Artificial real estate accession and temporal application of the New Civil Code versus lex temporis facti

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2014, la data de 22.09.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, în temeiul art. 578, art. 584, art. 586, art. 587 alin. (1), art. 676 alin. (2) lit. a) din Noul C. civ. (noul C. civ.); art. 6 alin. (1), (11), (12), art. 6 alin. (2), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (2), art. 21 din Ordonanţa de urgenta nr. 101/2011, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 15/2013 coroborat cu art. 194 şi urm. din C. proc. civ., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

(1) în principal, obligarea pârâţilor Statul Român şi RA-APPS să-i lase în deplină proprietate lucrarea adăugată (denumită "Extinderea") realizată de pârâte, la construcţia proprietatea sa, situată în b-dul x nr. 3, sector 1 şi corelativ, înscrierea în CF a dreptului de proprietate astfel recunoscut;

(2) în subsidiar, recunoaşterea unui drept de coproprietate asupra construcţiei realizate parţial pe terenul proprietatea sa, situată în b-dul x nr. 3, precum şi asupra terenului aferent acesteia şi corelativ, înscrierea în CF a dreptului de coproprietate astfel recunoscut, în proporţia pe care o va stabili instanţa;

(3) obligarea pârâtelor Statul Român şi RA-APPS să-i vândă, în temeiul prevederilor art. 6 alin. (1), sau după caz, (11) şi alin. (12) din O.U.G. nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA-APPS (aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 15 din 20 martie 2013), cota-parte din imobilul- construcţie şi teren (identificate conform raport expertiză tehnică şi de evaluare- extrajudiciară întocmit de expert judiciar B.) care nu poate fi exploatată individual, pentru întregirea proprietăţii reclamantului din Bucureşti, b-dul x nr. 3, Sectorul 1;

(4) obligarea pârâtei Secretariatul General al Guvernului ca, în temeiul prevederilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA-APPS (aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 15 din 20 martie 2013), să aprobe vânzarea cotei-părţi din imobilul - construcţie şi teren (identificate conform "raport expertiză tehnică şi de evaluare-extrajudiciară" întocmit de expert judiciar B.) care nu poate fi exploatată individual, pentru întregirea proprietăţii reclamantului din Bucureşti, b-dul x nr. 3, Sector 1;

(5) ca preţul de vânzare să fie diminuat cu valoarea de 229.000 euro, valoare rămasă neamortizată a investiţiilor efectuate de A. (conform "raport expertiză tehnică şi de evaluare- extrajudiciară" întocmit de expert judiciar B.), conform prevederilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA-APPS (aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 15 din 20 martie 2013).

Pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea, pe cale de excepţie, cererea introductiva de instanţa, respectiv să se dispună admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active reclamantului, pe primul capăt de cerere, constatând ca în speţa de fata nu poate opera accesiunea imobiliara, reclamantul nedeţinând proprietatea terenului sau a construcţiei astfel ca s-a solicitat respingerea ca fiind introdus de o persoana fără calitate procesuala activă.

În cazul în care se va admite acest capăt de cerere a solicitat contravaloarea de piaţa a "extinderii"; să se dispună admiterea excepţiei inadmisibilităţii celui de al doilea capăt de cerere, în sensul ca reclamantului nu i se poate recunoaşte un drept de coproprietate, având în vedere ca imobilul - construcţie este situat pe terenul proprietatea Statului Roman, astfel ca a solicitat respingerea celui de al doilea capăt de cerere ca inadmisibil; să se dispună admiterea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea la vânzare, pe de o parte ca temeiurile invocate nu sunt aplicabile în speţa, pe de alta considera ca nu exista nici un temei legal prin care instanţa poate suplini voinţa părţilor şi obliga la încheierea unui contract de vânzare cumpărare; admiterea excepţiei prematurităţii celui de al cincilea capăt de cerere, având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 101/2011, modificata şi completata prin O.U.G. nr. 15/2013, astfel că a solicitat a se constata ca acesta este prematur şi să se dispună respingerea ca atare; în situaţia în care se va trece peste excepţiile invocate, pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 887/8.07.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a capetelor 3, 4 şi 5 de cerere în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A dispus disjungerea capetelor 1 şi 2 de cerere şi a cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă R.A.A.RP.S. şi formarea unui nou dosar având ca obiect accesiune imobiliară, acţiune în constatare şi ieşire din indiviziune.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 22.07.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1214/21.10.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi pârâta-reclamantă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în contradictoriu cu reclamantul-pârât A..

Împotriva sentinţei civile nr. 1214/2015 a declarat apel reclamantul-pârât A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în cazul în care se va aprecia că instanţa a soluţionat fondul cauzei să se procedeze la rejudecarea cauzei, schimbând în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, după cum urmează:

- în principal, obligarea intimatelor-pârâte Statul Român şi RA-APPS să-i lase în deplină proprietate lucrarea adăugată (denumită în continuare "Extinderea") realizată de intimatele-pârâte, la construcţia proprietatea apelantului situată în B-dul x nr. 3, Sector l şi corelativ, înscrierea în CF a dreptului de proprietate astfel recunoscut;

- în subsidiar, recunoaşterea unui drept de coproprietate asupra construcţiei realizate parţial pe terenul proprietatea apelantului, situată în Bd. x, sector l, Bucureşti, precum şi asupra terenului aferent acesteia, urmată de ieşirea din starea de coproprietate, în sensul atribuirii prin plată către apelantul-reclamant a adăugirii (anexei) construcţiei şi a terenului aferent acesteia/acestora, în condiţiile în care bunul aflat în coproprietate este indivizibil si/sau incomod partajabil, în conformitate cu prevederile art. 676 alin. (2) lit. a).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. C. proc. civ. coroborat cu art. 578, 584, 587, 676 alin. (2) lit. a) din Noul C. civ.

Pârâta-reclamantă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat apel incident, solicitând admiterea apelului incident şi admiterea cererii reconvenţionale, dacă se va admite apelul principal, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, urmând să fie obligat intimatul pârât reconvenţional la plata contravalorii "extinderii".

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205, art. 209, art. 472 şi art. 474 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1673 din 28 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant-pârât A. şi apelul incident formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat împotriva sentinţei civile nr. 1214/21.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat şi cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis, în parte, cererea reconvenţională şi s-a constatat că apelantul-reclamant A. şi intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de coproprietate asupra imobilului compus din: următoarele construcţii:

- C2 (D+P) în suprafaţă de 158 m.p.

