1951 art collection donation nullity: authentic form of agency mandate and res judicata bars to absent donative intent

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 13 iunie 2012, sub nr. x/2012, reclamanţii A., B., C., D., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (solicitând ca instanţa să decidă care dintre cele două entităţi are calitatea de reprezentant al Statului Român în acest dosar), Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat în luna august 1951 între H., I. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată I. şi H." şi să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată I. şi H.", astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3 anexate contractului de donaţie.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480, art. 813, art. 948 şi art. 966-968 din C. civ. de la 1864, art. 563 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, dispoziţiile Legii pentru organizarea corpului de avocaţi publici din 9 noiembrie 1938, ale Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ şi al administraţiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituţiuni de drept public, precum şi instituţiunilor de utilitate publică, ale Decretului Marii Adunări Naţionale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcţionării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare şi instituţiilor de stat, ale Decretului Marii Adunări Naţionale nr. 79 din 30 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat şi ale Deciziei Ministrului Justiţiei nr. 1827 din 12 iulie 1950 privind organizarea Notariatului de Stat şi ale Legii nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.

La data de 22 februarie 2013, reclamanţii au formulat cerere precizatoare, arătând că solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat în august 1951 între H., I. şi Sfatul Popular al Capitalei Republica Populară Română şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc colecţia. De asemenea, reclamanţii au precizat temeiurile de drept pentru nulitatea absolută a donaţiei, arătând că invocă nulitatea absolută rezultată din nerespectarea condiţiilor de formă edictate pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie şi a mandatului pentru încheierea contractului, susţinând nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei faţă de prevederile art. 813 din C. civ. în vigoare la momentul perfectării donaţiei, lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române avocatului care a semnat donaţia în numele său, respectiv, a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 882/1951 şi lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei. Reclamanţii au arătat că împrejurările în care a fost perfectată donaţia relevă lipsa cauzei, respectiv cauza ilicită sau imorală la încheierea contractului.

Prin încheierea din 31 mai 2013, tribunalul a respins, ca neîntemeiate: excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi excepţia autorităţii de lucru judecat, prin raportare la sentinţa civilă nr. 503/29 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosaru1 nr. 2791/2001; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Muzeul de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă şi a dispus scoaterea din cauză a acestor părţi.

La data de 22 noiembrie 2013, Muzeul National de Arta al României a formulat cerere de intervenţie în interesul Ministerului Culturii, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La data de 20 iunie 2014, reclamanţii au formulat cerere de renunţare la judecata capătului de cerere privind desfiinţarea actelor subsecvente actului de donaţie, constând în Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv al Biroului Permanent al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, prin care Colecţia a fost transferată din administrarea Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti, instituţie care se afla sub autoritatea Sfatului Popular, în administrarea Muzeului Naţional de Artă al României, având în vedere că acestea sunt acte administrative de trecere a colecţiei din administrarea unui muzeu în administrarea altui muzeu, iar nu acte de dispoziţie (colecţia rămânând permanent în proprietatea statului, conform susţinerilor din întâmpinarea depusă de Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Artă al României).

Prin sentinţa civilă nr. 814/04 iulie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Muzeul de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul din cererea principală privind nulitatea absolută a Deciziei nr. 7/1979 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti; a admis cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanţi; a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat în august 1951 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că i-a obligat pe pârâţi la restituirea în deplină proprietate şi posesie către reclamanţi a tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3, anexă la contractul de donaţie încheiat în august 1951; a respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenţie accesorie şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în luna august 1951 a fost încheiat actul juridic intitulat "act de donaţie" între H. şi I., în calitate de donatori, şi Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, în calitate de donatar, având ca obiect colecţia proprietatea donatorilor, compusă din diferite piese de artă şi artă populară, astfel cum au fost evidenţiate în inventarele nr. 1, 2 şi 3.

În acelaşi act juridic s-a menţionat că obiectele donate nu vor putea fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părţii din imobil ocupată de muzeu, cât şi cele ce privesc locuinţa donatorilor, urmau a fi suportate de donatar, precum şi că donatorii vor ocupa pe toată durata vieţii spaţiul pe care îl folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, şi locuinţa copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit şi retribuit în calitate de conservator de muzeu.

Succesorii lui H. au fost desemnaţi, conform certificatului de moştenitor nr. x/1970, ca fiind: I., J. şi A..

Potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1991, succesorii I. sunt: A. şi J..

De pe urma lui J., au rămas ca succesori, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1994: E., B., F. şi K..

Conform certificatului de moştenitor nr. x/2005, succesorii lui K. sunt: D., C., D. şi G..

Conform certificatului de moştenitor nr. x/2014, sunt succesorii L.: D., C., G., D., F. şi B.; potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2014, M. este succesorul I..

Din coroborarea tuturor acestor menţiuni, prima instanţă a reţinut că reclamanţii justifică legitimare procesuală activă în prezenta cauză.

În drept, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 831 C. civ.:

"toate donaţiunile se fac prin act autentic".

A reţinut prima instanţă că, pentru a fi valabil încheiat, un contract de donaţie trebuie să îmbrace această formă expres prevăzută de lege, respectiv că forma autentică a contractului de donaţie încheiat între persoanele fizice şi Statul Român, reprezentat la acel moment de autoritatea administrativă locală, nu a fost îndeplinită în cauză.

Astfel, tribunalul a constatat că din chiar cuprinsul actului de donaţie rezultă că acceptarea acesteia a fost făcută de Sfatul Popular al Capitalei, reprezentat de avocat N., şeful Oficiului Juridic.

Prin decizia nr. 882/31 mai 1981 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei au fost aprobate preluarea sub formă de donaţie a colecţiei oferite de soţii H. şi I. şi celelalte clauze contractuale; prin decizia nr. 4836/1950, N. a fost împuternicit din partea Sfatului Popular al Capitalei; la dosar a fost depus procesul-verbal de autentificare a contractului de donaţie de notariatul de stat sub nr. x/02 august 1951.

Însă, cum în cauză contractul de donaţie a fost încheiat, din partea donatarului, de un reprezentant, rezultă că mandatul încredinţat reprezentantului trebuia să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul pentru care a fost dat.

Din examinarea conţinutului deciziei nr. 4836/1950, tribunalul a constatat că N. a primit din partea Sfatului Popular al Capitalei un mandat de reprezentare în faţa instanţei de judecată, în legătură cu exerciţiul dreptului de acţiune în faţa acestora, iar nu pentru a semna un act de donaţie; în plus, respectiva împuternicire nu a îmbrăcat forma autentică, astfel cum este prevăzut în Decretul nr. 79/1950, unde se stabileşte că autentificarea actelor se face doar prin intermediul notarilor publici (aceasta fiind şi raţiunea pentru care contractul de donaţie a fost supus autentificării). Tribunalul nu a reţinut susţinerile intervenientei accesorii în sensul că actul este autentic prin prisma dispoziţiilor art. 1171 C. civ., întrucât nu s-a probat că funcţionarul care a întocmit decizia nr. 4836/1950 ar fi fost competent să autentifice actele juridice emanate de la această instituţie şi nici nu s-a susţinut această ipoteză în condiţiile în care actul de donaţie a fost autentificat de notar.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că forma autentică a actului juridic intitulat "donaţie" nu a fost respectată, întrucât mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează să fie încheiată.

De asemenea, tribunalul a reţinut că nici forma impusă ad validitatem de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborate cu art. 32 alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocaţi publici, nu a fost respectată, la dosar nefiind depusă dovada avizării acceptării donaţiei de către serviciul juridic al donatarului şi de Consiliul Avocaţilor statului desemnaţi în autoritatea administraţiei capitalei.

Tribunalul a menţionat că forma autentică este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod irevocabil şi gratuit cu privire la transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile (în cauza de faţă), în favoarea altei persoane. Cerinţa formei autentice este prevăzută în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, nulitate care nu poate fi înlăturată.

Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că autorii reclamanţilor au fost nevoiţi să transmită statului bunurile din colecţia de artă.

Or, potrivit art. 801 C. civ.:

"donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte".

Din dispoziţia legală menţionată rezultă caracterul juridic al donaţiei de contract gratuit prin care, cu intenţia de a gratifica, donatorul îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Validitatea contractului de donaţie trebuie examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale prevăzute în art. 948 C. civ.

Tribunalul a menţionat că trebuie să aibă în vedere, la aprecierea voinţei de a dispune, pe lângă legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii, şi împrejurările contemporane efectuării donaţiei; pe baza declaraţiilor martorilor audiaţi la solicitarea reclamanţilor a conchis că soţii Slătineanu nu au avut intenţia de a transmite din patrimoniul lor în cel al statului colecţia de artă ce avea să primească, ulterior, numele lor.

