 25 septembrie 2007, iar decesul numitei I. a intervenit la data de 17 august 2012, perioadă în care pârâţii E. şi D. şi-au executat obligaţiile contractuale, fapt necontestat de către reclamanţi, iar cererea în anulare a fost promovată în anul 2017, la 5 ani după decesul autoarei părţilor.

Tot astfel, corect s-a apreciat în privinţa contractului de întreţinere faptul că, fiind încheiat în formă autentică, se prezumă până la proba contrară că reprezintă voinţa liberă şi neviciată a părţilor, în condiţiile în care existenţa violenţei drept cauză de nulitate a contractului nu a fost dovedită cu probatoriul administrat în cauză (proba testimonială şi proba cu înscrisuri).

Cu privire la dol, instanţa de apel a observat corect faptul că nici prin acţiunea introductivă şi nici prin cererea de apel, nu au fost indicate mijloacele viclene de care ar fi uzat pârâţii în vicierea consimţământului creditoarei I. şi că prima instanţă a analizat îndeplinirea condiţiilor cumulative privitoare la exprimarea valabilă a consimţământului creditoarei întreţinerii, respectiv să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

În analiza nulităţii contractului de întreţinere instanţele de fond şi apel s-au raportat la certificatul de moştenitor nr. x din 11 iunie 1981, la care au făcut trimitere reclamanţii în cererea introductivă, din care rezultă că bunul ce a făcut obiectul acestui contract nu se regăseşte în masa succesorală a defunctului G., tatăl recurentului-reclamant, acesta având în patrimoniu doar suprafaţa de teren de 250 mp., dobândită de la părinţii săi şi cota de 1/2 din construcţia de pe teren, edificată în timpul căsătoriei cu I..

Certificatul de moştenitor se bucură de prezumţia de legalitate atâta timp cât nu a fost desfiinţat cu privire la masa succesorală şi la cotele moştenitorilor indicaţi în acesta.

Cum în raport de cele anterior prezentate, instanţa de apel a examinat şi a dat un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, se constată că a fost respectat dreptul recurentului-reclamant de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului-reclamant care susţin nemotivarea şi contradictorialitatea hotărârii atacate, nemulţumirile acestuia vizând în realitate aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că nu poate fi primit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte observă că, în concret, cu referire la nulitatea contractului de întreţinere nr. 2013 din 25 septembrie 2017, recurentul-reclamant a invocat incidenţa prevederilor art. 956 şi art. 960 din C. civ. din 1864, susţinând că motivele de nulitate au fost dovedite prin depoziţia martorului H. şi certificatul medico-legal nr. A2/52 din 15 martie 1999, care atestă fără dubiu că I. a fost supusă unor violenţe de natură să-i transmită o stare de temere în lipsa căreia nu ar fi semnat acest contract.

Însă, nu pot fi supuse cenzurii în recurs criticile referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a interpretat probatoriul administrat în cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 956 şi art. 960 din C. civ., întrucât acestea au făcut obiectul controlului judiciar în apel, iar prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-reclamant tinde să obţină un nou control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Or, chiar dacă prin decizia de apel s-a menţinut hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament a fost astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, anume decizia instanţei de prim control judiciar.

Cu referire la criticile recurentului-reclamant prin care se suţine nelegalitatea hotărârii atacate, prin prisma soluţiei de respingere a probei cu expertiză topografică şi a igonării certificatului medico-legal nr. A2/52 din 15 martie 1999, Înalta Curte are a observa faptul că instanţa de apel a respins motivat proba solicitată, apreciind că nu este utilă şi pertinentă soluţionării cauzei, raportat obiectului cererii, a motivului de nulitate invocat, precum şi a probelor deja administrate în cauză.

Totodată, verificând susţinerile apelantului-reclamant cu privire la existenţa unor pretinse violenţe asupra creditoarei întreţinerii care ar fi condus la vicierea consimţământului la momentul încheierii contractului de întreţinere, raportându-se la răspunsul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Ilfov, instanţa de apel a validat raţionamentul primei intanţe cu privire la aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 956 din C. civ.

Ca atare, criticile, astfel cum au fost expuse, nu se constituie în motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs, modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a avea caracter devolutiv.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului, prin care se susţine omisiunea cercetării motivului de apel referitor la nepronunţarea instanţei de fond asupra capătului de cerere privind ieşirea din indiviziune, precum şi omisiunea cercetării motivului de apel referitor la incidenţa sancţiunii decăderii pârâţilor din dreptul de a mai depune întâmpinare la judecata în primă instanţă.

Aceasta întrucât, în privinţa omisiunii instanţei de fond de a statua asupra capătului de cerere privind ieşirea din indiviziune, astfel cum a fost menţionat în cererea completatoare depusă la prima instanţă, la data de 12 mai 2017, Înalta Curte are în vedere inadmisibilitatea invocării unei astfel de critici (minus petita) prin apel sau recurs, date fiind dispoziţiile art. 445 din C. proc. civ., care instituie obligativitatea parcurgerii procedurii de completare a hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 444 din acelaşi cod.

Pe de altă parte, motivul de recurs ce vizează omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra incidenţei sancţiunii decăderii pârâţilor din dreptul de a mai depune întâmpinare nu a făcut obiectul criticilor în apel, astfel încât nu poate fi formulat omisso medio în recurs, cale extraordinară de atac ce nu permite exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii primei instanţe.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 5 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1013 A din 5 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iulie 2020.