- C3 (cabină poartă) în suprafaţă de 18 m.p.

- C4 (garaj) în suprafaţă de 110 m.p.

- rampă de acces la garaj în suprafaţă de 59 m.p.

- terasa 3 în suprafaţă de 110 m.p.

- terasa 1 în suprafaţă de 49 m.p.

- terasa 4 în suprafaţă de 148 m.p.

- terasa 5 în suprafaţă de 74 m.p.

- terasa 6 în suprafaţă de 24 m.p.,

- precum şi asupra terenului aferent acestora, în suprafaţă de 2.587 m.p., identificat în punctele de contur x din Anexa III a suplimentului raportului de expertiză topografie întocmit de expert C., depus la dosar la data de 24.07.2018.

S-a constatat că apelantul-reclamant A. are o cotă de 6,73% din dreptul de coproprietate asupra acestui imobil, iar intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are o cotă de 93,27%.

S-a dispus ieşirea din starea de coproprietate, astfel:

S-a atribuit apelantului-reclamant A. imobilul menţionat mai sus, în valoare totală de 3.992.164 euro.

A fost obligat apelantul-reclamant A. să plătească intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice o sultă în valoare 3.723.631 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea cotei acestuia din imobil.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei (referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active).

A fost admisă în parte cererea de majorare a onorariului de expertiză formulată de expert C. şi s-a dispus majorarea onorariului expertizei specialitatea topografie cu suma de 2.000 RON, în sarcina apelantului-reclamant A..

A fost obligat apelantul-reclamant A. să plătească apelantei-pârâte Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat suma de 9.015,47 RON reprezentând 93,27% din cheltuielile de judecată din apel (taxe de timbru şi onorarii experţi judiciari).

A fost obligă apelanta-pârâtă Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat să plătească apelantului-reclamant A. suma de 4,675,89 RON reprezentând 6,73% din cheltuielile de judecată din apel (taxe de timbru şi onorarii experţi judiciari).

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată şi, în consecinţă, a fost obligat apelantul-reclamant A. să plătească apelantei-pârâte Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat suma de 4.339,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat, întemeindu-şi cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1. Constatarea instanţei că cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată nu sunt subsidiare, încalcă prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului (ce s-a apelat şi ce s-a judecat în prima instanţa) dar şi ale principiilor de drept procesual reglementate şi anume principiul dispoziţiei părţilor - art. 9, principiul dreptului la un proces echitabil - art. 6, principiul contradictorialităţii - art. 14, principiul rolului activ al judecătorului - art. 22 C. proc. civ.

La primul termen de judecata, în fond, reclamantul si-a precizat primul capăt de cerere în sensul ca solicita accesiunea cu privire la toate cele 4 corpuri de clădire şi cea 10000 mp teren, având în vedere calificarea " Extinderii" ca fiind adăugata. Capătul doi de cerere se referea la situaţia calificării extinderii ca nefiind lucrarea adăugata, reclamantul dovedind dreptul de proprietate asupra extinderii doar intr-o anumita cota. Instanţa de fond a motivat respingerea acestor capete de cerere, cu obiectul material astfel cum a fost precizat. Prin urmare, instanţa de fond a avut în vedere aceasta solicitare, cu acest obiect material, cu situaţia de fapt descrisa la fiecare capăt de cerere.

Împotriva reţinerilor instanţei arătate mai sus, apelantul nu a formulat motive de apel, ba chiar din contra a reiterat în apel solicitările din fond. Instanţa de apel, la termenul de judecata din data de 11.01.2017, a solicitat apărătorului ales al apelantului sa precizeze obiectul accesiunii cu privire la capătul 1 de cerere. La opoziţia sa privind inadmisibilitatea unor asemenea precizări în apel, instanţa a revenit asupra acestei cereri. Probele administrate în cauza au vizat accesiunea cu privire la întreg imobilul administrat de regie iar concluziile orale şi scrise ale tuturor pârtilor au vizat, cum era şi legal, petitele astfel cum le-a stabilit reclamantul.

Efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanţa astfel ca instanţa nu poate avea în vedere alte elemente ce nu au făcut obiectul cercetării în fond. Daca ar fi altfel, s-ar încalcă principiul dublului grad de jurisdicţie, ceea ce ar fi inadmisibil, încălcând astfel principiul elementar în drept, respectiv garantarea dreptului la apărare.

Referitor la încălcarea principiilor enumerate mai sus, nici o parte nu a pus concluzii pe o asemenea constatare, pentru simplul motiv ca aceasta chestiune nu a fost pusa în discuţie, instanţa încălcând atât drepturile pârtilor dar şi principiul rolului activ al judecătorului şi necesitatea imparţialităţii instanţei, principii conform cărora instanţa nu poate hotăra asupra niciunei chestiuni decât în urma relatărilor, probelor şi dezbaterilor contradictorii.

2. În ceea ce priveşte aplicarea noului C. civ., consideră ca aceasta susţinere, precum şi argumentele instanţei nu au suport legal, încălcând prevederile art. 58 din Legea nr. 71/2011 precum şi ale art. 6 alin. (2) C. proc. civ.

În speţa se aplica legea în vigoare la data producerii faptei juridice, întrucât aceasta nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii. În acest sens invocă prevederile art. 6 alin. (2) C. civ. dar şi practica şi doctrina în domeniu. De esenţa accesiunii este edificarea/existenta lucrării în timp. Astfel cum aprecia şi prof dr. D. ".. .accesiunea este supusa legii în vigoare la data producerii sau săvârşirii împrejurării sau faptei care atrage incidenţa accesiunii iar pentru fapte continue interesează legea în vigoare la data începerii acestora " - Aplicarea în timp a Noului C. civ.

Nu sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, întrucât, în speţa nu pot fi aplicabile dispoziţiilor noului cod cu referire la efectele viitoare ale accesiunii în cazul situaţiilor juridice născute sub vechiul cod. Aceasta pentru ca norma este de stricta interpretare şi se refera la faptul ca o situaţie juridica a început sub imperiul vechii legi dar continua sa se desfăşoare şi sub imperiul noii legi, astfel încât ea poate genera şi efecte viitoare.