De asemenea, tribunalul a apreciat că acceptarea donaţiei cu două luni înainte de încheierea contractului, determină o prezumţie simplă în sensul lipsei intenţiei de a gratifica din partea prezumtivilor donatori, la dosar neexistând probe referitoare la manifestarea lor de voinţă anterioară acceptării, prezumţie care se coroborează cu proba testimonială.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii B., C., D., D., F., G., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantei E. (decedată pe parcursul procesului la 22 decembrie 2013), şi M., în calitate de moştenitor al reclamantei A. (decedată pe parcursul procesului la 25 ianuarie 2014), precum şi apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural şi apelantul-intervenient Muzeul Naţional de Artă al României.

Prin decizia civilă nr. 451 A/2017 din 18 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi, de apelanţii - pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi de apelantul-intervenient Muzeul Naţional de Artă al României împotriva încheierilor de şedinţă din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 814/04 iulie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Muzeul Colecţiilor de Artă şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a anulat încheierile de şedinţă din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013, precum şi sentinţa apelată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 1526/24 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 451A/2017 din 18 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că prin criticile formulate, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a analizat încheierile din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013 numai sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă a României, fără a efectua o analiză şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acest motiv de recurs a fost găsit întemeiat, constatându-se, raportat la soluţia adoptată prin dispozitiv, că singurul considerent reţinut a vizat pronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă a României, instanţa de apel nemotivând, prin prisma normelor de drept material şi procesual incidente, soluţia de desfiinţare în tot a încheierilor care conţin statuarea primei instanţe asupra mai multor excepţii, printre care şi excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, dar şi a sentinţei care evocă fondul cauzei.

S-a apreciat, totodată, că soluţia de desfiinţare în tot a încheierii prin care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a hotărârii de respingere a acţiunii în contradictoriu cu acest pârât, nu a fost motivată.

Reluând judecata, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1289 A/29 octombrie 2018, prin care a admis apelurile declarate de reclamanţi, de pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural şi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi de intervenientul Muzeul Naţional de Artă al României. A fost anulată, în parte, sentinţa civilă apelată, au fost anulare încheierile de şedinţă din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Au fost menţinute dispoziţiile primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de respingere, în consecinţă, a acţiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că instanţa de recurs a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare exclusiv ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, celelalte părţi nedeclarând recurs împotriva primei decizii pronunţate în apel.

Din această perspectivă s-a constatat că prin încheierea din 31 mai 2013 prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, iar prin sentinţa civilă apelată a respins cererea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la această excepţie a fost criticată prin apelul declarat de reclamanţi şi prin apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel a constatat că este învestită cu soluţionarea apelurilor exclusiv prin prisma criticilor privitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. A apreciat această instanţă că celelalte aspecte analizate în primul apel, cu privire la nulitatea încheierilor din 24 mai 2013 şi 3 mai 2013 şi a sentinţei apelate prin prisma modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă, precum şi a excepţiei lipsei de interes a Muzeului Naţional de Artă în a invoca excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a Muzeului Colecţiilor de Artă, au fost soluţionate în mod irevocabil, câtă vreme niciuna din părţile interesate nu a declarat recurs.

Analizând motivul de apel referitor la legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, curtea de apel a constatat că unul din capetele de cerere cu care a fost învestită prima instanţă are ca obiect revendicarea bunurilor ce compun Colecţia de Artă Comparată "I. şi H.", reclamanţii invocând ca dispoziţii legale pe care au înţeles să îşi întemeieze acţiunea art. 480 C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 şi prevederile Legii nr. 182/2000.

Prin întâmpinările formulate, pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii au susţinut că bunurile revendicate aparţin domeniului public al statului, întrucât se încadrează în art. I pct. 28 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000:

"Ministerul Culturii reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil", iar conform art. 99 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată):

"bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive."

Pe de altă parte, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, "în litigiile prevăzute la alin. (4) (referitoare la proprietatea publică), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice(…)" şi potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pt. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

Instanţa de apel a apreciat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, atunci când este în discuţie dreptul de proprietate publică, legea conferă legitimare procesuală pasivă Statului Român, care urmează a fi reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Apoi, H.G. nr. 34/2009 reglementează, cu caracter general, fără a distinge, calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Dispoziţiile Legii nr. 182/2000, în ceea ce priveşte bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional, reprezintă norme derogatorii de la cele cuprinse în prevederile Legii nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 34/2009, inclusiv sub aspectul instituţiei care reprezintă Statul Român în litigiile vizând acest gen de bunuri, situaţie în care acestea se vor aplica cu prioritate.

S-a arătat că un argument în plus este reprezentat şi de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor coordonează activităţile specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional mobil, situaţie în care legiuitorul a considerat că în toate chestiunile ce vizează patrimoniul cultural naţional Statul să fie reprezentat de această instituţie.

Prin urmare, într-o cauză cum este cea de faţă, Statul este reprezentat prin Ministerul Culturii, iar nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Aşa fiind, s-a apreciat că prima instanţă a realizat corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind în mod corect admisă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.

Prin decizia nr. 794/17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii G., B., C., D., D., F. şi M. împotriva deciziei nr. 1289 A din 29 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că nu este fondată susţinerea reclamanţilor în sensul că reprezentarea Statului Român în prezenta cauză ar trebui realizată prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu dispoziţiile art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954 şi ale art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În realitate, normele menţionate (privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi modalitatea în care Statul, ca persoană juridică, participă în raporturi în care este subiect de drepturi şi obligaţii) vizează felul în care se realizează reprezentarea în general, atât în faţa instanţelor de judecată, în raporturile de drept procesual, cât şi în calitate de participant la alte raporturi juridice.

Aceste norme cu caracter general sunt reiterate prin dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, care statuează că în litigiile referitoare la proprietatea publică, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

O asemenea reprezentare, se realizează însă "afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop" (astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 3 alin. (1) pct. 81 al H.G. nr. 34/2009).

Prin urmare, atunci când există o normă care stabileşte că reprezentarea statului se face prin intermediul altui organ, aceasta are caracter special şi derogator de la cea de drept comun, fiind ca atare aplicabilă cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului menţionat, raportat la datele concrete ale speţei, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă revendicarea unor bunuri mobile culturale (care compun "Colecţia de artă comparată I. şi H."), ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, act normativ care conţine norme speciale de reprezentare a Statului Român (în considerarea naturii şi calităţii acestor bunuri, obiect al reglementării specifice).

Astfel, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000:

"Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil", ceea ce înseamnă că ori de câte ori este vorba despre bunuri având această natură, reprezentarea statului nu poate fi realizată în altă modalitate.

Ca atare, reprezentarea statului prin Ministerul Culturii se realizează inclusiv în raporturile de drept procesual, ori de câte ori se dezbat probleme legate de bunuri mobile aparţinând patrimoniului cultural naţional.

A reţinut Înalta Curte că este, de asemenea, nefondată critica referitoare la posibilitatea unei duble reprezentări a statului, deopotrivă prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul Culturii, deoarece norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, ele neputând coexista pentru a face posibilă o dublă reprezentare a aceleiaşi persoane, una dată de dispoziţiile dreptului comun, iar cealaltă de dispoziţiile speciale în materie.

Prin urmare, critica reclamanţilor referitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost găsită nefondată.

Analizând critica vizând nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare şi ca atare, a limitelor procesuale la momentul rejudecării, Înalta Curte a apreciat că are caracter fondat.

Astfel, s-a reţinut că reluând judecata cauzei după casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte, instanţa de apel s-a considerat învestită numai cu criticile vizând calitatea procesuală a statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, sub motiv că această parte atacase decizia anterioară din apel cu recurs şi ca atare, celelalte aspecte deduse judecăţii ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat.

Însă, în realitate, soluţia pronunţată de instanţa de recurs (decizia nr. 1526/24 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă) nu a vizat o casare parţială, ci o casare totală a deciziei din apel, ca urmare a nemotivării acesteia.

Potrivit considerentelor deciziei din recurs s-a reţinut că "raportat la soluţia adoptată prin dispozitiv, se constată că instanţa de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material şi procesual incidente, soluţia de desfiinţare în tot a încheierilor care conţin statuarea primei instanţe asupra mai multor excepţii" şi că "în absenţa unei motivări, care să justifice soluţia cuprinsă în dispozitiv, nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei atacate cu recurs, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu nerespectarea exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi a garanţiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil, iar sancţiunea atrasă este aceea a nulităţii hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.."

