Loan repayment claim time-barred; heirs' appeal rejected absent judicial interdiction.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 august 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata, în echivalent, a sumei în cuantum de 277.000 euro, drept de creanţă izvorât ca urmare a încheierii contractului de împrumut nr. x/04.06.2007 între C. (împrumutat) şi D. (împrumutător).

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 1 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

Prin decizia nr. 1468 A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 194 din 1 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1468 A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs.

Criticile de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează în esenţă, următoarele aspecte din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că decizia este nelegală prin raportare la dispoziţiile ce reglementează principiul aflării adevărului, sens în care au invocat incidenţa în speţă a deciziilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând referire în acest sens la cauzele Howald Moor şi alţii contra Elveţiei şi Stango contra Belgiei, prin care s-a statuat că atunci când se analizează cursul termenului de prescripţie nu se poate face o aplicare rigidă a normelor aplicabile, întrucât relevante sunt circumstanţele.

Faţă de soluţia dată de tribunal, de respingere a acţiunii ca prescrisă, reclamanţii au cerut casarea deciziei şi a sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, faţă de art. 497 teza a II-a C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi susţin greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, cu următoarele argumente:- lipsa capacităţii de a contracta se poate reţine privitor la o persoană numai în situaţia în care este minoră, în care a fost pusă sub interdicţie sau când este exclusă prin lege dintr-o categorie de persoane ce pot încheia anumite contracte;-împrejurarea pretinsă de apelanţi a lipsei discernământului împrumutătoarei, chiar dacă ar fi rezultat din probatoriul administrat şi solicitat a fi completat în etapa apelului, nu era suficientă pentru a atrage concluzia că aceasta era o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu (pentru lipsa discernământului), dat fiind că lipsa capacităţii de exerciţiu este prevăzută de lege pentru persoana pusă sub interdicţie;- încălcarea principiului contra valentem agere non currit praescriptio (prescripţia nu curge împotriva celui care nu poate să acţioneze).

Prin raportare la motivele reţinute de instanţa de apel, recurenţii reclamanţi au susţinut că, prin pronunţarea soluţiei, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material ce reglementează suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi a celorlalte dispoziţii corelate acestora, art. 6 din Decretul 31/1054. art. 950 C. civ. de la 1864.

Contrar celor reţinute de instanţa de control judiciar, au mai arătat că o hotărâre judecătorească prin care bunica reclamanţilor ar fi fost pusă sub interdicţie nu ar fi suspendat cursul prescripţiei, ci ar fi determinat reluarea acestui curs.

Or, susţin reclamanţii, din înscrisurile existente la dosarul cauzei reiese lipsa totală a discernământului împrumutătorului, astfel că este îndeplinită condiţia necesară reţinerii lipsei capacităţii de exerciţiu ce ar fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească, respectiv aceea ca împrumutătorului i-a fost afectat în mod grav şi iremediabil discernământul. Ca urmare, pronunţarea unei hotărâri de punere sub interdicţie coincide cu momentul în care încetează suspendarea, respectiv prescripţia îşi reia cursul, deoarece de la momentul respectivei hotărâri interzisul dobândeşte un reprezentant legal.

Prin art. 14 din Decretul nr. 167/1958, a fost instituit un caz de suspendare a cursului termenului de prescripţie; astfel, prescripţia este suspendată pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi, ca regulă, prescripţia curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu doar când are reprezentant legal.

Recurenţii reclamanţi au mai invocat şi dispoziţiile art. 146 din Codul familiei, potrivit căruia există situaţii în care reprezentantul legal poate fi numit şi în lipsa unei hotărâri definitive de punere sub interdicţie.

Au susţinut că discernământul şi capacitatea de exerciţiu sunt inseparabile şi modalitatea în care lipsa discernământului determină în mod direct şi necesar lipsa capacităţii de exerciţiu este indiscutabilă, cu referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 226/2003.

Or, susţin reclamanţii, interpretarea dată de cele două instanţe de judecată art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958 are ca finalitate încălcarea spiritului aceleiaşi legi deoarece, în timp ce legea prevede suspendarea prescripţiei ca o excepţie de la sancţiunea prescripţiei, hotărârile din acest litigiu au instituit o sancţiune pentru bunica reclamanţilor, lipsită total de discernământ şi, totodată, un favor nepermis debitoarei care nu şi-a achitat obligaţiile financiare la timp.