Fapta juridica cât şi efectele ei, au fost realizate/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Prin urmare, nefiind vorba de o fapta noua sau de un efect nou al acestei fapte nu se pune problema incidenţei accesiunii reglementata de legea noua.

Este greşita interpretarea instanţei de apel conform căreia aplicarea legii vechi ar echivala cu o ultraactivitate a acesteia şi încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Noul C. civ. privind principiul neretroactivităţii.

Este nelegala aplicabilitatea prevederilor noului C. civ., în ceea ce priveşte accesiunea, în condiţiile în care fapta juridica s-a încheiat sub imperiul vechii legi si, la acea vreme, prevederile accesiunii (si cu atât mai mult a noilor reguli) nici nu s-ar fi putut aplica întrucât nu existau două proprietăţi diferite, ci un singur proprietar, Statul Roman. (Pretinsele lucrări au fost efectuate de intimat la nivelul anilor 1991-2000 în calitate de chiriaş iar statul a realizat corpuri noi de construcţii la nivelul anilor 1970). Aceste aspecte trebuiau avute în vedere de către instanţa de apel: momentul începerii/sfârşitului lucrărilor coroborat cu incidenţa sau nu a accesiunii care presupune existenta a doi proprietari.

In caz contrar, s-ar ajunge la concluzia absurda ca o fapta juridica încheiata sub imperiul legii vechi ar putea genera, în virtutea legii noi, efecte pe care nu le-ar fi avut sub imperiul legii vechi.

Prevederile C. civ. privind aplicarea legii în timp trebuie coroborate cu prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011: în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

De asemenea, şi în C. civ. nou, art. 577 alin. (2) se prevede faptul ca "dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării." Lucrarea nu a fost începută după apariţia noului C. civ. prin urmare eventualul drept de dobândire a proprietăţii prin accesiune nu s-a născut acum, şi nu poate fi reglementat de legea noua.

Instanţa susţine în continuare ca art. 584 nu presupune un drept de opţiune, nefiind aplicabile prevederile art. 58 din Legea nr. 71/2011 ci cele ale art. 5 din aceeaşi lege care precizează ca se aplica legea noua raporturilor de proprietate începute sub imperiul vechi dar care subzista şi după intrarea în vigoare la legii noi.

Ambele articole avute în vedere de reclamant ca temei de drept, art. 584 respectiv art. 587 C. civ. presupun un drept de opţiune ceea ce face incident în speţa art. 58 din Legea nr. 71/2011.

Toate acestea trebuie coroborate şi cu prevederile art. 577 alin. (2) (..."dreptul de proprietate se naşte în favoarea proprietarului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei"), ale art. 581 (..." în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de buna credinţa, proprietarul imobilului are dreptul…"), ale art. 583 alin. (1) (..."proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acestuia"..), ale art. 587 "proprietarul poate cere înscrierea intr-o noua carte funciară a unui drept de coproprietate".

In ceea ce priveşte susţinerea instanţei ca art. 584 C. civ. prevedere o opţiune a proprietarului doar cu privire la dezdăunare, aceasta este greşita. Proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării de la momentul efectuării acesteia iar obligaţia de dezdăunare se naşte odată cu dreptul corelativ de proprietate. Prin urmare dreptul de opţiune exista, proprietarul imobilului fiind obligat la dezdăunare daca solicita constatarea accesiunii.

Toate aceste texte se refera la faptul ca proprietatea se dobândeşte prin accesiune la momentul săvârşirii lucrării, atunci născându-se dreptul de a cere constatarea accesiunii dar şi la faptul ca proprietarul avea la îndemâna un drept de opţiune în ceea ce priveşte acţiunea în constatarea accesiunii.

După cum reiese din înscrisuri, "extinderea" era finalizata mult înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.. Ba mai mult, în condiţiile art. 579 şi 586, apelantul nu se mai bucura de nicio prezumţie legala ca extinderea ar fi efectuata de el, sau ca ar fi fost de buna credinţa, în condiţiile în care acesta era detentor precar iar statul a intabulat dreptul sau de proprietate.

Nu în ultimul rând, una dintre cereri se refera la solicitarea rectificării CF în urma admiterii accesiunii, aspect asupra căruia instanţa de apel nici nu s-a pronunţat. Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, indiferent de data introducerii lor, se soluţionează potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor (art. 80 din Legea nr. 71/2011).

3. În ceea ce priveşte reţinerea de către instanţa a faptului ca în cauza nu operează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat dedus din considerentele sentinţei civile nr. 1552/2001 a Tribunalului Bucureşti precum şi necesitatea administrării probelor, consideră ca instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegala (art. 488. alin. (1) pct. 6,7 şi 8).

Instanţa de apel apreciază ca prezenta cauza nu are legătura cu precedenta, cea care a avut ca obiect revendicarea unei părţi din imobil şi care s-a finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1552/2001, definitiva şi irevocabila. Instanţa de apel susţine, în mod contradictoriu şi nelegal, pe de o parte ca " hotărârea pronunţata în acţiunea în revendicare nu are caracter constitutiv de drepturi, ci caracter declarativ al dreptului de proprietate", în condiţiile în care acţiunea în revendicare este o acţiune în realizarea dreptului, iar nu una în constatare.

Pe de alta parte, aceasta susţine ca instanţa care a pronunţat hotărârea în revendicare nu a "dezlegat aspecte de fapt referitoare la imobilul din cauza de fata şi la aplicabilitatea . . . . . . . . . .unor sintagme specifice accesiunii, noţiuni de drept care, de altfel, nici nu erau reglementate în acel moment".

Pe lângă faptul ca noţiunile de drept privind accesiunea erau de mult reglementate, în dosarul de revendicare au fost administrate probatorii care au vizat întreg imobilul situat în b-dul x nr. 3 şi acest lucru s-a efectuat tocmai în vederea identificării, din întreg imobilul aflat la adresa poştala respectiva, a imobilului autorului reclamantului.