Distinct de acest motiv de recurs apt să atragă casarea hotărârii, Înalta Curte a reţinut şi incidenţa motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu modalitatea în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, deducând limitele rejudecării din aceea că doar statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, atacase decizia pronunţată anterior, instanţa de apel a nesocotit faptul că decizia de casare pentru nemotivare a vizat "soluţia cuprinsă în dispozitiv" referitoare deopotrivă la sentinţa de primă instanţă, ca şi la două încheieri de şedinţă (din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013), prin care fuseseră soluţionate mai multe excepţii, nu doar cea referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a statului.

Apreciind, în contra acestor dezlegări, că la rejudecare trebuie să-şi limiteze analiza exclusiv asupra calităţii procesuale a statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel, pe de o parte, a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a apreciat în mod greşit că s-ar opune altei analize faptul că ar fi intrat în autoritate de lucru judecat (prin neatacarea cu recurs de către celelalte părţi din proces) statuări anterioare ale deciziei din apel.

Însă, decizia menţionată nu a dat nicio dezlegare raporturilor juridice dintre părţi, de natură să intre în autoritatea de lucru judecat, în contextul în care a reţinut, sub aspect formal, că nu s-ar fi pus în discuţia părţilor o excepţie vizând calitatea procesuală a Muzeului Naţional de Artă şi, respectiv, a lipsei de interes a acestei instituţii de a invoca lipsa capacităţii de exerciţiu a Muzeului Colecţiilor de Artă; în acelaşi timp, potrivit art. 311 C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", ceea ce înseamnă că nici aspectele formale menţionate anterior nu se opuneau, la momentul rejudecării, fixării limitelor devoluţiunii în raport cu criticile deduse judecăţii prin cererile de apel.

A arătat Înalta Curte că, la reluarea judecăţii, instanţa de apel se va pronunţa asupra tuturor criticilor care au învestit-o, reţinând ca fiind dezlegată în mod irevocabil şi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, chestiunea referitoare la reprezentarea statului în proces prin Ministerul Culturii.

Prin decizia civilă nr. 1122 A/03 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi, de apelanţii-pârâţi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural şi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi de apelantul-intervenient Muzeul Naţional de Artă al României împotriva încheierilor din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013 şi împotriva sentinţei civile nr. 814/4 iulie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, a anulat încheierile din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre soluţionare.

În rejudecare, prin încheierea pronunţată la data de 30 septembrie 2019, curtea de apel a respins, ca neîntemeiate: excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei acţiunii în anulare; a respins excepţia lipsei de interes a pârâtului Muzeul de Artă de a invoca excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă şi a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona.

Prin decizia nr. 1825 A/25 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu.

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, pentru autoritate de lucru judecat.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii G., B., C., D., D., F. şi M. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 încheiat între H., I. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată I. şi H.".

Au fost obligaţi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi Muzeul Naţional de Artă al României să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie obiectele de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată I. şi H.", astfel cum sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3 anexate contractului de donaţie şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că faţă de soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă, prin încheierea din data de 30 septembrie 2019, acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât apare ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu.

De asemenea, faţă de soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, prin încheierea din data de 30 septembrie 2019, acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, urmează a fi respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cu referire la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, instanţa de apel a arătat că urmează să fie respins, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă din 30 septembrie 2019.

Analizând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei, în susţinerea căruia reclamanţii au invocat nerespectarea condiţiilor de formă edictate pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie şi a mandatului pentru încheierea contractului, nerespectarea formalităţilor aferente procedurii de autentificare a donaţiei faţă de prevederile art. 813 din C. civ. în vigoare la momentul perfectării donaţiei, lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei avocatului care a semnat donaţia în numele său, respectiv, a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 882/1951 şi lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în luna august 1951, a fost încheiat contractul de donaţie autentificat sub nr. x/1951 între H., I. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată I. şi H.". În contract s-a menţionat că obiectele donate nu vor putea fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părţii din imobil ocupată de muzeu şi cele care privesc locuinţa donatorilor vor fi suportate de donatar, precum şi că donatorii vor ocupa pe toată durata vieţii spaţiul care îl folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, şi locuinţa copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit şi retribuit în calitate de conservator de muzeu.

În ceea ce priveşte forma contractului de donaţie, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 813 din C. civ. aplicabil în cauză, donaţiile se fac prin act autentic. În acest sens, s-a reţinut că donaţia a fost autentificată de fostul Notariat de Stat Bucureşti prin procesul-verbal nr. x/18 august 1951, forma autentică fiind respectată sub acest aspect.

În cauză, contractul a fost încheiat de donatar prin mandatar, în contract menţionându-se că Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române a fost reprezentat de N., şeful Oficiului juridic, în baza Deciziei nr. 4836/1950.

A reţinut curtea de apel că în cazul în care contractul de donaţie se încheie prin mandatar, procura trebuie să fie autentică deoarece donaţia este un contract solemn, iar mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează a fi încheiată.

Cu referire la această condiţie, instanţa de apel a apreciat că nu a fost respectată în cauză, reţinând că împuternicirea a fost dată reprezentantului prin Decizia Comitetului executiv al Sfatului popular al Capitalei Republicii Populare Române nr. 4836/19 decembrie 1950, astfel cum a fost menţionat expres în cuprinsul contractului de donaţie. Prin decizia arătată, N., şeful oficiului juridic, a fost împuternicit să semneze şi să se prezinte în numele şi pentru Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române în faţa oricăror instanţe judecătoreşti pentru autentificarea oricăror acte, contracte, convenţii privitoare la orice fel de înstrăinări sau achiziţionări de bunuri mobile sau imobile.

În ceea ce priveşte obiectul acestei împuterniciri, curtea de apel a arătat că se referă la reprezentarea în faţa instanţelor de judecată; chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că acesta include şi procura pentru semnarea unui contract autentic, curtea de apel a constatat că nu a fost respectată forma cerută de lege, apreciind că Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române nr. 4836/19 decembrie 1950, nu are caracterul unui înscris autentic.

Astfel, s-a reţinut că decizia comitetului executiv nu reprezintă un act autentic prin prisma dispoziţiilor art. 1171 din C. civ., neexistând un text legal care să confere unor astfel de decizii caracterul de act autentic în sensul C. civ.. Mai mult, faţă de împrejurarea că decizia a fost emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Română, iar parte în contractul de donaţie a fost Sfatul Popular al Capitalei Republica Populară Română, faţă de ipoteza reglementată de art. 1171 din C. civ., nu este permis ca agentul instrumentator să coincidă cu una din părţile actului.

Reţinând că în speţă este incidentă cauza de nulitate analizată mai sus, curtea de apel a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 încheiat între H., I. şi fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată I. şi H.". Faţă de această soluţie, curtea de apel a constatat că nu se mai impune analiza celeilalte cauze de nulitate invocate de reclamanţi, constând în lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române.

Dată fiind admiterea capătului principal de cerere, curtea de apel a admis şi capătul accesoriu vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat şi i-a obligat pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi Muzeul Naţional de Artă al României să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie obiectele de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată I. şi H.", astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3 anexate contractului de donaţie.

Având în vedere că pârâtul Muzeul Naţional de Artă a formulat cererea de intervenţie accesorie ca urmare a admiterii de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar prin încheierea 30 septembrie 2019 s-a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Naţional de Artă nu a fost invocată în cauză, această parte participând în cauză în calitate de pârât, cererea de intervenţie accesorie formulată de această parte a fost respinsă.

Împotriva încheierii din 23 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1825A/25 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi M., B., C., D., D., F. şi G. şi recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; de asemenea, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1825A/25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, recurentul-pârât Muzeul National de Artă al României.

1. Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi M., B., C., D., D., F. şi G. au solicitat casarea, în parte, a încheierii din data de 23 septembrie 2019 şi a deciziei recurate, în sensul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de donaţie pentru lipsa animus donandi şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în limitele arătate, Curţii de Apel Bucureşti.

