Revision for res judica: representative standing, costs liability, and reinstatement deadline after contradictory reasoning

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

La data de 20 iunie 2019 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2019, cererea prin care A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 122 A/16.04.2019, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, în dosarul nr. x/2017, pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 509 (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că aceasta conţine dispoziţii potrivnice celor statuate în considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 2288/26.05.2015, pronunţată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. x/2013, precum şi celor statuate în considerentele deciziei nr. 1726/23.11.2016, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2015.

2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1092 A din 6 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire; a admis excepţia tardivităţii; a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., împotriva deciziei civile nr. 122A/16.04.2019, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul C.; a fost obligată revizuenta să plătească intimatului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., criticând soluţia pentru nelegalitate.

O primă critică ce se regăseşte la punctele 1, 2 şi 6 din cererea de recurs, subsumată de recurentă motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 şi 7 C. proc. civ., este cu privire la persoana care are calitatea de revizuentă/recurentă în cauză, recurenta invocând schimbarea de către instanţa de revizuire a calităţii procesuale active direct în calea de atac a revizuirii.

Se învederează că soluţionând cererea de revizuire, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu ocazia redactării deciziei recurate că ar avea calitatea de revizuentă A., persoană care a figurat în proces ca reprezentat legal al minorei B., cu toate că instanţa a comunicat toate actele de procedură şi a citat în calitate de revizuentă pentru singurul termen de judecată acordat în cauză, 06.09.2019, pe B., prin reprezentant legal.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se arată că instanţa de revizuire a tăgăduit valoarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. (care stabilesc cine are calitatea de parte în proces), a art. 204 alin. (1) şi 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual şi a calităţii părţilor, a art. 458 C. proc. civ., ce stabileşte că doar părţile pot exercita căile de atac, având în vedere că se reţine în calitate de revizuent o persoană pe care o reţine, totodată, în calitate de reprezentant legal, a art. 430 şi 431 C. proc. civ. şi a art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de revizuire a procedat la schimbarea calităţii procesuale active, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de următoarele dispoziţii legale: art. 36 C. proc. civ., ce stabileşte cine are calitatea procesuală de parte în proces, art. 204 alin. (1) şi 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual şi a calităţii părţilor, art. 14 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., ce instituie obligaţia de a se pune în discuţia părţilor, după legala citare a acestora, a cererilor şi excepţiilor invocate şi art. 458 C. proc. civ., ce stabileşte că numai părţile pot exercita căile de atac.

Este invocată şi încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce interzice aplicarea discriminatorie a legilor, inclusiv pe criterii precum statutul profesional al părintelui, dat fiind că instanţa reţine calitatea de parte a unei persoane care este reprezentant legal doar pentru a aplica norme de procedură ce se referă la judecători.

Încălcarea de către instanţa de revizuire a normelor de procedură cu referire la calitatea procesuală se susţine că este evidentă, de vreme ce, potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Calitatea de reclamant o poate avea doar titularul dreptului litigios pretins, în speţă minora B. fiind cea care a afirmat existenţa dreptului său la întreţinere şi la legături personale în contradictoriu cu pârâtul C., aceasta având calitatea de parte în dosarul nr. x/2017, atât în primă instanţă, cât şi în apel.

De asemenea, potrivit art. 458 C. proc. civ. căile de atac pot fi exercitate doar de părţile din proces, aşa încât, în condiţiile în care la prima instanţă, Judecătoria Braşov, reclamantă a fost B. şi tot aceasta a declarat apel, doar B. poate avea calitatea de revizuentă în cauză.

Se arată că este de domeniul evidenţei că reprezentantul legal nu poate să fie parte în proces, ci doar reprezentant legal al părţii.

Se susţine că şi dacă s-ar fi reţinut că A. are legitimare procesuală să formuleze cererea dedusă judecăţii, portrivit art. 37 C. proc. civ. raportat la art. 403 C. civ., nici atunci aceasta nu ar fi avut calitatea de parte, calitate ce este determinată de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., reclamant putând fi doar titularul dreptului litigios pretins, chiar dacă acţiunea poate fi introdusă în numele său de alte persoane sau organizaţii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se arată că prin decizia recurată Curtea de Apel Bucureşti încalcă autoritatea de lucru judecat de care se bucură încheierea din 21.01.2015, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că în acţiunea formulată de minora B., prin reprezentant legal, pentru majorarea pensiei de întreţinere şi modificarea programului de legături personale, minora are calitatea de reclamantă şi în raport de persoana sa se apreciază atât competenţa instanţei, cât şi îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile.