Reclamanţii au invocat, ca jurisprudenţă relevantă în ce priveşte interpretarea noţiunilor de "discernământ" şi "capacitate de exerciţiu" şi modalitatea de aplicare a suspendării prescripţiei dreptului material la acţiune, decizia Curţii Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Howaid Moor şi alţii contra Elveţiei şi Stango contra Belgiei, precum deciziile nr. 686/08.02.2018 şi 128R/19.02.2019 ale Curţii de Apel Bucureşti în ce priveşte interpretarea principiului,contra non valentem agere non currit praescriptio şi respectiv decizia 1444/6.04.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SCAF.

Astfel, se învederează că împrumutătorul, bunica reclamanţilor, din data de 16.12.2009 şi până la data decesului 17.09.2016 a fost lipsită total de discernământ, astfel că toate condiţiile unei puneri sub interdicţie judecătorească erau îndeplinite.

Pentru ca prescripţia să fie întreruptă, nu lipsa capacităţii de exerciţiu constatată print-o hotărâre judecătorească este decisivă, ci condiţiile necesare pentru o astfel de procedură trebuie să fie îndeplinite. O hotărâre judecătorească prin care împrumutătorul ar fi fost pus sub interdicţie nu ar fi suspendat cursul prescripţiei, ci ar fi determinat reluarea acestuia.

Se învederează că teza potrivit căreia în lipsa unei hotărâri de punere sub interdicţie cursul prescripţiei nu este suspendat este contrară principiului ocrotirii intereselor persoanelor alienate mintal, dar şi principiului contra non valentem agere non currit praescriptio. Instituţia repunerii în termenul de prescripţie nu este aplicabilă în speţa dedusă judecăţii, având în vedere faptul că prescripţia nu s-a împlinit.

Din această perspectivă, se susţine ca instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material ce reglementează suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi a celorlalte dispoziţii corelate acestora (art. 6 din Decretul 31/1954, art. 950 C. civ. de la 1864).

Recurenţii-reclamanţi susţin că o hotărâre judecătorească prin care autoarea acestora ar fi fost pusă sub interdicţie nu ar fi suspendat cursul prescripţiei, ci ar fi determinat reluarea acestui curs, învederând că, începând cu anul 2007, starea de sănătate a bunicii lor (împrumutător) a degenerat, astfel că la data de 16.12.2009 aceasta a fost internată în Clinica de îngrijire şi Asistenţă E. cu următoarele diagnostice:demenţă mixtă formă severă; sindrom Parkinsonian şi lacunarism cerebral, că până la data decesului 17.09.2016, împrumutătorul bunica reclamanţilor a avut nevoie de îngrijire specifică bolii, fiind internată permanent în clinica E., fără ca aceasta să fie pusă sub interdicţie judecătorească şi să aibă numit un reprezentant legal.

De altfel, din adeverinţa eliberată de clinica E. nr. 125/05.10.2017, adeverinţă semnată de medic primar psihiatrie - dr. F. reiese că îngrijirea acordată autoarei reclamanţilor în perioada 2009-2016 este exclusiv specifică unei persoane lipsite de discernământ, cu afecţiuni cerebrale şi cognitive severe.

Totodată, ataşat notei de probatorii depuse la fondul cauzei a fost prezentată o scrisoare medicală ce datează din 14.12.2009 şi emisă de către departamentul Neurologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Elias prin care se menţionează faptul că împrumutătorul (D.) era "cunoscută de doi ani cu demenţă".

Reclamanţii au mai învederat ca aşa cum reiese din studiile de specialitate cu privire la această boală psihică, tulburările cognitive sunt caracterizate prin modificări ale structurii şi funcţiei cerebrale care produc afectarea învăţării, orientării, judecăţii, memoriei şi capacităţile intelectuale, ca bunica lor fost lipsită de discernământ începând cu anul 2007 constatat din punct de vedere medical la 16.12.2009 (fără nicio întrerupere), până în data 17.09.2016, când împrumutătorul a decedat, şi că în această perioadă de timp autoarea lor nu a menţionat nimic despre existenţa împrumutului dezbătut.

Or, susţin reclamanţii, dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă prevăd că prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele, motiv pentru care se învederează ca împrumutătorul (bunica reclamanţilor) nu a avut numit un reprezentant legal pentru perioada în care a fost lipsită de discernământ, diagnosticată cu demenţă şi internată în Centrul Medical E., fapt ce conduce la încadrarea acestei situaţii în condiţia prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 167/1958 pentru suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Din această perspectivă, se arată că, având în vedere că împrumutătorul bunica reclamanţilor a fost diagnosticată cu multiple boli psihice şi internată într-un centru medical de specialitate, aceasta cel târziu la data internării (deci cu mult înainte ca dreptul material la acţiune să fie prescris), nu a mai avut capacitatea de a-şi exercita dreptul ce îi revenea în virtutea contractului de împrumut, că lipsa de discernământ a condus, cel târziu din data la care a fost internată, la imposibilitatea împrumutătorului de a se îngriji de drepturile şi interesele sale.