În temeiul art. 314 C. proc. civ., au solicitat analizarea fondului pricinii, în vederea corectei aplicări a legii la împrejurările de fapt privind circumstanţele în care a avut loc încheierea donaţiei, de natură să dovedească lipsa animus donandi, cu efecte în planul respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că raţionamentul instanţei de apel încalcă prevederile legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat, pe care, sub imperiul C. proc. civ. din 1865, legiuitorul a stabilit-o ca fiind identitate de părţi, obiect şi cauză întrucât, prin încheierea din 23 septembrie 2019, instanţa nu a analizat aceste condiţii legale punctuale, ci s-a raportat doar la scopul general urmărit de reclamanţi pe parcursul procedurilor judiciare anterioare.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a realizat o confuzie între cauza acţiunii civile (causa petendi) şi cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) şi o confuzie între temeiurile juridice şi anume, între lipsa animus donandi, ca motiv de nulitate absolută invocat de reclamanţi în prezentul litigiu şi valoarea consimţământului viciat prin violenţă, ca motiv de nulitate relativă, care nu a fost invocat de reclamanţi în prezentul litigiu.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ.: "Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe", în doctrină apreciindu-se că elementele autorităţii de lucru judecat sunt cele care structurează lucrul judecat şi care îi determină efectele; aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

În practica judecătorească s-a apreciat că "privită din punctul de vedere al părţilor, autoritatea lucrului judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului şi care au fost rezolvate definitiv prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea pronunţată".

Aşadar, pentru a putea fi reţinută autoritatea de lucru judecat, este necesară constatarea identităţii dintre cauză, obiect şi părţi.

Din perspectiva cauzei s-a arătat că aceasta reprezintă scopul către care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă sau se apără, care trebuie căutat în complexul de circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate de a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă.

Prin urmare, nu se poate pune semnul egalităţii între cauza acţiunii civile (causa petendi) şi cauza dreptului (causa debendi), care constituie cauza cererii de chemare în judecată, cele două noţiuni fiind diferite.

Cu referire la cazul particular dedus judecăţii, recurenţii-reclamanţi au arătat că în ceea ce priveşte cauza cererilor de anulare a donaţiei care au fost formulate în dosarele nr. x/1997 şi y/2007 a fost reprezentată de încheierea contractului, de către donatori, în urma ameninţărilor la care au fost supuşi, situaţie încadrată juridic de instanţele de judecată în dispoziţiile referitoare la violenţă, ca viciu de consimţământ, şi soluţionată din perspectiva art. 955 C. civ.

Prin comparaţie, potrivit cererii de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, cauza acţiunii în constatarea nulităţii absolute a donaţiei are în vedere nerespectarea condiţiilor de formă edictate pentru încheierea sa valabilă (şi anume cele prevăzute de art. 813 C. civ.) şi absenţa animus donandi a soţilor H. şi I., ambele motive atrăgând nulitatea absolută a contractului perfectat în aceste condiţii.

Spre deosebire de prezentul litigiu în care reclamanţii şi-au calificat juridic situaţia de fapt prin prisma incidenţei instituţiei nulităţii absolute, bazată pe lipsa formei autentice şi pe lipsa animus donandi, în litigiile reţinute prin încheierea din 23 septembrie 2019 de către Curtea de Apel Bucureşti ca având autoritate de lucru judecat, situaţia de fapt a fost calificată juridic prin prisma instituţiei nulităţii relative, motivată de vicierea consimţământului reclamanţilor prin violenţă.

Astfel, în primul litigiu la care face referire Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 2759A/1996 a Tribunalului Bucureşti a rămas irevocabilă în urma respingerii recursului promovat de reclamanţi prin decizia nr. 1245 din data de 1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/1997; în cuprinsul deciziei nr. 2759/A/1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în apel, s-a arătat că:

"Din probele administrate în cauză rezultă că donatorii şi-au exprimat consimţământul care însă a fost afectat de violenţă, elementul obiectiv fiind alcătuit din presiunile organelor statului, de la data întocmirii actului de donaţie, iar elementul subiectiv fiind temerea pentru viaţa şi libertatea donatarilor şi a familiei acestora."

Şi în cadrul sentinţei civile nr. 503/29 mai 2002, pronunţată în fond în dosarul nr. x/2007, cel de-al doilea litigiu avut în vedere de curtea de apel prin încheierea din 23 septembrie 2019, instanţa a analizat autoritatea de lucru judecat prin raportare la nulitatea relativă cauzată de viciere a consimţământului reclamanţilor, iar nu la nulitatea absolută determinată de absenţa animus donandi.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că acest aspect este confirmat prin decizia civilă nr. 461/26 iunie 2007, pronunţată în apel în dosarul nr. x/2007, în care instanţa a reţinut în considerente că:

"Prin cea de-a doua cerere de chemare în judecată, care formează obiectul acestei cauze, aceiaşi reclamanţi au solicitat în contradictoriu cu Muzeul Naţional de Artă al României, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Statutul Român, reprezentat prin Ministerul Culturii şi Cultelor, anularea actului de donaţie, întrucât consimţământul donatorilor a fost viciat prin violenţă fizică şi morală, şi obligarea pârâţilor să le lase, în deplină proprietate şi posesie, obiectele de artă ce alcătuiesc colecţia donată".

În opinia recurenţilor-reclamanţi, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată din prezentul litigiu diferă de cea invocată anterior în dosarele nr. x/1997 şi nr. y/2007.

În ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au arătat că este reprezentat de pretenţia concretă dedusă judecăţii.

Obiectul cererii de chemare în judecată din prezentul litigiu, astfel cum a fost precizat, constă în: (i) constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat în luna august 1951 între H., I. şi Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată I. şi H." şi (ii) obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată I. şi H.", astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3, anexate contractului de donaţie.

În cazul particular al nulităţii actului juridic care constituie titlul de proprietate al statului, repunerea părţilor în situaţia anterioară echivalează cu lăsarea obiectelor de artă din colecţie în deplina proprietate a reclamanţilor (urmaşi ai donatorilor) şi reprezintă o consecinţă firească a constatării nulităţii absolute a contractului de donaţie.

Obiectul cererii introduse de către reclamanţi în anul 1996 în dosarul nr. x/1997 l-a constituit exclusiv anularea contractului de donaţie, iar obiectul cererii introduse în anul 2001 în dosarul nr. x/2001 a fost anularea actului de donaţie şi obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie obiectele din colecţia de artă. Mai mult, litigiile anterioare nu au fost tranşate în considerarea motivului de drept invocat în prezentul litigiu, respectiv nulitatea absolută a contractului de donaţie, ci în considerarea faptului că în cauză ar fi operat în realitate un motiv de nulitate relativă (violenţa), susceptibil de a atrage incidenţa termenului relevant de prescripţie extinctivă.

Sub aspectul părţilor s-a arătat că în acest dosar calitatea de părţi a aparţinut, pe de o parte, moştenitorilor I. şi ai lui H. - în calitate de reclamanţi şi, pe de altă, Statului Român, prin Ministerul Culturii, (ca urmare a indicaţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia de casare din 2019) şi Muzeului Naţional de Artă, în calitate de pârâţi, potrivit dezlegărilor din încheierea din 23 septembrie 2019, care nu fac obiectul criticilor de recurs.

În dosarul nr. x/1997, calitatea de pârâţi a aparţinut doar Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi Muzeului Naţional de Artă al României, iar, în dosarul nr. x/2007, calitatea de pârâţi a aparţinut Muzeului Naţional de Artă al României, Municipiului Bucureşti, prin primarul general, şi Ministerului Culturii şi Cultelor, nu şi celorlalte părţi din prezenta cauză.

Prin urmare, în opinia recurenţilor - reclamanţi, părţile din prezentul litigiu diferă de părţile din dosarele nr. x/1997 şi y/2007, astfel încât nici din această perspectivă nu operează autoritatea de lucru judecat.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că animus donandi - condiţie specială de validitate a donaţiei, diferă de simplul consimţământ, care este o condiţie generală de fond a actului juridic civil, ce poate fi afectat de vicii precum violenţa. Prin încheierea din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat dispoziţiile privitoare la autoritatea de lucru judecat, întrucât a confundat temeiurile invocate de către reclamanţi, şi anume a confundat animus donandi cu consimţământul reclamanţilor, cu privire la care există două hotărâri judecătoreşti definitive care constată că în privinţa invocării violenţei ca viciu de consimţământ, s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă.

Însă, ceea ce s-a invocat pe parcursul acestui litigiu este faptul că soţii Slătineanu au consimţit să doneze colecţia de artă Statului Român nu ca urmare a unei intenţii liberale de a gratifica Statul, ci pentru a obţine încetarea persecuţiilor asupra acestora şi pentru a asigura, prin intermediul sarcinilor care au însoţit donaţia, locuinţa şi păstrarea integrităţii şi locaţiei colecţiei în starea în care se afla.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa poate analiza lipsa animus donandi şi prin circumstanţele familiale şi sociale ale soţilor Slătineanu, care nu ar fi lăsat niciodată statului colecţia, "dezmoştenind" practic întreaga familie, cu numeroşi moştenitori, decât pentru a obţine pentru ei şi pentru copii încetarea persecuţiilor şi protecţia colecţiei, iar nu dintr-o intenţie de gratificare, mai ales în condiţiile în care partea gratificată exercitase deja presiuni asupra familiei, conform celor menţionate în cererea de chemare în judecată; contractul de donaţie încheiat între soţii Slătineanu şi Statul Român a luat naştere pe fondul unei întregi serii de acte de persecuţie exercitate de autorităţile comuniste împotriva donatorilor şi a membrilor familiei acestora, acte care au culminat, în final, cu moartea în condiţii mizere a lui H. într-un penitenciar în care fusese încarcerat din motive politice.