Se învederează că astfel s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că în acţiunile formulate de minora B., prin reprezentant legal, pentru majorarea pensiei de întreţinere şi modificarea programului de legături personale, calitatea de parte o are minora, A. fiind doar reprezentantul său legal.

Recurenta solicită să se constate că, reţinând că în cererea de revizuire are calitatea de revizuentă A., persoană care este doar reprezentantul legal al minorei, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură încheierea din 21.01.2015, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013.

Dezlegarea dată prin încheierea menţionată se arată că se impune şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dreptului la un proces echitabil, a principiului securităţii raporturilor juridice.

O altă critică ce se regăseşte la punctele 3, 5 şi 6 din cererea de recurs, critică subsumată de recurentă motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., vizează dispoziţia de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată.

Este susţinută incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta arătând că instanţa de revizuire tăgăduieşte valoarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., ce stabilesc cine are calitatea de parte în proces, art. 204 alin. (1) şi 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ce privesc modificarea cadrului procesual şi a calităţii părţilor, art. 458 C. proc. civ., în sensul că doar părţile pot exercita căile de atac, precum şi a prevederilor 430, 431 şi 453 C. proc. civ., a art. 31, 500 şi 501 C. civ., a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 parag. 1 din Convenţie.

De asemenea, recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (arătând că au fost încălcate prevederile art. 36, 37 şi 453 C. proc. civ.) şi 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 31, 500 şi 501 C. civ. şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), susţinând înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina unei persoane care este doar reprezentantul legal, care nu este titlular de drepturi/obligaţii în raportul juridic litigios, aşadar nu este parte în proces, potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., astfel că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., şi al cărui patrimoniu nu poate fi grevat decât de obligaţii personale, nu de obligaţiile persoanelor pe care le reprezintă (art. 31, 500 şi 501 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - interzicerea generală a discriminării).

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică faptul că instanţa nu a motivat şi nu a arătat care sunt dispoziţiile legale de drept material incidente în privinţa obligaţiei de plată de cheltuieli de judecată de către un reprezentant legal, arătând că nu s-a făcut nicio referire la prevederile art. art. 31, 500 şi 501 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - interzicerea generală a discriminării.

Se arată că se încalcă dispoziţiile de drept material potrivit cărora persoana care reprezintă partea în instanţă (în baza legii ori cu mandat) nu se identifică cu partea, nu face acte în nume propriu şi pentru sine, astfel că este nelegal să suporte cheltuieli de judecată care să-i afecteze patrimoniul personal. Într-o asemenea înţelegere a dispoziţiilor legale se susţine că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva faptului că s-ar aplica în mod discriminatoriu dispoziţiile legale, de vreme ce pentru cheltuielile ocazionate de exerciţiul drepturilor legale ale unui copil minor ajunge să fie ţinut în nume personal doar acela dintre părinţi care, asumându-şi obligaţiile părinteşti, exercită singur autoritatea părintească şi este singur reprezentant legal, nu şi celălalt părinte care a refuzat exerciţiul autorităţii părinteşti.

Recurenta învederează că exerciţiul autorităţii părinteşti se referă doar la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor pe care copilul le are/le asumă în nume propriu şi astfel nu implică confuziunea patrimoniilor părinţilor şi copiilor (art. 31 şi 500 C. civ.), părinţii care exercită autoritatea părintească fiind doar administratori ai patrimoniului copilului (art. 501 C. civ.).

O altă critică expusă de recurentă la punctele 4, 5 şi 6 din cererea de recurs, în raport de care se arată că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C. proc. civ., vizează modul de soluţionare a cererii de repunere în termenul de revizuire.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât a tăgăduit valoarea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ., astfel cum acest text este aplicabil termenelor de reglementare a oricărei căi de atac, atunci când reţine că acestea sunt inaplicabile în privinţa termenului de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Recurenta apreciază că acest aspect rezultă din considerentele deciziei, în care se reţine caracterul absolut al termenului prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la care nu se poate deroga în niciun fel.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta învederează că prin respingerea cererii de repunere în termenul de revizuire, admiterea excepţiei tardivităţii şi respingerea cererii de revizuire ca tardiv formulată instanţa a încălcat dispoziţiile art. 513 alin. (1) raportat la art. 186 C. proc. civ.