In cadrul dosarului de revendicare promovat de autorul apelantului a fost administrata proba cu expertize topo şi construcţii, expertize care au vizat, atât partea din imobil, obiect al restituirii cât şi partea de imobil administrata de RAAPPS. Unul din obiectivele expertizei a fost ca expertul sa stabilească "daca se poate aprecia ca o unitate locativa distinctă aceasta construcţie alipită celei vechi fie în actuala configuraţie, fie cu minime lucrări de modificare a construcţiei". Din lecturarea sentinţei mai sus amintite acest obiectiv a fost trasat expertului imobiliar E., care a stabilit ca acel corp, respectiv C2b (fostul corp B) este autonom, având acces, grupuri sanitare proprii, utilităţi şi poate funcţiona independent prin închiderea unui culoar.

Instanţa de apel a preluat susţinerile apelantului reclamant conform căruia afirmaţia expertului F., expertul topo, anume aceea ca " instanţa urmează sa dispună soluţia juridica a corpului alipit", se refera la faptul ca o alta instanţa decât cea care s-a pronunţat în dosarul de revendicare, ar urma sa aprecieze în acest sens. Numai ca acea instanţa, luând în considerare expertiza imobiliara efectuata de expert E., în acelaşi dosar, a putut dispune restituirea imobilul în vechea configuraţie, cea din anul 1946.

După lecturarea cu atenţie a sentinţei civile nr. 1552/2001 - al cărei conţinut a intrat în puterea de lucru judecat - pagina 4 şi pagina 9, se observă ca motivarea instanţei de fond este corecta, ca nu exista suprapuneri intre imobile şi ca lucrarea corpul C2 b este o lucrare autonoma, ce poate funcţiona independent. Aceste considerente au permis pronunţarea dispozitivului respectiv şi restituirea imobilului în acea configuraţie. În caz contrar, daca se considera ca cele două corpuri de clădire nu pot funcţiona independent, nu era posibila restituirea în natura.

Instanţa de apel nu a înlăturat în niciun fel susţinerile sale în acest sens, ignorând argumentele instanţei de revendicare, dar şi reţinerile expertului evaluator care au intrat în puterea lucrului judecat, fiind consemnate în considerentele decisive.

Instanţa de apel face aprecieri contrare expertizelor administrate atât în prezenta cauza, cât şi în dosarul de revendicare. Afirmaţia instanţei conform căreia corpul C2a se afla pe terenul proprietatea reclamantului şi ca C4b se afla pe terenul proprietatea statului este adevărata şi în concordanta cu înscrierile în cărţile funciare şi nu este de natura sa susţină suprapunerile pe care instanţa încearcă sa le explice.

Constatarea instanţei ca nu reiese explicit din considerentele sentinţei nr. 1552/2001 inexistenta suprapunerilor este contrazisa de dispozitivul acesteia prin care s-a restituit partea de construcţie ce a aparţinut autorului reclamantului, reglementând în acest fel situaţia de fapt.

La fel este şi constatarea implicita a faptului ca partea din imobil identificata ca fiind corpul C2b nu poate funcţiona independent, dedusa din expertiza în construcţii. Autonomia acestui corp a fost stabilita conform considerentelor sentinţei mai sus invocata., unde se subliniază ca din punct de vedere funcţional corpul de clădire alipit are toate utilităţile unei unităţi administrative distincte. De altfel, experta nu si-a argumentat susţinerile sale din moment ce acest corp de clădire are acces (proprietatea apelantului nu are), are grupuri sanitare, bucătărie şi tot ceea ce presupune un bun imobil independent, astfel cum este definit de Legea nr. 114/1996.

În speţa sunt incidente prevederile art. 430 C. proc. civ., având în vedere ca deja instanţa s-a pronunţat cu privire la anumite aspecte care sunt supuse judecaţii de azi. De asemenea, prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care statuează ca: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat intr-un alt litigiu, daca are legătura cu soluţionarea acestuia din urma", au aplicabilitate în speţa.

Este de observat şi reţinerea instanţei din sentinţa amintita, anume aceea ca "terenul restituit de 743 mp (evident şi construcţia situata pe el) are poziţia terenului aservit raportat la parcela totala de 12.532 mp - fond dominant" (ulterior, în urma măsurătorilor cadastrale, s-a constatat ca acest teren are o suprafaţa de 10047 mp.). În acest caz ca nu mai poate fi niciun dubiu cu privire la calificarea ca bun principal a imobilului administrat de regie şi nu cel al apelantului, astfel ca nu sunt îndeplinite condiţiile accesiunii care reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii prin înglobarea materiala a unui lucru mai puţin important intr-un lucru considerat mai important.

Existenta a două proprietăţi diferite, partajabile, este susţinuta de sentinţa civilă nr. 1552/11.12.2001, care a omologat expertizele efectuate în cauza care atesta ca extinderea este efectuata de stat după naţionalizare şi poate funcţiona ca un corp independent, "având toate utilităţile unei unităţi locative distincte". De asemenea, expertiza nu releva anumite suprapuneri pe care le invoca reclamantul.

Autorul reclamantului a fost pus în posesie, conform procesului-verbal nr. x/2005, fiind restituit imobilul identificat conform expertizei omologata de instanţa, respectiv subsol, parter şi etaj. Ulterior s-a efectuat şi intabularea acestuia, în urma semnării de către părţi a procesului-verbal de vecinătate.

Prin urmare, instanţa de apel nu poate susţine ca nu au fost dezlegate aspecte de fapt care fac inoperanta instituţia accesiunii.

O instanţa judecătoreasca a stabilit partea de proprietate a autorului apelantului, dispozitivul sentinţei fiind susţinut de considerentele sale care au în egala măsura putere de lucru judecat.

In literatura de specialitate, exista unanimitate de opinii cu privire la faptul ca dobândeşte autoritate de lucru judecat atât dispozitivul cât şi considerentele decisive (cele pe care se sprijină hotărârea) dar şi cele decizorii, cele care deşi adopta o soluţie incidentala cu privire la un aspect dedus judecaţii şi care a fost supus dezbaterii contradictorii, nu are corespondent şi în dispozitiv.

Prin urmare, o instanţa nu mai poate stabili în contra acelei hotărâri judecătoreşti, o noua expertiza neputând stabili altceva. Acesta este şi motivul pentru care instanţa de fond nu a încuviinţat proba cu expertiza solicitata, întrucât nu se putea retine o alta situaţie de fapt decât cea constatata în dosarul de revendicare.