Reclamanţii susţin că, având în vedere faptul că din documentele existente la dosarul cauzei reiese lipsa totală a discernământului împrumutătorului, condiţia necesară reţinerii lipsei capacităţii de exerciţiu ce ar fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească este îndeplinită, respectiv aceea că împrumutătorului i-a fost afectat în mod grav şi iremediabil discernământul. Boala psihică este o împrejurare (de fapt) care face incompatibilă exercitarea unui drept subiectiv civil. Prezumţia capacităţii de exerciţiu poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă, iar reclamanţilor trebuia să li se permită să probeze împrejurările de fapt.

Din textul legal anterior citat reiese faptul că nu starea de incapabil determină suspendarea cursului prescripţiei, ci doar pe perioada în care incapabilul nu are reprezentant legal, acest curs al prescripţiei este suspendat.

Cunoscând faptul că, dacă nu toate, atunci majoritatea covârşitoare a hotărârilor de punere sub interdicţie instituie, prin aceeaşi hotărâre, reprezentantul legal al interzisului, concluzia nu poate fi decât aceea că pronunţarea unei hotărâri de punere sub interdicţie coincide cu momentul în care încetează suspendarea, respectiv prescripţia îşi reia cursul, deoarece de la momentul respectivei hotărâri interzisul dobândeşte un reprezentant legal.

Astfel, având în vedere cele expuse, recurenţii reclamanţi apreciază că o persoană lipsită de discernământ nu are capacitate de exerciţiu. De altfel, conform dispoziţiilor art. 145 din Codul familiei ("Hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată de instanţa judecătorească autorităţii tutelare, care va desemna un tutore"), aplicabil în perioada relevantă, între momentul rămânerii definitive a hotărârii de punere sub interdicţie şi desemnarea unui tutore de către autoritatea tutelară, în mod obiectiv, există un termen, egal cu perioada cursă între momentul în care hotărârea definitivă este comunicată şi momentul în care autoritatea desemnează un tutore.

Se susţine că din această raţiune şi altele (determinate de aspecte care ţin şi de tutore), legiuitorul, prin art. 14 din Decretul nr. 167/1958, a instituit un caz de suspendare a cursului termenului de prescripţie aceasta fiind suspendată pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi, ca regulă, justificată de interpretarea per a contrario a textului de lege, prescripţia curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu şi care are reprezentant legal.

Având în vedere dispoziţiile art. 146 din Codul familiei ("în caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor") rezultă că există situaţii în care reprezentantul legal poate fi numit şi în lipsa unei hotărâri definitive de punere sub interdicţie. În acest caz, recurenţii reclamanţi susţin că este suspendată prescripţia în temeiul art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, în aplicarea sau nu a dispoziţiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958 are importanţă existenţa sau nu a unui reprezentant legal şi nu dacă persoana care este reprezentată este lipsită de capacitate de exerciţiu în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Prescripţia împotriva autoarei reclamanţilor a fost, pe cale de consecinţă, suspendată, întrucât aceasta nu avea un reprezentant legal, nu neapărat doar pentru că aceasta era lipsită de discernământ şi nu fusese, prin hotărâre judecătorească, declarată ca fiind interzisă.

În completarea acestui argument, recurenţii reclamanţi susţin că cele două noţiuni (discernământul şi capacitatea de exerciţiu) sunt inseparabile şi modalitatea în care lipsa discernământului determină în mod direct şi necesar lipsa capacităţii de exerciţiu este indiscutabilă. În sprijinul acestui raţionament sunt redate pasaje din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 226/2003.

Reclamanţii mai precizează că nu au avut interes în a utiliza de posibilitatea legală (nu obligaţia) de a solicita punerea sub interdicţie a bunicii, deoarece aceasta a fost ocrotită, îngrijită, internată, în mod continuu supravegheată şi nu avea, în mod obiectiv, posibilitatea a efectua acte sau fapte juridice care să-i profite sau nu acesteia.