Se arată că sancţionarea unei părţi cu decăderea din dreptul de a exercita o cale de atac pentru neexercitarea acesteia în termen legal poate opera numai în situaţia în care se constată că neexercitarea dreptului prevăzut de lege îi este imputabilă, ceea ce implică faptul că aceasta, deşi a cunoscut încălcarea dispoziţiei legale ce permitea formularea căii de atac, a rămas în pasivitate.

Recurenta susţine că nu i se poate aplica această sancţiune procedurală, câtă vreme a luat cunoştinţă de încălcarea autorităţii de lucru judecat pe care o invocă prin cererea de revizuire dosar în momentul când i s-a comunicat decizia Tribunalului Braşov, adică după împlinirea termenului de o lună socotit de la pronunţarea acesteia.

Precizează că a formulat cererea de repunere în termenul de revizuire, ce reprezintă remediul prevăzut de lege pentru a înlătura această sancţionare a părţii prin pierderea unui drept procedural, dacă depăşirea termenului s-a produs din motive ce nu-i sunt imputabile, având în vedere că sancţiunea decăderii din dreptul de a formula cerere de revizuire, sancţiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., poate opera doar condiţionat de constatarea neglijenţei de care ar fi dat dovadă prin neexercitarea căii de atac în termenul legal.

Se impunea admiterea cererii de repunere în termenul de revizuire, cerere întemeiată pe faptul că revizuenta a luat cunoştinţă de încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziilor Tribunalului Prahova doar din lecturarea considerentelor deciziei Tribunalului Braşov, obiect al cererii de revizuire, atât în ceea ce priveşte soluţia asupra pensiei de întreţinere, cât şi în ceea ce priveşte soluţia asupra legăturilor personale.

Prin urmare, recurenta arată că imposibilitatea de a lua cunoştinţă până la momentul comunicării deciziei Tribunalului Braşov de existenţa considerentelor şi dezlegărilor potrivnice date de această ultimă instanţă asupra aceloraşi chestiuni litigioase tranşate în mod definitiv şi cu putere de lucru judecat prin cele două decizii definitive anterioare, constituie motiv temeinic justificat în sensul dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru a fi apreciată ca întemeiată cererea de repunere în termenul pentru formularea cererii de revizuire.

Recurenta apreciază că instanţa, statuând în sensul că cererea de repunere în termen este neîntemeiată, a încălcat nu numai regulile de procedură, nu numai dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., ce reglementează instituţia repunerii în termen ca un remediu pentru situţia în care cererea nu a fost formulată în termen fără vreo culpă din partea părţii care a pierdut un termen procedural, ci chiar dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, accesul efectiv la calea de atac a revizuirii neputând fi apreciată în speţă decât în raport de data la care revizuenta a putut cunoaşte încălcarea de către Tribunalul Braşov a drepturilor reglementate de art. 6 paragr. 1, art. 14 şi art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că dispoziţia de respingere a cererii de repunere în termenul de revizuire este nemotivată, iar considerentele reţinute în motivarea respingerii cererii de repunere în termenul de revizuire sunt contradictorii, luând în considerare că unele tind a motiva netemeinicia acesteia, în timp ce altele tăgăduiesc valoarea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. în materia revizuirii, tind a releva inadmisibilitatea cererii de repunere în termenul de revizuire, anume inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termen în materia revizuirii.

Recurenta mai susţine că motivarea instanţei în ceea ce priveşte aprecierea cererii de revizuire ca tardiv formulată este în contradicţie cu motivarea dată soluţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de repunere în termenul de revizuire. Se apreciază că din considerentele avute în vedere pentru respingerea ca tardiv formulată a cererii de revizuire ar reieşi că cererea de repunere în termenul de revizuire ar fi inadmisibilă, nu neîntemeiată, astfel cum a fost respinsă.

Totodată, recurenta învederează că a invocat motive distincte de repunere în termenul de revizuire, pe de o parte cu privire la soluţia pronunţată prin decizia atacată pronunţată de Tribunalul Braşov asupra pensiei de întreţinere, iar pe de altă parte cu privire la soluţia pronunţată prin aceeaşi decizie asupra legăturilor personale ale minorei cu pârâtul, însă instanţa de revizuire a reţinut în considerentul de la pagina 7, paragraful 8 doar pe cele referitoare la dezlegările asupra pensiei de întreţinere. Se apreciază că doar acestea au fost analizate, motivele cu privire la soluţia pronunţată prin aceeaşi decizie asupra legăturilor personale ale minorei cu pârâtul nefiind examinate.