Apelantul s-a referit la " Extindere" la cele 4 corpuri de clădire şi la terenul aferent de 10.000 mp teren, astfel ca toate probele solicitate s-au referit la aceasta compunere a imobilului, la suprapuneri şi la calificarea extinderii, or toate aceste aspecte au fost deja tranşate printr-o alta expertiza omologata de instanţa.

Dovada în acest sens sunt şi extrasele de carte funciara ale imobilelor părtilor (reclamantul şi regia, respectiv Statul Roman). Acestea atesta o situaţie de drept, necontestata, astfel cum reiese şi din procesul-verbal de vecinătate semnat de părţi, regia şi reclamantul, încă din anul 2011. Or, atâta vreme cât dreptul de proprietate a fost înscris, acesta a devenit opozabil tuturor. Mai mult, chiar partea a recunoscut aceste limite semnând acte de natura a facilita înscrierea în cartea funciara.

In legătura cu investiţiile efectuate (acest capăt de cerere are legătura cu obiectul dosarului disjuns şi aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios (Dosar nr. x/2014 - suspendat), instanţa de revendicare, a constatat ca reclamantul de azi are calitatea de creditor şi ca îşi poate valorifica pretenţia sa printr-o acţiune în realizarea creanţei nu printr-o acţiune în constatare. Deci o acţiune în accesiune în considerarea creanţei sale este inadmisibila. De altfel, intimatul s-a mai judecat cu regia şi a solicitat constatarea creanţei sale, constând în realizarea unor lucrări la imobilul regiei (aceleaşi lucrări ca şi cele invocate în prezenta cauza) iar prin decizia civilă nr. 690/2010, aceasta acţiune a fost respinsa ca inadmisibila.

In aplicarea prevederilor CEDO, s-a statuat ca nu exista nicio diferenţa intre cauzele admise sau respinse, hotărârea trebuind sa fie respectata şi aplicata indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c. României). De asemenea, obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia iar autorităţile nu pot repune în discuţie problema soluţionata prin hotărârea definitiva. In concluzie, CEDO a stabilit deja ca instanţele sunt obligate sa tina cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din Convenţia CEDO (CAUZA Amuraritei c. României).

In mod incorect, cu încălcarea prevederilor art. 430 şi 431, instanţa de apel a apreciat ca nu au intrat în puterea lucrului judecat aspectele privind construcţia veche (cu privire la compunere), suprapuneri dar şi calificarea construcţiei ulterior edificata, ca fiind autonoma.

Din punct de vedere juridic, cele 2 proprietăţi nu se afla în coproprietate şi ambele au situaţii clare, fiind intabulate. Intimatul a făcut demersuri pentru intabularea proprietăţii sale, solicitând regiei semnarea unor procese-verbal de vecinătate în acest scop., în anul 2011. Cu aceasta ocazie, i s-a adus la cunoştinţa ca va trebui sa solicite un nou număr postal, având în vedere ca proprietatea statului era deja înregistrată la nr. x pe b-dul x. Cu toate acestea si-a intabulat proprietatea la acelaşi număr postal, ca şi regia. Limitele de proprietate au fost recunoscute de părţi, nu exista cote de coproprietate iar situaţia relevata de cartea funciara corespunde realităţii. In acest context, accesiunea şi ieşirea din starea de "indiviziune" cu privire la întreaga proprietate deţinute de Statul Roman, în condiţiile recunoaşterii limitelor de proprietate şi intabulării celor două imobile, apare ca un gest excesiv, care nu prezintă nici măcar aparenta de echitate, cu atât mai puţin de legalitate.

Fata de situaţia de drept şi de fapt arătata, demersul instanţei de a proceda la efectuarea expertizelor apare absolut inutil, necesitând timp şi efort care nu au condus la dezlegarea procesului, probele administrate fiind interpretate nelegal şi în contradicţie cu expertizele anterioare care au condus la restituirea imobilului autorului intimatului. Interpretarea instanţei, referitoare la faptul ca instanţa de revendicare a dat doar anumite sugestii cu privire la situaţia lucrării - nu a extinderii pe care intimatul reclamant o pretinde - nu are nicio legătura cu realitatea şi niciun suport juridic, corpurile noi fiind efectuate de statul roman, pe terenul statului roman, drept pentru care nu s-au restituit (situaţie reflectata ulterior în cărţile funciare deschise pe numele proprietarilor).

4. Cu privire la susţinerile instanţei privind expertizele, consideră ca acestea sunt nelegale încălcând prevederile art. 20 (respectarea principiilor fundamentale), art. 22 C. proc. civ. (rolul activ al judecătorului) şi dar şi art. 264 C. proc. civ. (aprecierea probelor) (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8).

A) Referitor la expertiza topografica administrata în cauza, reţinerile instanţei susţin înscrierile în cărţile funciare. Expertiza constata ca Statul Roman şi intimatul-reclamant deţin în proprietate anumite construcţii şi terenul aferent acestora. De asemenea, constata ca varianta III a raportului de expertiza a fost întocmita în baza regulamentelor urbanistice şi a servituţilor legale.

Acesta varianta a fost dispusa de instanţa numai daca suprafaţa astfel stabilita poate fi justificata de norme legale sau urbanistice - încheiere şedinţa 29.06.2018 şi 30.05.2018. Cu toate acestea, instanţa a respins solicitarea regiei ca expertul sa precizeze care sunt regulamentele avute în vedere şi ce servituţi a respectat, revenind asupra propriei hotărâri, încălcând astfel prevederile privind dreptul la apărare, apreciere probe, principiul legalităţii şi contradictorialităţii. Aşadar, regia nu a putut sa îşi spună punctul de vedere fata de opinia expertului. Constatarea expertului ca aceasta varianta respecta în mare parte regulamentele urbanistice (neindicate), normele (neindicate) şi servituţile legale (neindicate), a fost suficienta pentru instanţa.

B) In ceea ce priveşte expertiza de evaluare, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii în sensul ca nu au fost puse în discuţie niciodată cotele de coproprietate şi nici modalitatea de stabilire a acestora. Deşi instanţa în două şedinţe de judecata, 16.05.2018 şi 26.09.2018, a spus ca va pune în discuţie suplimentarea probatoriilor cu privire la cote, spor de valoare, condiţiile accesiunii, acest lucru nu s-a întâmplat. De asemenea, în concluziile orale dar şi pe parcursul procesului a reiterat instanţei ca nu au fost administrate probatorii în acest sens. Cu toate acestea, instanţa a considerat ca aşa zisele investiţii efectuate de dl. A. reprezintă o contribuţie în argumentarea dobândirii unei cote de coproprietate prin accesiune. Aceasta în condiţiile în care nu exista capăt de cerere privind solicitarea investiţiilor şi mai mult decât atât nici măcar intimatul reclamant nu le-a solicitat în concluziile orale.