Interpretarea dată art. 14 din Decretul nr. 167/1958 de instanţele inferioare nu poate fi îmbrăţişată, deoarece ea reprezintă o interpretare a literei legii, extrem de rigidă şi de formalistă, fiind însă uitat şi, în cazul de faţă, chiar încălcat, spiritul acesteia.

Astfel, noţiunea de "capacitate de exerciţiu" la care face referire art. 14 este definită în Decretul nr. 31/1954 în art. 5 alin. (3): capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin că art. 14 nu se aplică doar persoanelor care "nu-şi pot exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii" care au obţinut un document statal cu care să dovedească acest lucru (punerea sub interdicţie), ci tuturor celor care, din cauze obiective, le lipseşte premisa esenţială (fără de care este exclus) a capacităţii de exerciţiu, şi anume discernământul.

Interpretarea dată de cele două instanţe de judecată, prin aplicarea literei legii, are ca finalitate încălcarea spiritului aceleiaşi legi deoarece, în timp ce legea prevede suspendarea prescripţiei ca o excepţie de la sancţiunea prescripţiei, hotărârile din acest litigiu au instituit o sancţiune pentru bunica reclamanţilor, lipsită total de discernământ şi, totodată, un favor nepermis debitoarei care nu şi-a achitat obligaţiile financiare la timp.

Cu privire la principiul contra valentem agere non currit praescriptio, se arată că acest principiu este unul cu caracter general şi constituie temeiul instituirii în materia prescripţiei extinctive a unor situaţii în care cursul acesteia este suspendat (...). Principiul are în vedere ideea că cel împotriva căruia curge prescripţia trebuie să aibă posibilitatea reală (din punct de vedere material, moral şi juridic) de a acţiona.

Prescripţia extinctivă nu a curs în toată perioada în care împrumutătorul a fost lipsit de discernământ (înainte de data scadentă a împrumutului, dar cel târziu când bunica reclamanţilor a fost internată), dispoziţiile legale protejând persoanele aflate în imposibilitate juridică de a acţiona, fiind astfel incidenţă şi regula potrivit căreia contra non valentem agere non currit praescriptio (prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze).

Pe de o parte, se arată că termenul de prescripţie nu a curs împotriva autoarei reclamanţilor întrucât aceasta era (dovedit) lipsită de discernământ, era într-o stare în care nu avea capacitatea psihică de a îşi da seama de caracterul şi urmările unei fapte şi de a îşi manifesta conştient voinţa în raport cu fapta respectivă.

Pe de altă parte, prescripţia, conform definiţiei sale reprezintă sancţiunea aplicată creditorului nediligent.

Recurenţii reclamanţi susţin că, astfel cum au dovedit prin înscrisurile depuse la dosar şi cum intenţionează să dovedească pe deplin prin expertiza medico - legală psihiatrică, bunica lor nu a avut posibilitatea (reală) de a efectua un act cu efect întreruptiv de prescripţie, întrucât nu a avut discernământ şi a fost internată într-o instituţie specializată.

Într-un asemenea caz, atitudinea culpabilă a inactivităţii celui împotriva căruia curge prescripţia nu există. Pe de o parte, culpa unei persoane lipsite de discernământ nu poate fi reţinută (cel mai simplu exemplu fiind cazul minorului lipsit de discernământ) şi, pe de altă parte, inactivitatea persoanei este justificată chiar de lipsa discernământului, de lipsa competenţei psihice a persoanei de a acţiona.

Se mai învederează că, pentru ca prescripţia extinctivă să îşi producă efectul său sancţionator este necesar, în ceea ce îl priveşte pe titularul dreptului la acţiune, să existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi posibilitatea reală, efectivă de a se adresa organului de jurisdicţie, solicitând protecţia juridică a dreptului său subiectiv.

Dacă în acele cazuri prevăzute de lege, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părţilor (art. 2515 alin. (3) noul C. civ.), în care titularul dreptului la acţiune este în imposibilitate dea acţiona, cursul prescripţiei extinctive nu ar fi oprit, atunci s-ar ajunge la situaţia în care titularului dreptului la acţiune i s-ar aplica efectul extinctiv fără a i se putea imputa pasivitatea sau neglijenţa sa în a acţiona, ceea ce ar echivala cu deturnarea prescripţiei extinctive de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive. (Boroi, CA. Anghelescu, op. cit., p. 175-176).