Se mai arată că prin refuzul instanţei de a examina cererea de repunere în termenul de revizuire, dreptul său de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale a devenit iluzoriu, fiind încălcate prevederile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un remediu efectiv.

La data de 14 februarie 2020 revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Revizuenta a formulat cererea în temeiul dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ., solicitând să se stabilească dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pentru situaţia când cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ipoteză prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., când încălcarea autorităţii de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, nu poate rezulta din confruntarea dispozitivului ultimei hotărâri definitive cu cel al hotărârii definitive anterioare, aşadar nu poate fi cunoscută de partea interesată la momentul rămânerii definitive a hotărârii, anume la momentul pronunţării ultimei hotărâri definitive, ci doar la momentul comunicării ultimei hotărâri definitive ce conţine considerente potrivnice, moment ce se arată că de cele mai multe ori este ulterior împlinirii termenului de revizuire - mijlocul procedural prin care partea interesată poate obţine înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot pentru situaţia anterior expusă revizuenta a mai solicitat să se stabilească dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul comunicării hotărârii definitive ce face obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de considerente, ulterior împlinirii termenului de revizuire de o lună de la rămânerea definitivă a acesteia, constituie motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul C. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ. criticile formulate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 2 iunie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., împotriva deciziei nr. 1092A din 6 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Referitor la apărările prin care intimatul C. a susţinut nulitatea recursului declarat de revizuentă pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat prin încheierea menţionată că acestea nu pot conduce la pronunţarea unei soluţii parţiale asupra recursului, impunându-se a fi realizată evaluarea acestor aspecte în contextul unei judecăţi unitare a cererii de recurs care conţine şi critici ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea formulată de revizuentă, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte urmează a o respinge, reţinând următoarele.

Revizuenta a formulat cererea în temeiul dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ., solicitând să se stabilească dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pentru situaţia când cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ipoteză prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., când încălcarea autorităţii de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, nu poate rezulta din confruntarea dispozitivului ultimei hotărâri definitive cu cel al hotărârii definitive anterioare, aşadar nu poate fi cunoscută de partea interesată la momentul rămânerii definitive a hotărârii, anume la momentul pronunţării ultimei hotărâri definitive, ci doar la momentul comunicării ultimei hotărâri definitive ce conţine considerente potrivnice, moment ce se arată că de cele mai multe ori este ulterior împlinirii termenului de revizuire - mijlocul procedural prin care partea interesată poate obţine înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot pentru situaţia anterior expusă revizuenta a mai solicitat să se stabilească dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul comunicării hotărârii definitive ce face obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de considerente, ulterior împlinirii termenului de revizuire de o lună de la rămânerea definitivă a acesteia, constituie motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ. prevăd următoarele:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor".

Cu toate că dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ. nu definesc noţiunea de "chestiune de drept", în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Scopul procedurii este acela de a obţine o dezlegare de principiu a unor dispoziţii normative care sunt neclare, lacunare, de o complexitate deosebită şi care pot primi interpretări diferite prin hotărâri judecătoreşti.

Condiţia dificultăţii chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispoziţiile art. 519 - 520 din C. proc. civ., însă rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a acestora. Dificultatea chestiunii de drept rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii, ca şi condiţie a admisibilităţii, este necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită soluţionarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, astfel cum impun prevederile art. 519 din C. proc. civ., sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale sau chiar litigiul în cauză.

În absenţa dificultăţii, prin întrebarea formulată se urmăreşte, practic, determinarea modalităţii de aplicare în cauză a dispoziţiilor legale, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în cauză, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluţionarea fondului cauzei, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.

Dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ. se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, controversate şi esenţiale, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziţii neclare, lacunare, de o complexitate deosebită. În lipsa unei asemenea chestiuni de drept, revine instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei interpretarea dispoziţiilor legale,

Concret, în cauză s-a invocat problema dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pentru situaţia când cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea efectului autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., când încălcarea autorităţii de lucru judecat nu ar putea rezulta din confruntarea dispozitivului ultimei hotărâri definitive cu cel al hotărârii definitive anterioare, aşadar nu ar putea fi cunoscută de partea interesată la momentul rămânerii definitive a hotărârii, ci doar la momentul comunicării ultimei hotărâri definitive ce conţine considerente potrivnice, mijlocul procedural prin care partea interesată poate obţine înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, revizuenta a mai solicitat să se stabilească dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul comunicării hotărârii definitive ce face obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de considerente, ulterior împlinirii termenului de revizuire de o lună de la rămânerea definitivă a acesteia, constituie motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or nu rezultă, din aceste dispoziţii legale, o dificultate reală de interpretare, şi, pe cale de consecinţă, în aplicarea acestora, de natură să impună o dezlegare de principiu.

Stabilirea a ceea ce constituie un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi interpretarea dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în sensul dacă mijlocul procedural prin care partea interesată poate obţine înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezintă chestiuni care privesc soluţionarea cauzei şi se realizează în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, cu interpretarea şi aplicarea prevederilor legale incidente, astfel cum sunt reglementate de legiuitor.

Astfel, în lipsa unei reale dificultăţi a chestiunii de drept, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în împrejurările particulare ale cauzei excedează dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ.

Raportat la exigenţele anterior menţionate, se reţine că problemele de drept identificate de revizuentă în cuprinsul celor două întrebări nu se circumscriu noţiunii de chestiune de drept care să comporte o reală dificultate şi să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii, astfel că urmează a se respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte recursul formulat, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentă este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la primul motiv de recurs, cu privire la persoana care are calitatea de revizuentă/recurentă în cauză, recurenta invocând schimbarea de către instanţa de revizuire a calităţii procesuale active direct în calea de atac a revizuirii şi făcând trimitere la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele critice expuse de recurentă pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate reglementate de punctele 5 şi 7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt fondate.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de revizuire a procedat la schimbarea calităţii procesuale active, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de următoarele dispoziţii legale: art. 36 C. proc. civ., ce stabileşte cine are calitatea procesuală de parte în proces, art. 204 alin. (1) şi 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual şi a calităţii părţilor, art. 14 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., ce instituie obligaţia de a se pune în discuţia părţilor, după legala citare a acestora, a cererilor şi excepţiilor invocate şi a art. 458 C. proc. civ., ce stabileşte că numai părţile pot exercita căile de atac.

Înalta Curte reţine că, potrivit actelor de la dosar, minora B. are în prezent vârsta de 7 ani.

În temeiul dispoziţiilor art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ. nu are capacitate de exerciţiu minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani.

Conform prevederilor art. 57 alin. (2) C. proc. civ. "Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare."

De asemenea, dispoziţiile art. 80 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că "Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal."

Potrivit art. 37 C. proc. civ. (Legitimarea procesuală a altor persoane): "În cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general."

Conform art. 40 alin. (1) C. proc. civ. (Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile):

"Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz."

Din interpretarea dispoziţiilor legale redate anterior rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate sta în judecată personal, ci prin reprezentantul său legal.

Or, în speţă, s-a reţinut calitatea de reprezentant legal al minorei B. a doamnei A., iar nu formularea cererii în nume propriu, cu respectarea prevederilor legale menţionate, luând în considerare lipsa capacităţii de exerciţiu a minorei.

Recurenta susţine că au fost încălcate de către instanţa de revizuire normele de procedură cu referire la calitatea procesuală, de vreme ce potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, iar calitatea de reclamant o poate avea doar titularul dreptului litigios pretins, în speţă minora B. fiind cea care a afirmat existenţa dreptului său la întreţinere şi la legături personale în contradictoriu cu pârâtul C., aceasta având calitatea de parte.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, minora B. este titularul dreptului litigios pretins, însă în exercitarea acestui drept nu se poate face abstracţie de prevederile imperative ale art. 80 alin. (2) raportat la art. 37 şi art. 40 alin. (1) prima teză C. proc. civ., astfel că, deşi minora este titularul dreptului litigios pretins, aceasta nu poate sta în judecată personal, ci prin reprezentantul său legal, A., care formulează cererile în numele acesteia.

Prin urmare, în speţă nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., împrejurările cauzei impunând interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 36 şi art. 80 alin. (2) raportat la art. 37 şi art. 40 alin. (1) prima teză C. proc. civ.

Nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual şi a calităţii părţilor, art. 14 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., ce instituie obligaţia de a se pune în discuţia părţilor, după legala citare a acestora, a cererilor şi excepţiilor invocate şi art. 458 C. proc. civ., ce stabileşte că numai părţile pot exercita căile de atac.