In calcularea cotelor instanţa a considerat ca pretinsele lucrări efectuate, se pot transforma în cote de coproprietate, interpretând total eronat art. 587 alin. (1) C. civ.. Autorul lucrării este statul, proprietarul terenului vecin este dl. A., deci prin accesiune, dl. A. devine coproprietar al imobilului astfel rezultat, teren şi construcţie, în funcţie de contribuţia fiecăruia la acest imobil, nu în funcţie de eventualele reparaţii efectuate. Acest raţionament este cu atât mai contradictoriu cu cât aceeaşi instanţa constata ca s-a născut o stare de coproprietate asupra imobilului compus din C2, în totalitatea lui şi C4, în totalitatea lui.

In ceea ce priveşte cuantumul investiţiilor acestea nu au suport real, instanţa interpretând eronat aceasta proba: pe de o parte nu sunt justificate întrucât nu exista dovada plaţii şi efectuării acestora, autorizaţii, procese-verbale de recepţie. Experta a răspuns acestei obiecţiuni a regiei ca a stabilit aceste lucrări de investiţii în conformitate cu declaraţiile reclamantului. Mai mult decât atât, lucrările la corpul C2b sunt lucrări de reparaţii iar toate celelalte apar ca fiind lucrări de construcţii. Aceasta în condiţiile în care conform contractului de închiriere din anul 1990 şi a fisei locative dar şi a planurilor (anexate) reiese ca toate aceste lucrări existau la preluarea imobilului de chiriaş, A..

Acest obiectiv nu avea nicio legătura cu aceasta cauza. Cu toate acestea instanţa de apel l-a încuviinţat, dar cu privire la întreg imobilul, drept pentru care, parte din lucrări exced perimetrului stabilit de expertul topo, cum ar fi terenul de tenis, tribuna, alei, gard).

La solicitarea RAAPPS de a evalua cele 3 variante stabilite de expertul topo, instanţa a respins acest obiectiv. De asemenea, în virtutea rolului sau activ, trebuia sa dispună evaluarea investiţiilor, "in stabilirea cotelor", pentru fiecare varianta în parte, pentru imparţialitate şi pentru a-şi putea exprima un punct de vedere în acest sens.

In alta ordine de idei, aceste sume conţin TVA pe când lucrările evaluate de statul roman nu conţin, încălcându-se astfel principiul egalităţii. De asemenea, ele sunt aproape de valoarea de înlocuire - corpul C4B, cu terasa şi acces garaj, terase, împrejmuire - fiind luate în calcul, în mod contradictoriu şi la contribuţia statului şi la contribuţia intimatului reclamant.

Unele dintre aceste obiecţiuni au fost ridicate înaintea instanţei dar aceasta fie le-a respins, fie a considerat ca expertul a răspuns deja celor stabilite de instanţă. Instanţa a constatat ca a intervenit prin accesiune, o stare de coproprietate intre părţi cu privire la imobilul compus din corpul C2, C3, C4 şi suprafaţa de teren de 2587 mp., dar a calculat cota de coproprietate doar cu privire la corpurile şi terenul aparţinând Statului Roman, încălcând astfel prevederile art. 587 alin. (1) care prevede ca se înscrie într-o noua carte funciara un drept de coproprietate asupra imobilului astfel rezultat, deci nu cu privire la imobilul pe care l-a dobândit prin accesiune.

Pentru a hotărî asupra celor de mai sus, instanţa de apel a avut în vedere ca imobilul corp C2b nu este autonom, fiind construit ca o anexa a construcţiei vechi CI. La fel şi garajul C4b şi cabina poarta C3. Motivarea este contradictorie întrucât raportarea se face la construcţia CI şi nu la construcţia C2, aşa cum motivează mai sus (coproprietatea a luat naştere la corpurile C2 şi C4). In privinţa terenului, instanţa de apel nu motivează alegerea sa şi nici nu explica cum se poate dobândi prin accesiune un teren în suprafaţa de 2587 mp.

De asemenea, constata ca extinderea garajului a fost efectuata de intimatul reclamant deşi tot în cuprinsul deciziei constata ca, cu buna credita, acest corp este edificat de statul roman.

Motivarea este contradictorie, instanţa neputând urmări un fir logic în concordanta cu realitatea întrucât statul roman nu are o construcţie pe terenul intimatului reclamant.

Şi în eventualitatea în care intimatul reclamant ar fi efectuat aceste investiţii, ele nu pot fi luate în calcul în considerarea unor cote de coproprietate. Intimatul reclamant a fost, pana în anul 2006, un detentor precar care are calitatea unui constructor de rea credinţa, conform art. 597 C. civ.

5. Cu referire la apelul incident formulat de regie, în primul rând, instanţa nu a combătut argumentele regiei la apelul principal, întrucât acestea au fost considerate apărări. Apelul incident a fost formulat odată cu întâmpinare, or întâmpinarea reprezintă tocmai apărările paratului cu privire la cererile reclamantului.

In al doilea rând, deşi admite cererea reconvenţională formulata de RAAPPS, îl obliga pe apelantul principal la plata cotei de coproprietate de 93.7% către Statul Roman. Aceasta dispoziţie se subsumează motivului de apel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, întrucât deşi admite cererea nu dispune în sarcina apelantului nicio obligaţie fata de regie. Mai mult, aceasta dispoziţie încalcă şi prevederile art. 9 din C. proc. civ., încălcând dreptul de dispoziţie al pârtilor, având în vedere ca toate părţile au pus concluzii de admitere a acesteia. În plus, şi daca nu admitea cererea reconvenţională, în temeiul aceluiaşi principiu, instanţa trebuia sa dispună plata sultei atât către stat cât şi către regie, având în vedere petitul formulat de apelant, ieşirea din starea de coproprietate şi atribuirea imobilului cu plata sultei către parate, respectiv RAAPPS şi Statul Roman.

6. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, cu referire la dispoziţiile instanţei de apel cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecata efectuate de RAAPPS cu experţii parte (deşi au fost depuse documente în justificarea acestora, anume facturi şi ordine de plata în valoare de 4000 RON, cate 2000 pentru fiecare expert parte).

În primul rând, în mod greşit a aplicat instanţa prevederile art. 18. alin. (3). În accepţiunea instanţei o cheltuiala făcuta pentru un proces, în virtutea unui contract nu poate fi recuperata. Instanţa de apel a ignorat prevederile aceluiaşi articol, aliniatul următor, alin. (4), care face trimitere la faptul că dovezile de plată ale experţilor parte se vor depune în instanţă. Existenta acestei norme face ca partea sa îşi poată recupera cheltuielile efectuate cu expertul parte, pentru ca, daca ar fi cum spune instanţa de apel, reţinerea acestei norme nu ar avea nici sens, şi nici aplicabilitate. Aşa cum se retine în practica judiciara (decizia civilă a ICCJ nr. 1610/2015), angajarea de expert parte constituie o cheltuiala ocazionata de proces în virtutea dreptului de apărare şi poate fi recuperata. Experţii parte au fost încuviinţaţi de instanţă, fiind depuse la dosar dovezile de plată.

Referitor la obligarea regiei la plata către intimatul reclamant a cotei de 6,73 % din cheltuielile efectuate de acesta, proporţional cotei de coproprietate, este de observat ca regia nu este singurul parat în cauza, ba mai mult, Statul Roman este obligat sa atribuie apelantului reclamant cota de 93,27% din imobil, contra unei sulte. Prin urmare, statul a avut calitatea de intimat şi a căzut în pretenţii. Regiei, deşi i s-a admis cererea reconvenţională şi cheltuielile de judecata, nu i s-a dispus în sarcina nici obligaţie. Prin urmare, dispozitivul, pe lângă faptul ca este contradictoriu, este şi nelegal, încălcând dispoziţiile art. 453, privind acordarea cheltuielilor de judecata, instanţa trebuind sa oblige şi Statul Roman la plata acestor cheltuieli.

În concluzie, se arată că hotărârea instanţei de apel este nelegala. Instanţa de apel s-a dovedit a fi părtinitoare, încălcând principii procesuale legiferate. A dispus luarea de 2 ori a dosarului doar în prezenta apelantului principal (deşi fusese fixata ora iar cu o ocazie a dispus, la solicitarea expertului evaluator, efectuarea unei adrese x şedinţa din data de 17.01.2017), a încuviinţat probatorii, anume evaluarea investiţiilor fără capăt de cerere în acest sens, a dispus evaluarea terenului de sub construcţia C2a, fără sa pună în discuţia pârtilor acest lucru - şedinţa din 18.03.2018 - a dispus cu privire la cote şi la complementaritatea capetelor de cerere fără sa pună în discuţie aceste aspecte.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483, 488 alin. (1) pct. 6,7,8, şi art. 497 C. proc. civ.

La data de 13 mai 2019 intimatul A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat, invocând excepţiile netimbrării recursului şi lipsei de interes în exercitarea căii de atac, în condiţiile în care se arată că recurenta prin hotărârea recurată a obţinut câştig de cauză.

Se arată că al treilea şi al patrulea motiv de recurs vizează chestiuni de apreciere a probelor, astfel că acestea nu se circumscriu criticilor de nelegalitate care pot fi deduse în recurs. Se solicită respingerea recursului, întrucât motivele de casare invocate sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat a formulat la data de 29 mai 2019, răspuns la întâmpinarea formulată de intimat.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat la data de 7 iunie 2019, concluzii scrise la cererea de recurs formulată de pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul formulat de pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 1673 din 28 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată, fiind considerate neîntemeiate apărările intimatului A. privind excepţia lipsei de interes şi nulitatea recursului declarat de către pârât.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, care va fi analizat prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se critică constatarea instanţei de apel că cele două petite ale cererii de chemare în judecată nu sunt subsidiare, în raport de prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului (ce s-a apelat şi ce s-a judecat în prima instanţa), dar şi ale principiilor de drept procesual, şi anume principiul dispoziţiei părţilor - art. 9, principiul dreptului la un proces echitabil - art. 6, principiul contradictorialităţii - art. 14, principiul rolului activ al judecătorului - art. 22 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele.

Prin sentinţa civilă nr. 887/8.07.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a capetelor 3, 4 şi 5 de cerere în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. A dispus disjungerea capetelor 1 şi 2 de cerere şi a cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă R.A.A.RP.S. şi formarea unui nou dosar având ca obiect accesiune imobiliară, acţiune în constatare şi ieşire din indiviziune. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 22.07.2015 sub nr. x/2015.

Astfel, cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită prima instanţă de fond a constat în capetele 1 şi 2 din cererea iniţială, aşa cum au fost precizate, legat de petitul 2, prin cererea înregistrată la data de 15.12.2014.

Capetele de cerere 1 şi 2 au fost formulate în modul următor:

- (1) în principal, obligarea pârâţilor Statul Român şi RA-APPS să-i lase în deplină proprietate lucrarea adăugată (denumită "Extinderea") realizată de pârâte, la construcţia proprietatea sa, situată în b-dul x nr. 3, şi corelativ, înscrierea în CF a dreptului de proprietate astfel recunoscut;

- (2) în subsidiar, recunoaşterea unui drept de coproprietate asupra construcţiei realizate parţial pe terenul proprietatea sa, situată în b-dul x nr. 3, precum şi asupra terenului aferent acesteia şi corelativ, înscrierea în CF a dreptului de coproprietate astfel recunoscut, în proporţia pe care o va stabili instanţa şi ieşirea din starea de coproprietate în sensul atribuirii prin plată către reclamant a adăugirii construcţiei şi a terenului aferent acestora.

Capătul principal de cerere a fost întemeiat pe prevederile art. 584 raportat la art. 578 Noul C. civ., iar capătul subsidiar de cerere a fost întemeiat pe prevederile art. 587 Noul C. civ.