Spre deosebire de consimţământ, privit drept condiţie de fond generală pentru încheierea unui act juridic civil, animus donandi are o altă valenţă, fiind o condiţie specială, de validitate a contractului de donaţie, pe lângă consimţământul în sine, care este aplicabil oricărui act juridic civil.

Instanţele române au interpretat în mod constant că această circumstanţă a absenţei animus donandi nu face parte din categoria viciilor de consimţământ, ci trebuie tratată ca o cauză de nulitate absolută care atrage şi imprescriptibilitatea acţiunii.

Pentru ipoteza admiterii recursului declarat de pârâţi, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate.

2. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat decizia recurată susţinând că decizia şi încheierea recurate sunt pronunţate atât cu încălcarea dezlegărilor irevocabile cuprinse în decizia civilă nr. 794/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegări care se impuneau cu autoritate de lucru judecat, cât şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.. Pe de altă parte, decizia şi încheierea recurate conţin motive contradictorii, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi în ceea ce priveşte dispozitivul.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, acest recurent a arătat că, prin încheierea din data de 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, instanţa de judecată a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, precum şi pe cea a lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă.

Prin decizia civilă nr. 1825 A din data de 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului National, Ministerul Culturii şi Patrimoniului National, Muzeul Colecţiilor de Artă şi intervenientul Muzeul National de Artă al României.

Pronunţându-se astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar şi dezlegările irevocabile ale deciziei nr. 794/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se impuneau în cauză cu autoritate de lucru judecat şi prin care s-a reţinut că este nefondată susţinerea reclamanţilor conform căreia reprezentarea Statului Român în prezenta cauză ar trebui realizată prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

Recurentul-pârât a reprodus considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia civilă nr. 794/2019, în examinarea motivului de recurs care a privit acest aspect şi a conchis că, având în vedere aceste considerente, este indubitabil faptul că, prin decizia menţionată, Înalta Curte a statuat în mod irevocabil asupra temeiniciei excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, stabilind, totodată, faptul că, în cauza dedusă judecăţii, reprezentarea Statului Român se realizează de către Ministerul Culturii, nu de Ministerul Finanţelor Publice.

În opinia recurentului-pârât, soluţia instanţei de apel privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care:

"în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurentul a arătat că prin decizia nr. 1822A/03 iulie 2019, interlocutorie, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile formulate de reclamanţi, a anulat încheierile din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre judecare, sens în care a acordat termen de judecată la data de 23 septembrie 2019, reţinând în motivarea soluţiei adoptate, că motivele de apel invocate de apelanţii-reclamanţi privind reprezentarea în proces a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sunt neîntemeiate, având în vedere dezlegarea obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu care reprezentarea Statului, în litigiul pendinte, se realizează prin Ministerul Culturii, iar nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a constatat faptul că Înalta Curte, prin decizia nr. 794/2019, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dezlegat această problema de drept, în sensul că, în prezentul proces, reprezentarea Statului Român se realizează prin Ministerul Culturii şi nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Totodată, instanţa de apel constată că, "în cauză, s-a pus problema participării Ministerului Finanţelor Publice numai în calitate de reprezentant al statului, nefiind chemat în judecată în nume propriu, situaţie în care, din această perspectivă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia este neîntemeiată".

Soluţia respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice se regăseşte şi în dispozitivul încheierii anterior menţionate, dar şi, implicit, în dispozitivul deciziei civile nr. 1825 A/2019.

Prin urmare, considerentele instanţei de apel referitoare la aprecierea ca neîntemeiate a motivelor de apel invocate de apelanţii-reclamanţi privind reprezentarea în proces a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dată fiind dezlegarea obligatorie realizată de Înalta Curte, care a constatat caracterul fondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi reprezentarea Statului, în litigiul pendinte, prin Ministerul Culturii, se află în evidentă contradicţie cu considerentele privind aprecierea ca neîntemeiată a aceleiaşi excepţii, astfel cum aceasta se regăseşte redată în paragraful 4 din pagina nr. 2 a încheierii pronunţate de aceeaşi instanţă la data de 23 septembrie 2019.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în cauza pendinte nu a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu, acesta nefiind chemat în judecată în nume propriu, ci în reprezentarea Statului Român.

La judecarea cauzei în primă instanţă, la termenul de judecată din data de 24 mai 2013, a fost formulată oral excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost motivată şi în scris pentru termenul din data de 31 mai 2013.

Asupra acestei excepţii s-a pronunţat instanţa de fond, în sensul admiterii excepţiei invocate, cu consecinţa respingerii acţiunii în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, au formulat apel reclamanţii, iar una dintre criticile aduse în apel a vizat admiterea, în mod greşit, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fapt reţinut, de altfel, de către instanţa de apel în considerentele deciziei interlocutorii nr. 1122 A/03 iulie 2019, prin care curtea de apel a constatat că sunt neîntemeiate motivele de apel invocate de apelanţii reclamanţi privind reprezentarea în proces a Statului Român de către Ministerul Finanţelor Publice.

A susţinut acest recurent că, pronunţându-se asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu, excepţie neinvocată în cauză de niciuna din părţile litigante şi nici din oficiu de către instanţă, dezlegarea dată de instanţa de apel, prin încheierea recurată, este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care:

"Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".

Totodată, soluţia de admitere, în parte, a acţiunii în contradictoriu şi cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fără ca în sarcina acestuia să fie stabilită o obligaţie, astfel cum s-a dispus prin decizia civilă nr. 1825 A/25 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în conformitate cu care Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil, ceea ce înseamnă că ori de câte ori este vorba despre bunuri având această natură, reprezentarea statului nu poate fi realizată în altă modalitate; în plus, prevederile art. 25 Decretul nr. 31/1954 stabilesc faptul că: "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".

Pentru aceste argumente, recurentul-pârât a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii, faţă de această parte, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul Muzeul National de Artă al României a solicitat admiterea recursului şi modificarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că la soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei, instanţa de apel a reţinut că, deşi donaţia a fost încheiată între prezenţi şi cu respectarea art. 813 C. civ., fiind întocmit un act autentic notarial, totuşi actul de donaţie este lovit de nulitate absolută având în vedere faptul că Decizia Comitetului Executiv al Capitalei nr. 4836/19 decembrie 1950 nu este încheiată în formă autentică. În acest sens, instanţa a reţinut că "procura trebuie să fie autentică deoarece donaţia este un contract solemn, iar mandatul formează un tot unitar cu donaţia ce urmează a fi încheiată".

În opinia acestui recurent, instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic constând în decizia Comitetului Executiv nr. 4836/1950 prin care N. a fost împuternicit să semneze la notariat actul de donaţie în numele donatarului.

Astfel, decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 4836/1950 face corp comun cu Decizia nr. 882/1951 prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donaţia soţilor Slătineanu şi a impus la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie dând declaraţie de acceptare a donaţiei Slătineanu.

A susţinut acest recurent că în aprecierea legalităţii şi autenticităţii celor două decizii emise de comitetul executiv, instanţa era datoare să ţină seama de dispoziţiile dreptului comun reprezentat de art. 1171 C. civ., dar şi de dispoziţiile din legile speciale care reglementau organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare şi ale oficiilor juridice ale ministerelor şi sfaturilor populare.

Potrivit art. 1171 C. civ., pentru ca un înscris să fie autentic este necesar ca: (i) să fie întocmit de un funcţionar public; (ii) funcţionarul să aibă competenţa materială şi teritorială de a întocmi înscrisul şi (iii) înscrisul să fie întocmit cu respectarea formalităţilor cerute de lege.

A susţinut acest recurent că din examinarea legalităţii Deciziei nr. 4836/1950, prin prisma dispoziţiilor legale în materie în vigoare la data perfectării donaţiei, rezultă că respectivul act este unul autentic potrivit art. 1171 C. civ., fiind întocmit de funcţionari competenţi să funcţioneze la locul unde s-a întocmit actul şi având atribuţiuni în acest sens - preşedintele şi secretarul comitetului executiv.