Astfel, cu privire la persoana care are calitatea de revizuentă în cauză, se reţine că în decizia supusă revizuirii, anume decizia civilă nr. 122A/16.04.2019, pronunţată de Tribunalul pentru minori şi familie Braşov în dosarul nr. x/2017, are calitatea de apelant A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., iar în cauza având ca obiect revizuire, astfel cum rezultă din decizia nr. 1092/A/2019, pronunţată la primul şi singurul termen de judecată acordat în cauză, anume 6 septembrie 2019, în calitate de revizuentă figurează tot A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., astfel că nu rezultă că s-ar fi realizat o modificare a cadrului procesual, încălcare ce s-ar fi produs cu nerespectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., ce instituie obligaţia de a se pune în discuţia părţilor, după legala citare a acestora, a cererilor şi excepţiilor invocate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 458 C. proc. civ., potrivit cărora numai părţile pot exercita căile de atac, se constată că nu se poate reţine o încălcare a acestor prevederi, câtă vreme doamna A. a fost menţionată în cauză, în calitate de reprezentant legal al minorei B., potrivit celor reţinute în cele două hotărâri judecătoreşti, atât în decizia nr. 122A/16.04.2019 (supusă revizuirii), cât şi în decizia nr. 1092/A/2019 (pronunţată în cauza având ca obiect revizuire, atacată cu recurs în prezentul dosar).

De asemenea, având în vedere că A., reprezentantul legal al minorei B., care formulează cererile în numele acesteia şi le susţine în faţa instanţelor judecătoreşti conform normelor juridice reţinute anterior, are calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti, care este instanţa mai mare în grad faţă de Tribunalul Prahova, instanţă care a pronunţat primele hotărâri a căror autoritate de lucru judecat se arată că a fost încălcată, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., ţinând cont de raţiunile edictării acestuia, şi nu au fost încălcate prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce interzice aplicarea discriminatorie a legilor, inclusiv pe criterii precum statutul profesional al părintelui.

De altfel, aşa cum rezultă din partea introductivă a hotărârii atacate, cuprinzând dezbaterile de la termenul din 6.09.2019 ambele părţi au fost de acord că instanţa competentă este Curtea de Apel Bucureşti, aceasta fiind şi instanţa sesizată de către revizuentă, probabil întrucât litigiul în care s-a pronunţat hotărârea atacată cu cererea de revizuire a fost strămutat tocmai datorită calităţii de judecător a reprezentantului legal. Mai mult, chiar în recurs se susţine că rămâne câştigată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa judecăţii revizuirii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că prin decizia recurată Curtea de Apel Bucureşti a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură încheierea din 21.01.2015, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că în acţiunea formulată de minora B., prin reprezentant legal, pentru majorarea pensiei de întreţinere şi modificarea programului de legături personale, minora are calitatea de reclamantă şi în raport de persoana sa se apreciază atât competenţa instanţei, cât şi îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile. Dezlegarea dată prin încheierea menţionată se arată că se impune şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dreptului la un proces echitabil, a principiului securităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. invocat de reclamantă în cererea de recurs este nefondat.

Se reţine că în dosarul pendinte Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată cu o cerere de revizuire a deciziei nr. 122A/16.04.2019, pronunţată de Tribunalul pentru minori şi familie Braşov în dosarul nr. x/2017, Instanţele din Braşov devenind competente ca urmare a admiterii unei cereri de strămutare.

Ca atare, situaţia avută în vedere de Tribunalul Prahova la data soluţionării apelului referitor la competenţa Judecătoriei Ploieşti s-a schimbat nemaiputându-se reţine îndeplinirea condiţiilor de operare a unei eventuale autorităţi de lucru judecat a considerentelor hotărârii.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs înfăţişat de recurentă, ce vizează dispoziţia de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, motiv în susţinerea căruia sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele critice menţionate de recurentă se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că au fost încălcate prevederile art. 36, art. 37 şi 453 C. proc. civ., solicitând înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina unei persoane care este doar reprezentant legal şi nu este titular de drepturi/obligaţii în raportul juridic litigios, aşadar nu este parte în proces, potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., astfel că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Nu poate fi primită critica formulată de recurentă. Astfel cum s-a arătat anterior referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., împrejurările cauzei impun interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 36 şi 80 alin. (2) raportat la art. 37 şi art. 40 alin. (1) prima teză C. proc. civ.. Prin urmare, chiar dacă minora B. este titularul dreptului litigios pretins, având în vedere prevederile art. 80 alin. (2) C. proc. civ. aceasta nu poate sta în judecată personal, ci prin reprezentantul său legal, care formulează cererile în numele acesteia, le susţine în faţa instanţelor judecătoreşti şi îşi asumă consecinţele deciziilor sale.