Regula contra non valentem agere non currit praescriptio continuă să rămână, deci, unul dintre acele instrumente uimitoare şi salvatoare ale dreptului cu ajutorul căruia se pot rezolva unele situaţii dificile, care "scoate" dreptul pozitiv din impas, restabilind armonia dintre interesul individual şi cel general (Prof. Marian Nicolae, Editura Rosetti 2004, p. 529-530).

Cu referire la jurisprudenţa relevantă în cauză, recurenţii reclamanţii arată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Howaid Moor şi alţii contra Elveţiei şi Stango contra Belgiei, a statuat că atunci când se analizează cursul termenului de prescripţie nu se poate face o aplicare rigidă a normelor aplicabile întrucât relevante sunt circumstanţele. Curtea, în anul 2014, a considerat ca prin aplicarea prescripţiei contra unei persoane care nu avea posibilitatea de a şti că suferă de o anumită boală şi de acţiona persoanele responsabile în judecată, a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 6 din Convenţie. Prin această decizie s-au reiterat argumentele unei alte Decizii, din 2009, atunci când Curtea a considerat că împotriva unor minori care au avut un reprezentant legal (cu interese contrare şi înlăturând raportul juridic dintre minori şi reprezentantul legal, mama lor), nu a curs termenul de prescripţie şi că orice interpretare contrară încalcă dreptul prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Cu privire la principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, se susţine că instanţa de apel, Curtea de Apel Bucureşti, în numeroase cauze a amintit şi, uneori, a aplicat principiul latin menţionat sens în care se învederează considerentele deciziei nr. 686/08.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, instanţa reţinând că:

"prescripţia (instituţie menită să sancţioneze pasivitatea titularului dreptului) nu curge împotriva celui ce nu a putut acţiona - contra non valentem agere non currit praescriptio şi ale deciziei nr. 128R/19.02.2019.

De asemenea, se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauzele pronunţate, a reţinut aplicabilitatea principiului menţionat în speţe în care circumstanţele erau diferite faţă de cele imaginate de legiuitor în momentul edictării normelor; în acest sens s-au indicat considerentele deciziei nr. 1444/6.04.2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal:

Actul normativ care guvernează regulile prescripţiei extinctive este, în speţă, Decretul nr. 167/1958 şi nu Noul C. civ., căci prescripţiile rămân guvernate de legea în vigoare la momentul la care au început să curgă, respectiv la data de 30 septembrie 2009, iar cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958. În jurisprudenţă, s-a considerat că regula contra non valentem agere non currit praescriptio (prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze) poate fi invocată pentru a susţine fie amânarea începutului prescripţiei extinctive, fie repunerea în termen.

În plus, având în vedere evoluţia legislativă, prin adoptarea Noului C. civ. care a abrogat Decretul nr. 167/1958, legiuitorul dând efect doctrinei şi jurisprudenţei de până la acel moment, a înţeles să dea o mai mare importanţă momentului subiectiv (circumstanţelor) în defavoarea momentului obiectiv, atunci când a stabilit când începe să curgă cursul termenul de prescripţie.

Comparativ, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită" şi dispoziţiile art. 2.523 din C. civ.:

"Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului ia acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Faţă de cele expuse, concluzionând, recurenţii reclamanţi arată că prescripţia curge exclusiv din momentul în care persoana împotriva căreia aceasta urmează a fi opusă, a cunoscut sau trebuia să cunoască, or, autoarea acestora nu a cunoscut, şi nu putea să cunoască şi nici nu putea formula o cerere (pretenţie).

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 1 octombrie 2020 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1468A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul dedus judecaţii vizează obligarea pârâtei la plata, în echivalent, a sumei în cuantum de 277.000 euro, drept de creanţă izvorât din contractul de împrumut nr. x/04.06.2007 încheiat intre antecesoarea reclamanţilor D. (împrumutător) şi pârâta C., în calitate de împrumutat.

În motivare, reclamanţii au arătat că la data de 04.06.2007 a fost încheiat contractul de împrumut nr. x/04.06.2007 atestat în raport de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 de către avocatul G., între bunica reclamanţilor, D., în calitate de împrumutător şi pârâtă, în calitate de împrumutat.

În susţinerea acţiunii, s-a arătat că, din conţinutul contractului de împrumut, reiese faptul că autoarea reclamanţilor a acordat pârâtei un împrumut de 277.000 euro, aceasta din urmă având obligaţia de a returna suma împrumutată la data de 04.06.2008. Aşa cum rezultă din ordinul de plată emis la data de 06.06.2007, defuncta D. a dat dispoziţie Băncii H. să pună la dispoziţia pârâtei suma de 903.000 RON reprezentând "împrumut conform contractului din 04.06.2007". Totodată, din ordinul de plată emis la data de 06.06.2007 reiese că banca destinatară H. a acceptat la data de 06.06.2007, în numele pârâtei în calitate de beneficiară, dispoziţia primită de la D.. Rezultă, aşadar, că autoarea lor şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a pune la dispoziţia împrumutatului suma ce a făcut obiectul contractului încheiat.