Astfel, Decizia nr. 4836/1950 a fost semnată de preşedintele şi secretarul Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei care aveau calitatea de funcţionari. Potrivit art. 12 şi 13 din Decretul nr. 259/1950 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare, sfatul popular era organul local al puterii de stat care exercita puterea de stat şi care avea ca organ executiv şi de dispoziţie comitetul executiv care, la rândul său, era compus din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi membrii.

De asemenea, potrivit art. 6 lit. g) şi n) din Decretul nr. 259/1950, Sfatul Popular avea drept sarcini principale, "asigurarea nivelului ridicat cultural (...) al maselor", respectiv "sporirea bunurilor comune ale poporului".

În fine, Decretul nr. 87/1950 pentru organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice ale ministerelor şi sfaturilor populare în raport de care a fost emisă Decizia nr. 4836/1950, stabileşte că Oficiile Juridice reprezintă Sfatul Popular pe bază de delegaţie, fără a se menţiona expres necesitatea încheierii acesteia în formă autentificată, tocmai în considerarea faptului că respectivele decizii-delegaţii, întrunind cerinţele art. 1171 C. civ., erau acte autentice.

A arătat acest recurent că, în practica judecătorească, instanţele au reţinut în mod constant că deciziile de acceptare a donaţiilor emise de fostele comitete executive al sfaturilor populare erau documente autentice astfel încât nu era necesară încheierea în format notarial. În acest sens a arătat că prin decizia nr. 246/20 septembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, s-a reţinut că decizia nr. 990/04 iulie 1962 prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Mureş a acceptat oferta de donaţie este act autentic chiar dacă nu este întocmit în formă notarială; în acord cu această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că: "au fost respectate, cât priveşte acceptarea donaţiei, dispoziţiile art. 813 C. civ., întrucât decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean de acceptare a donaţiei, emisă în condiţiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 are caracter de act autentic, conform art. 1171 C. civ..". De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că "întocmirea deciziei prin care au fost acceptate mai multe oferte de donaţie a fost făcută de funcţionarul prevăzut de art. 1171 C. civ. (preşedintele şi secretarul Comitetului Executiv), având competenţă să funcţioneze în locul unde actul s-a întocmit şi cu atribuţiuni în acest sens. Rezultă că forma autentică a acceptării ofertei a fost asigurată şi, în felul acesta, au fost respectate dispoziţiile art. 813 C. civ..".

Sub un alt aspect, acest recurent a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 4836/1950 deoarece, fiind emisă cu respectarea Decretului nr. 259/1950 de către funcţionarii competenţi, Decizia Comitetului Executiv nr. 882/1951, prin care, la art. 3, a fost împuternicit oficiul juridic să autentifice actul de donaţie este un act autentic în raport de dispoziţiile art. 1171 C. civ.

De asemenea, s-a susţinut că fiind emisă în puterea legii (Decretul nr. 87/1950 şi Decretul nr. 259/1950), Decizia nr. 4836/1950 este un act autentic şi face corp comun cu Decizia Comitetului Executiv nr. 882/1951 prin care a fost împuternicit Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie.

În ceea ce priveşte obiectul împuternicirii cuprinse în Decizia nr. 4836/1950 s-a arătat că potrivit art. 1 alin. (1) şi (3), N. - şeful Oficiului Juridic era împuternicit "a semna şi a se prezenta în numele şi pentru Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române în faţa oricăror instanţe judecătoreşti în legătură cu acţiunile în justiţie (alin. (1) şi autentificarea oricăror acte, contracte, convenţii, acte privitoare la orice fel de înstrăinări sau achiziţionări de bunuri mobile . . . . . . . . . .pe baza aprobărilor date de organele competente al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române". Aşadar, în condiţiile în care exista aprobarea Comitetului Executiv privind acceptarea donaţiei Slătineanu, semnarea actului de donaţie la notariat este perfect legală.

Pentru argumentele expuse, susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit mandatul încredinţat de Comitetul Executiv, realizând, totodată, şi o aplicare greşită a legii în vigoare la data perfectării donaţiei, recurentul Muzeul Naţional de Artă a României a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie.

Recurenţii-intimaţi B., C., D., D., F., G. şi M. au formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea recursului, ca inadmisibil, în ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii hotărârilor atacate ca fiind legale şi temeinice.

În argumentarea excepţiei inadmisibilităţii recursului, au arătat că susţinerile recurentului-pârât privind pretinsele contradicţii dintre considerente şi dispozitiv, constând în menţinerea de către instanţa de apel a calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezintă în realitate o simplă eroare materială care se regăseşte în cuprinsul dispozitivului hotărârii atacate, întrucât prin considerentele hotărârii intermediare nr. 1122A/03 iulie 2019, pronunţate de aceeaşi instanţă de apel, s-a reţinut în mod expres că "în ceea ce priveşte reprezentarea Statului Român în prezentul proces, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat această problemă de drept, prin decizia nr. 794 din 17 aprilie 2019, obligatorie conform art. 315 alin. (1) din Codul de procedură, în sensul că obiectul litigiului îl reprezintă revendicarea unor bunuri culturale ce compun «Colecţia de artă comparată I. şi H. Slătineanu», ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, act normativ care conţine norme speciale de reprezentare a Statului Român, în considerarea naturii şi calităţii acestor bunuri, obiect al reglementării specifice".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 şi a reţinut că reprezentarea statului prin Ministerul Culturii se realizează, inclusiv în raporturile de drept procesual, ori de câte ori se dezbat probleme legate de bunuri mobile aparţinând patrimoniului cultural naţional.

În consecinţă, curtea de apel a reţinut că motivele de apel invocate de reclamanţi privind reprezentarea în proces a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sunt neîntemeiate.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare şi la recursul promovat de recurentul Muzeul Naţional de Artă a României, solicitând anularea recursului, iar pe fond, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Recurentul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, admiterea recursului propriu şi modificarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951.

De asemenea, recurentul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea, în parte, a încheierii din data de 23 septembrie 2019, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Examinând încheierea şi decizia recurate, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sunt fondate şi urmeză a fi admise în limitele şi pentru motivele ce vor succede.

Cu referire la încheierea ce face obiectul recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi şi recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că actul de procedură care conţine soluţiile criticate în recurs, privitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice şi autoritatea de lucru judecat reţinută cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, a fost pronunţată în şedinţa publică din 30 septembrie 2019, ca urmare a amânării pronunţării, măsură dispusă la data de 23 septembrie 2019, când au avut loc dezbaterile asupra excepţiilor.

Cum încheierea care conţine soluţiile pronunţate de curtea de apel asupra excepţiilor menţionate cuprinde în practica o eroare materială în privinţa datei la care s-a desfăşurat şedinţa de judecată, în sensul că aceasta este 23 septembrie 2019 (dată la care în realitate au fost puse în discuţia părţilor excepţiile, fiind dispusă măsura amânării pronunţării), în loc de 30 septembrie 2019 (dată menţionată în dispozitiv ca moment al pronunţării), eroare care nu a fost îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ., Înalta Curte a luat act în şedinţa publică din 01 iulie 2020, conform menţiunilor cuprinse în încheierea de şedinţă de la acea dată, de precizările formulate de reprezentantul recurenţilor-reclamanţi şi de reprezentantul recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că încheierea care face obiectul controlului judiciar este cea pronunţată la data de 30 septembrie 2019.

Examinând recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, şi a deciziei civile nr. 1825A/25 noiembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, Înalta Curte constată că este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin care recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut că încheierea şi decizia recurate au fost pronunţate cu încălcarea dezlegărilor irevocabile cuprinse în decizia civilă nr. 794/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, care se impun cu autoritate de lucru judecat, respectiv cu nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ca şi criticile prin care s-a arătat că decizia şi încheierea recurate conţin motive contradictorii, sunt fondate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, la data de 30 septembrie 2019, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, precum şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a pârâtului Muzeul Colecţiilor de Artă.

Prin decizia civilă nr. 1825 A din data de 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului National, Ministerul Culturii şi Patrimoniului National, Muzeul Colecţiilor de Artă şi intervenientul Muzeul National de Artă al României.

Examinând calitatea de reprezentant al Statului Român în cauză, curtea de apel a reţinut în încheierea care face obiectul controlului judiciar că prin decizia nr. 794/2019, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, secţia I civilă, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a fost dezlegată această problemă de drept, în sensul că, în prezentul proces, reprezentarea Statului Român se realizează prin Ministerul Culturii şi nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin aceeaşi încheiere instanţa de apel a reţinut că problema participării în cauză a Ministerului Finanţelor Publice a fost analizată numai din perspectiva calităţii de reprezentant al statului, acesta nefiind chemat în judecată în nume propriu; a conchis această instanţă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este neîntemeiată.