Astfel, reţinând calitatea de reprezentant legal al minorei B. a doamnei A., luând în considerare lipsa capacităţii de exerciţiu a minorei, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, şi a dispus obligarea revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere soluţia dispusă de respingere a cererii de revizuire.

Noţiunea de parte care pierde procesul, din cadrul art. 453 C. proc. civ. trebuie interpretată potrivit raţiunii legii, adică de persoană care se află în culpă procesuală. Or este evident că, în cazul reprezentării legale prevăzute de art. 80 alin. (2) C. proc. civ., persoana care se află în culpă procesuală este cel care a luat deciziile în numele minorului, iar nu minorul care nu are capacitate de exerciţiu, conform art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ.

Pentru considerentele expuse mai sus nu pot fi reţinute ca fondate nici argumentele subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum în prezenta cauză A. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în calitate de reprezentant legal al minorei B., nu se poate reţine că au fost încălcate prevederile art. 31, art. 500 şi art. 501 din C. civ. şi art. 6 paragr. 1 din Convenţie, după cum nu se poate reţine nici că este discriminat părintele care exercită singur autoritatea părintească în raport de celălalt părinte, de vreme ce este obligat la cheltuielile ocazionate de exerciţiul drepturilor legale ale unui copil minor faţă de care are calitatea de reprezentant legal. Aspectele învederate de recurentă ţin de exercitarea autorităţii părinteşti, ce presupune atât drepturi, cât şi îndatoriri care privesc persoana şi bunurile copilului, or în speţă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a fost instituită în sarcina lui A., în considerarea calităţii acesteia de reprezentant legal al minorei, în virtutea căreia a luat propriile decizii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa nu a motivat şi nu a arătat care sunt dispoziţiile legale de drept material incidente în privinţa obligaţiei de plată de cheltuieli de judecată de către un reprezentant legal, arătând că nu s-a făcut nicio referire la prevederile art. art. 31, 500 şi 501 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - interzicerea generală a discriminării.

Critica este nefondată, având în vedere că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se stabileşte în temeiul dispoziţiilor legale din C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti a motivat acordarea cheltuielilor de judecată către intimat prin raportare la dispoziţiile art. 453 şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, ce vizează modul de soluţionare a cererii de repunere în termenul de revizuire şi în susţinerea căruia sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele critice expuse de recurentă pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate reglementate de punctele 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta învederează că prin respingerea cererii de repunere în termenul de revizuire, admiterea excepţiei tardivităţii şi respingerea cererii de revizuire ca tardiv formulată instanţa a încălcat dispoziţiile art. 513 alin. (1) raportat la art. 186 C. proc. civ., arătând totodată că sancţiunea decăderii din dreptul de a formula cerere de revizuire, sancţiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., poate opera doar condiţionat de constatarea neglijenţei de care ar fi dat dovadă prin neexercitarea căii de atac în termenul legal.

Recurenta susţine că se impunea admiterea cererii de repunere în termenul de revizuire, cerere întemeiată pe faptul că revizuenta a luat cunoştinţă de încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziilor Tribunalului Prahova doar din lecturarea considerentelor deciziei Tribunalului pentru minori şi familie Braşov, obiect al cererii de revizuire, atât în ceea ce priveşte soluţia asupra pensiei de întreţinere, cât şi în ceea ce priveşte soluţia asupra legăturilor personale. Apreciază că instanţa, statuând în sensul că cererea de repunere în termen este neîntemeiată, a încălcat regulile de procedură ce reglementează instituţia repunerii în termen ca un remediu pentru situaţia în care cererea nu a fost formulată în termen fără vreo culpă din partea părţii care a pierdut un termen procedural.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că prin decizia recurată s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage din decăderea din exercitarea dreptului.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, constatând că cererea de revizuire a fost formulată la data de 20.06.2019, cu nerespectarea termenului de o lună prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi reţinând că prin respingerea cererii de repunere în termen, revizuenta a fost decăzută în condiţiile art. 185 C. proc. civ. din exercitarea dreptului nevalorificat în termenul legal de o lună, în mod justificat a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de revizuire.