S-a arătat că pe parcursul anului 2009, starea de sănătate a bunicii lor a degenerat, astfel că în perioada 16.12.2009 - 17.09.2016 (data decesului) aceasta a fost internată în Clinica de îngrijire şi Asistenţă E. cu următoarele diagnostice: demenţă mixtă formă severă; sindrom Parkinsonian; lacunarism cerebral; insuficienţă circulatorie vertebro-bazilară; sindrom hipoanabolic; infecţii de tract urinar recurente, aspecte ce rezultă din adeverinţa nr. x/21.04.2017 emisă de Clinica de îngrijire şi Asistenţă E., prin Director General, în care sunt certificate toate aspectele enunţate.

Din această perspectivă, reclamanţii au susţinut că, în condiţiile în care antecesoarea lor a fost lipsită de capacitate de exerciţiu în perioada 16.12.2009 - 17.09.2016, aceasta nu a menţionat nimic despre existenţa vreunui împrumut acordat, că ulterior decesului bunicii lor, în luna aprilie 2017, au luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul contractului de împrumut nr. x/04.06.2007 şi că la data de 12.06.2017 au transmis pârâtei notificarea de punere în întârziere nr. 1pl12.06.2017 prin intermediul BEJ "I.".

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 969 alin. (1), (97)0 alin. (1) şi (2) C. civ. vechi de la 1865 şi art. 1073, art. 1091, art. 969, art. 970 C. civ., şi respectiv art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în raport de care au susţinut că termenul de prescripţie nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant legal.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Decretul 167/1958, reclamanţii au susţinut că a operat suspendarea prescripţiei pe durata lipsei reprezentantului ori ocrotitorului legal, după caz, până la apariţia sau numirea acestora, că această cauză de suspendare este determinată de imposibilitatea juridică de a acţiona a celui care nu are capacitate deplină de exerciţiu.

Acţiunea a fost respinsă, ca prescrisă, în temeiul art. 7 alin. (3) raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi la art. 969 C. civ., reţinându-se că în raport de data înregistrării acţiunii, de data prevăzută în contract pentru restituirea sumei, precum şi în raport de faptul că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Decretul 167/1958 pentru a se reţine lipsa capacitaţii de exerciţiu a antecesoarei lor, care a acordat împrumutul, reclamanţii trebuiau să facă dovada faptului că antecesoarea lor a fost pusă sub interdicţie.

Cum reclamanţii recurenţi au criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte retine următoarele:

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., indicat de reclamanţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Decretul nr.; 167/1958 prevăd că "prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal"şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.

Numai că, din dispoziţiile art. 5 din Decret nr. 31/1954, rezultă că, în privinţa persoanei fizice, regula este existenţa capacitaţii de exerciţiu, iar excepţia vizează lipsa capacitaţii de exerciţiu numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Or, aceste cazuri care vizează lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice au fost reglementate expres, limitativ şi imperativ atât prin dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora "sunt lipsiţi de această capacitate minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească"", precum prin dispoziţiile art. 950 C. civ. vechi de la 1865 (incident în raportul juridic dedus judecăţii sub aspectul analizei vizând capacitatea de exerciţiu a împrumutătoarei), potrivit cărora "necapabili de a contracta sunt minorii, interzişii şi în general toţi cei cărora legea le-a prohibit anumite contracte".

Prin urmare, lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se poate reţine numai în situaţia în care persoana este minoră, sau în ipoteza în care persoana fizică a fost pusă sub interdicţie.

Or, raportând cele expuse la situaţia antecesoarei reclamanţilor în ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor legată de lipsa capacităţii de exerciţiu a acesteia şi pe cale de consecinţă a fi incidente dispoziţiile 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care prevăd că "prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal" Înalta Curte reţine că antecesoarea reclamanţilor nu s-a încadrat în nici una din ipotezele şi categoriile de persoane cu privire la care dispoziţiile legale enunţate stabilesc expres şi limitativ lipsa capacităţii de exerciţiu.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor legate de încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1468A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1468A din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2021.