Înalta Curte reţine că, deşi prin încheierea pronunţată la data de 30 septembrie 2019 curtea de apel a reţinut în mod corect că în speţă s-a stabilit în mod irevocabil că reprezentarea Statului Român se realizează prin Ministerul Culturii şi nu prin Ministerul Finanţelor Publice, prin decizia nr. 1825A/25 noiembrie 2019, cererea de chemare în judecată a fost admisă şi în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, măsură care contravine dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar şi propriilor statuări ale instanţei de apel, cuprinse în încheierea pronunţată la data de 30 septembrie 2019.

Pronunţându-se astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", având în vedere dezlegările irevocabile cuprinse în decizia nr. 794/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care se impuneau în cauză cu autoritate de lucru judecat şi prin care s-a reţinut că este nefondată susţinerea reclamanţilor în sensul că reprezentarea Statului Român în prezenta cauză ar trebui realizată prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, stabilindu-se că, în cauza dedusă judecăţii, reprezentantul Statului Român este Ministerul Culturii.

Sub un alt aspect, considerentele instanţei de apel referitoare la aprecierea ca neîntemeiate a motivelor de apel invocate de apelanţii-reclamanţi privind reprezentarea în proces a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dată fiind dezlegarea obligatorie dată de Înalta Curte, care a constatat caracterul fondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi reprezentarea Statului, în litigiul pendinte, prin Ministerul Culturii, se află în evidentă contradicţie cu considerentele privind aprecierea ca neîntemeiată a aceleiaşi excepţii, aşa cum aceasta se regăseşte redată în paragraful 4 din pagina nr. 2 a încheierii pronunţate de aceeaşi instanţă la data de 30 septembrie 2019, astfel că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi, care au arătat că recursul declarat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este inadmisibil sub aspectul criticilor examinate întrucât pretinsele contadicţii între considerente şi dispozitiv reprezintă simple erori materiale.

Examinând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a arătat că în cauza pendinte nu a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu, acesta nefiind chemat în judecată în nume propriu, ci în reprezentarea Statului Român, Înalta Curte constată că sunt fondate, iar soluţia de respingere, prin încheierea recurată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este nelegală întrucât aşa cum însăşi instanţa de apel a reţinut, acest minister nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci doar în calitate de reprezentant al statului; în plus, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice nu a fost invocată în condiţiile legii de nicio parte din proces.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012 şi împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă

Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M., B., C., D., D., F. şi G. împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte constată că nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte menţionează că, întrucât obiectul recursului îl reprezintă hotărârea atacată, criticile de nelegalitate trebuie să fie formulate cu referire directă la soluţia pronunţată în faza procesuală a apelului.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au dezvoltat critici privitoare la condiţiile în care operează autoritatea de lucru judecat însă, analiza acestor critici va fi făcută de instanţa de recurs cu referire concretă la considerentele instanţei de apel şi la situaţia particulară a cauzei.

Astfel, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, curtea de apel a reţinut că, prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti sub nr. x/1995, reclamanţii A., B., K., F. şi E. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie obiectele de artă ce alcătuiesc Colecţia Slătineanu. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că autorii lor, H. şi I., au fost obligaţi să doneze bunurile ce alcătuiau Colecţia Slătineanu, fiind ameninţaţi cu domiciliul forţat şi cu arestarea.

Prin sentinţa civilă nr. 3158/3 mai 1996, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat nulitatea contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 la fostul Notariat de Stat al Municipiului Bucureşti, reţinând că actului de donaţie îi lipseşte un element esenţial, şi anume, animus donandi, voinţa reală a celor care au donat nefiind aceea de a gratifica Statul Român, ci de a apăra întreaga colecţie şi chiar viaţa membrilor de familie, care se aflau în stare de pericol.

Prin decizia civilă nr. 2759/A/22 noiembrie 1996, pronunţată în dosarul nr. x/1996, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Muzeul Naţional de Artă al României şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 3158/1996, în sensul că a respins acţiunea.

În această decizie, tribunalul a reţinut, din probele administrate în cauză, că donatorii şi-au exprimat consimţământul care însă a fost afectat de violenţă, elementul obiectiv fiind alcătuit din presiunile organelor statului de la data întocmirii actului de donaţie, elementul subiectiv fiind temerea pentru viaţa şi libertatea donatorilor şi a familiei acestora. Tribunalul a considerat că se află în prezenţa unui viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă a contractului de donaţie şi care poate fi invocat, conform art. 3 şi 9 din Decretul nr. 167/1958, în termen de 3 ani de când violenţa a încetat, practica judecătorească statuând că violenţa exercitată de regimul comunist a încetat în decembrie 1989, sub acest aspect tribunalul a considerând că acţiunea apare ca fiind prescrisă.

Recursul formulat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 2759/A din 22 noiembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În această decizie, curtea de apel a reţinut că recurenţii-reclamanţi au învestit instanţele judecătoreşti cu o acţiune în nulitatea actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti, motivând că actul juridic a fost încheiat de autorii reclamanţilor sub presiunea şi ameninţarea cu arestarea şi cu domiciliul forţat. Curtea de apel a constatat că tribunalul a verificat susţinerile din acţiunea reclamanţilor în temeiul probelor administrate în cauză, susţineri care au fost apreciate ca reale, în sensul că actul juridic a fost încheiat de autorii recurenţilor sub temerea pentru viaţa acestora şi a familiei lor.

De asemenea, curtea de apel a reţinut că, din motivarea acţiunii rezultă că actul juridic a fost afectat de un viciu de consimţământ, violenţa, care atrage nulitatea relativă a contractului de donaţie şi nu de lipsa voinţei de a dona, aşa cum greşit au afirmat recurenţii. Fiind în prezenţa unei nulităţi relative, curtea de apel a apreciat că în mod legal tribunalul a constatat că acţiunea în nulitate este supusă termenului de prescripţie de trei ani, termen care a început să curgă la data încetării violenţei, şi anume, decembrie 1989.

La data de 19 aprilie 2001, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, o nouă cerere de chemare în judecată, prin care reclamanţii A., B., K., F. şi E. au chemat în judecată Muzeul Naţional de Artă şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând anularea actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 la fostul Notariat de Stat al Municipiului Bucureşti şi arătând că autorii lor au fost ameninţaţi cu arestarea şi domiciliul forţat, J. fiind deţinut din motive politice.

Prin sentinţa nr. 503/29 mai 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de donaţie.

Prin decizia civilă nr. 461/26 iunie 2007, menţinută în recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor. Curtea de apel a analizat decizia civilă nr. 2759/A din 22 noiembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi cea de-a doua cerere de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a reţinut că este îndeplinită condiţia identităţii de părţi chiar dacă în primul proces a fost chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti iar în cea de-a doua cauză, municipiul Bucureşti prin Primarul General. De asemenea, Curtea a apreciat că este întrunită şi cerinţa identităţii de obiect, întrucât în primul proces instanţa s-a pronunţat asupra viciului de consimţământ al violenţei, ca motiv de nulitate relativă, iar în prezenta cauză se invocă acelaşi motiv de nulitate relativă.

Curtea de apel a considerat că nu este relevantă împrejurarea că prin acţiunea formulată în anul 1995 reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului, deoarece, pentru a se stabili identitatea de obiect, se ia în considerare, ca prim termen de referinţă, hotărârea instanţei.

În acest sens, curtea de apel a constatat că instanţa care a soluţionat prima acţiune s-a considerat învestită cu examinarea motivului de nulitate relativă rezultând din viciul violenţei, acesta fiind şi obiectul celei de-a doua acţiuni.

A conchis această instanţă că există putere de lucru judecat chiar dacă în cadrul acţiunilor calificate de reclamanţi diferit obiectul acestora a fost formulat distinct, în condiţiile în care din cuprinsul acţiunilor se desprinde că, în realitate, reclamanţii au urmărit de fiecare dată acelaşi scop, şi anume, anularea contractului invocând vicierea consimţământului prin violenţă.

În speţă, prin hotărârea atacată cu recurs, curtea de apel a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru a se reţine autoritatea lucru judecat întrucât situaţia de fapt invocată de reclamanţi în susţinerea capătului de cerere privind nulitatea donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona este aceeaşi cu cea invocată în procesele anterioare.