În ceea ce priveşte critica vizând constatarea Curţii de Apel Bucureşti în sensul că nu sunt motive temeinic justificate pentru repunerea în termen, în temeiul art. 186 C. proc. civ., cele arătate de revizuentă, în sensul că a luat cunoştinţă de încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziilor Tribunalului Prahova doar din lecturarea considerentelor deciziei Tribunalului pentru minori şi familie Braşov, Înalta Curte reţine că verificarea aprecierii instanţei asupra temeiniciei motivelor invocate de revizuentă ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunţate şi o încălcare a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Pe de altă parte, ceea ce este relevant pentru cazul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este existenţa unor hotărâri definitive potrivnice sub aspectul dispozitivelor lor. Or, indiciul încălcării autorităţii de lucru judecat, chiar şi sub aspectul prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., rezultă din chiar soluţia pronunţată şi care se regăseşte în dispozitiv (decizia nr. 743/2018 din 22 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale).

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că dispoziţia de respingere a cererii de repunere în termenul de revizuire este nemotivată, iar considerentele reţinute în motivarea respingerii cererii de repunere în termenul de revizuire sunt contradictorii, luând în considerare că unele tind a motiva netemeinicia acesteia, în timp ce altele tind a releva inadmisibilitatea cererii de repunere în termenul de revizuire, anume inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termen în materia revizuirii.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanţa a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Astfel, în motivarea deciziei se reţine că revizuenta avea obligaţia pentru a fi repusă în termen să dovedească existenţa unor împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute. Se face referire la motivul invocat de revizuentă, anume momentul cunoaşterii motivării deciziei nr. 122/2019, arătându-se că susţinerile revizuentei nu se încadrează în motivele temeinic justificate, aşa cum au fost reglementate de legiuitor.

În ceea ce priveşte existenţa unor considerente contradictorii, recurenta susţinând că anumite considerente tind a motiva netemeinicia acesteia, în timp ce altele tind a releva inadmisibilitatea cererii de repunere în termenul de revizuire, anume inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termen în materia revizuirii, se constată că în considerentele hotărârii nu se regăsesc susţineri în sensul că ar fi inadmisibilă o cerere de repunere în termenul pentru formularea unei cereri de revizuire, ci se arată că susţinerile revizuentei nu se încadrează în motivele temeinic justificate, astfel cum au fost reglementate de legiuitor, cererea de repunere în termen fiind respinsă ca neîntemeiată şi nu ca inadmisibilă. Este nefondată astfel şi critica potrivit căreia din considerentele avute în vedere pentru respingerea ca tardiv formulată a cererii de revizuire ar reieşi că cererea de repunere în termenul de revizuire ar fi inadmisibilă, nu neîntemeiată, astfel cum a fost respinsă.

Referitor la cele arătate de revizuentă în sensul că a invocat motive distincte de repunere în termenul de revizuire, pe de o parte cu privire la soluţia dispusă prin decizia atacată pronunţată de Tribunalul pentru minori şi familie Braşov asupra pensiei de întreţinere, iar pe de altă parte cu privire la soluţia pronunţată prin aceeaşi decizie asupra legăturilor personale ale minorei cu pârâtul, însă instanţa de revizuire a reţinut în considerentul de la pagina 7, paragraful 8 doar pe cele referitoare la dezlegările asupra pensiei de întreţinere, se reţine că, potrivit considerentelor hotărârii atacate, instanţa a avut în vedere motivul pe care s-a întemeiat cererea de repunere în termen, referitor la momentul cunoaşterii motivării deciziei nr. 122/2019, moment care este acelaşi atât în ceea ce priveşte cunoaşterea aspectelor din decizie referitoare la soluţia asupra pensiei de întreţinere, cât şi în ceea ce priveşte aspectele cu privire la soluţia asupra legăturilor personale.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondate criticile aduse de recurentă deciziei atacate, urmând a se dispune respingerea recursului astfel susţinut.

Având în vedere soluţia ce urmează să fie dispusă şi prevederile art. 453 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, revizuenta, ca persoană care se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON către intimatul C., reprezentând onorariu avocaţial, justificat cu factura şi extrasul bancar aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., împotriva deciziei nr. 1092A din 6 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe revizuentă la plata sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.