Prin criticile formulate, recurenţii-reclamanţi au imputat curţii de apel că nu a analizat condiţiile impuse de prevederile legale care reglementează autoritatea de lucru judecat în sensul verificării triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, precum şi că a realizat o confuzie între cauza acţiunii civile şi cauza cererii de chemare în judecată şi o altă confuzie între temeiurile juridice invocate în cererile formulate, respectiv lipsa animus donandi, ca motiv de nulitate absolută, respectiv violenţa - viciu de consimţământ care atrage nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite în condiţiile în care prin decizia atacată Curtea de Apel Bucureşti a constatat că printr-o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat (decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului de donaţie pentru lipsa intenţiei de a dona a donatorilor a fost calificată drept cerere de anulare a donaţiei pentru existenţa viciului de consimţământ constând în violenţă, iar prin sentinţa nr. 503/29 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 461/26 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinută în recurs, a fost reţinută într-un proces anterior autoritatea de lucru judecat, instanţele judecătoreşti făcând o analiză punctuală a condiţiilor privitoare la existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Faţă de istoricul litigiilor declanşate de reclamanţi şi de împrejurarea că reclamanţii au reiterat aceeaşi situaţie de fapt care a fost calificată juridic în procesele anterioare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că subzistă identitatea de obiect şi cauză; de asemenea, a apreciat că subzistă şi identitatea de părţi.

Înalta Curte reţine că este real că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţia dedusă judecăţii în vreme ce cauza cererii de chemare în judecată este definită drept fundamentul pretenţiei deduse judecăţii însă, în speţă, situaţia de fapt invocată de reclamanţi în sensul lipsei intenţiei donatorilor de a dona a fost calificată, prin decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind nu o acţiune în nulitatea actului de donaţie autentificat sub nr. x/1951 de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti pentru lipsa intenţiei de a dona, cum au susţinut reclamanţii (motivând că actul juridic a fost încheiat de autorii reclamanţilor sub presiunea şi ameninţarea cu arestarea şi cu domiciliul forţat), ci o acţiune în anularea donaţiei pentru motivul de nulitate relativă constând în existenţa unui viciu de consimţământ, şi anume violenţa.

În cauză, autoritatea de lucru judecat cu privire la cererea de constatare a contractului de donaţie având ca fundament lipsa animus donandi fost reţinută, aşa cum în mod corect a menţionat curtea de apel, prin sentinţa nr. 503/29 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 461/26 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizie care a fost menţinută în recurs. Prin aceste hotărâri judecătoreşti au fost examinate condiţiile impuse de tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Or, faţă de hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în cauză, recurenţii-reclamanţi nu pot reitera cu succes motivul de nulitate constând în lipsa intenţiei de a dona ca element al cauzei, nu al consimţământului, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a hotărârilor menţionate.

Din perspectiva părţilor, Înalta Curte reţine că în mod corect curtea de apel a reţinut că noua cerere de chemare în judecată este formulată de aceeaşi reclamanţi ori succesorii acestora, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, care a participat şi în litigiile anterioare, atragerea în proces în proces a Statului Român, nefiind de natură să conducă la o altă soluţie.

Pe cale de consecinţă, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M., B., C., D., D., F. şi G. împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012 urmează a fi respins, nefiind necesară examinarea celorlalte critici.

Examinând, în continuare, recursul declarat de recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată că este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că prin criticile formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât Muzeul National de Artă al României a susţinut că, soluţionând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 813 C. civ., reţinând că actul de donaţie este lovit de nulitate absolută având în vedere faptul că Decizia Comitetului Executiv al Capitalei nr. 4836/19 decembrie 1950 nu este încheiată în formă autentică. În acest sens, instanţa a reţinut că "procura trebuie să fie autentică deoarece donaţia este un contract solemn, iar mandatul formează un tot unitar cu donaţia ce urmează a fi încheiată".

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va examina criticile din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ, acestea punând în discuţie aplicarea unei dispoziţii legale, iar nu interpretarea naturii şi înţelesului Deciziei Comitetului Executiv al Capitalei nr. 4836/19 decembrie 1950.

Înalta Curte reţine că este real că dispoziţiile art. 813 C. civ. impun ad validitatem condiţia formei autentice pentru încheierea valabilă a actului de donaţie, aceeaşi condiţie de formă fiind aplicabilă şi contractului de mandat, în ipoteza încheierii contractului prin reprezentant.

Însă, aşa cum rezultă din textul de lege enunţat, forma actului juridic este aceea de înscris autentic. Noţiunea de înscris autentic nu este limitată la actul autentificat de notar; potrivit dispoziţiilor art. 1171 C. civ., înscrisul autentic este actul întocmit cu solemnităţile cerute de lege de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul a fost încheiat.

Prin urmare, categoria actelor autentice include actele autentificate de notari, actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti, etc.

În speţă, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 813 C. civ., apreciind că actul juridic constând în decizia Comitetului Executiv nr. 4836/1950 prin care N. a fost împuternicit să semneze la notariat actul de donaţie în numele donatarului nu are valoarea unui înscris autentic.

Astfel, decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 4836/1950 face corp comun cu Decizia nr. 882/1951 prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donaţia soţilor Slătineanu şi a impus la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donaţie, dând declaraţie de acceptare a donaţiei Slătineanu.

Potrivit art. 1171 C. civ., pentru ca un înscris să fie autentic este necesar: să fie întocmit de un funcţionar public; funcţionarul să aibă competenţa materială şi teritorială de a întocmi înscrisul şi înscrisul să fie întocmit cu respectarea formalităţilor cerute de lege.

Înalta Curte reţine că, prin prisma dispoziţiilor legale în materie în vigoare la data perfectării donaţiei, Deciziei nr. 4836/1950 are valoarea unui înscris autentic potrivit art. 1171 C. civ., fiind întocmit de funcţionari competenţi să funcţioneze la locul unde s-a întocmit actul şi având atribuţiuni în acest sens - preşedintele şi secretarul comitetului executiv.

Sub acest aspect, se reţine că înscrisul autentic se bucură de prezumţia de validitate, astfel că sarcina probei sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1171 C. civ. revine celui care invocă neregularitatea; în speţă, nu s-a contestat calitatea de funcţionari având atribuţii în domeniu a semnatarilor Deciziei nr. 4836/1950, ci s-a apreciat că înscrisul nu este autentic întrucât nu a fost autentificat la notar.

Acest argument al instanţei de apel nu poate fi primit, înscrisul prin care a fost desemnat reprezentantul statului care a participat la încheierea contractului de donaţie fiind întocmit în condiţiile art. 1171 C. civ., astfel că forma autentică la încheierea donaţiei a fost asigurată, fiind respectate dispoziţiile art. 813 C. civ.

Cu referire la considerentele instanţei de apel în sensul că nu este permis ca agentul instrumentator să coincidă cu una din părţile actului, Înalta Curte reţine că înscrisul cu referire la care s-a considerat că nu îndeplineşte condiţia de a fi autentic nu necesita autentificare la notar, iar desemnarea de către Comitetul Executiv al Capitalei a propriului reprezentant la încheierea actului de donaţie nu îl transformă pe acesta în agent instrumentator.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 813 C. civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza urmând a fi trimisă pentru examinarea motivului de nulitate care nu a fost cercetat de instanţa de apel, privitor la lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare la analiza recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva sus-menţionatei decizii.

Prin recursul declarat de împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenţii-reclamanţi M., B., C., D., D., F. şi G. nu au formulat veritabile critici de nelegalitate, ci au învederat, pentru ipoteza admiterii recursului declarat de pârâţi, că instanţa de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate.

Faţă de considerentele expuse care susţin soluţia de admitere a recursurilor declarate de recurenţii-pârâţi Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, constatând că prin decizia menţionată curtea de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate, Înalta Curte va admite şi acest recurs, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei.

Vor fi menţinute dispoziţiile din decizia care face obiectul controlului judiciar privitoare la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu, respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, dispoziţii care nu au făcut obiectul criticilor de recurs.

Ca efect al respingerii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, în şedinţa din 30 septembrie 2019, urmează a fi menţinută şi soluţia de respingere a capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, în considerarea existenţei autorităţii de lucru judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M., B., C., D., D., F. şi G. împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Admite recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii pronunţate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Admite recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi M., B., C., D., D., F. şi G., de recurentul Muzeul Naţional de Artă al României şi de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR.

Menţine dispoziţiile deciziei atacate privind respingerea acţiunii formulate, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecţiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu; respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; respingerea capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a donaţiei pentru lipsa intenţiei de a dona, în considerarea existenţei autorităţii de lucru judecat, şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iulie 2020.