Cu privire la capătul 2 de cerere s-a menţionat expres, atât în cererea de chemare în judecată iniţială (pag. 7), cât şi în precizarea capătului 2 de cerere (înregistrată la data de 15.12.2014), că are caracter subsidiar, fiind formulat pentru ipoteza în care instanţa va aprecia că nu sunt aplicabile regulile incidente în cazul lucrărilor cu caracter durabil, adăugate, care în viziunea reclamantului făceau obiectul capătului 1 de cerere, formulat cu caracter principal.

Aceasta este şi modalitatea în care au şi fost analizate de către prima instanţă de fond, iar reclamantul nu a contestat această calificare prin apelul formulat, aşa cum corect susţine recurenta.

Instanţa de apel, sub acest aspect, a reţinut următoarele:

"Din motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată ce face obiectul cauzei de faţă, Curtea constată că în realitate aceasta nu are mai multe capete de cerere, ci un singur capăt de cerere, prin care reclamantul solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate ("Extinderea") şi asupra terenului aferent acesteia, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.

Ambele petite astfel cum au fost formulate de reclamant se întemeiază pe aceeaşi situaţie de fapt şi pe aceeaşi cauză (accesiunea imobiliară artificială), deci nu urmăresc realizarea unor pretenţii diferite, ci ambele petite urmăresc recunoaşterea faptului că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.

A mai arătat reclamantul că, cel de-al doilea capăt de cerere are caracter subsidiar, pentru ipoteza în care instanţa va aprecia că nu sunt aplicabile regulile incidente în cazul lucrărilor cu caracter durabil, adăugate.

Curtea arată că nu se poate considera că cel de-al doilea petit are caracter subsidiar primului, deoarece soarta sa nu depinde de stabilirea în prealabil a caracterului adăugat al lucrării în litigiu, ci doar dacă respectiva lucrare are sau nu caracter durabil (constatare ce nu face obiectul primului petit).

Art. 578 C. civ. este o dispoziţie de drept comun a instituţiei accesiunii imobiliare artificiale, fiind aplicabilă în egală măsură situaţiei reglementată de art. 584 C. civ., cât şi aceleia reglementate de art. 587 C. civ.

Potrivit acestui text, după criteriul caracterului de sine-stătător al lucrărilor, acestea pot fi autonome sau adăugate; iar după criteriul trăiniciei, acestea pot fi cu caracter durabil sau provizoriu.

Art. 584 C. civ. este situat în Cap. "Realizarea unor lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia" şi reglementează situaţia lucrărilor adăugate cu caracter durabil utile.

Art. 587 C. civ. se află în Cap. "Dispoziţii speciale" şi reglementează situaţia lucrărilor cu caracter durabil (indiferent dacă sunt autonome sau adăugate) realizate parţial asupra imobilului autorului.

Aşadar, petitul întemeiat pe dispoziţiile art. 587 C. civ. nu este nici secundar, nici accesoriu, primului, deoarece nu depinde de soluţia ce s-ar pronunţa cu privire la primul petit ci, dimpotrivă cele două norme juridice invocate (584 şi 587) se completează şi se întregesc unul pe celălalt la situaţia de fapt din speţă; cu alte cuvinte, ambele solicitări urmăresc acelaşi scop - constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al accesiunii imobiliare artificiale."

Concluzia în sensul că cererea de chemare în judecată nu are mai multe capete de cerere, ci un singur capăt de cerere, prin care reclamantul solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate ("Extinderea") şi asupra terenului aferent acesteia, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale este greşită, instanţa de apel pornind de la mai multe premise eronate.

În primul rând, cele două capete de cerere formulate chiar de către reclamant,în mod expres, ca fiind unul principal şi celălalt subsidiar, privesc obiecte ale dreptului de proprietate, respectiv coproprietate diferite, şi anume primul capăt, lucrarea adăugată (denumită "Extinderea") realizată la o altă construcţie, iar al doilea capăt, construcţia realizată parţial pe terenul proprietatea sa, situată în b-dul x nr. 3, precum şi asupra terenului aferent acesteia.

De altfel, aceasta corespunde precizării exprese făcută de reprezentantul reclamantului la termenul din 11.01.2017 în faţa instanţei de apel.

În al doilea rând, primul capăt de cerere are ca obiect constatarea dreptului de proprietate, în timp ce al doilea capăt de cerere are ca obiect constatarea dreptului de coproprietate.

În al treilea rând, cele două capete de cerere au cauze (situaţia de fapt calificată juridic) diferite.

Astfel, primul capăt de cerere, formulat în principal, este întemeiat pe prevederile art. 584 Noul C. civ. referitor la regimul juridic al lucrărilor adăugate utile, care potrivit art. 578 alin. (3) Noul C. civ., nu au caracter de sine stătător, în timp ce capătul al doilea de cerere este întemeiat pe prevederile art. 587 Noul C. civ. referitor la regimul juridic al lucrărilor cu caracter durabil (care pot fi, potrivit art. 578 alin. (1) Noul C. civ., autonome sau adăugate) realizate parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin.

Faptul că aceste norme juridice sunt situate în paragrafe diferite ale secţiunii dedicate accesiunii imobiliare artificiale reprezintă în sine un indiciu că reglementează situaţii juridice diferite, fapt care de altfel rezultă în mod evident din condiţiile care trebuie verificate pentru a se reţine aplicarea fiecăruia dintre aceste prevederi legale, condiţii pe care instanţa de recurs nu consideră necesar să le menţioneze în acest context.

Faptul că în cererea de chemare în judecată s-a menţionat că are caracter subsidiar capătul al doilea de cerere, fiind formulat pentru ipoteza în care instanţa va aprecia că nu sunt aplicabile regulile incidente în cazul lucrărilor cu caracter durabil adăugate, prevăzute de 584 Noul C. civ., contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu însemnă că reclamantul a legat caracterul subsidiar al acestui capăt doar de stabilirea în prealabil a caracterului adăugat al lucrării, ci de toate condiţiile necesare pentru aplicarea textului de lege menţionat anterior, condiţii a căror îndeplinire ar fi dus la constatarea unui drept de proprietate iar nu a unui drept de coproprietate, precum în cazul art. 587 Noul C. civ.

De altfel, instanţa de apel a făcut un amestec între cele două articole care reglementau situaţii juridice diferite fără să facă o analiză separată a aplicării lor în mod distinct raportat la situaţiile de fapt specifice cauzei.

Contrar apărărilor formulate prin întâmpinare, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor această modalitate de calificare a capetelor de cerere şi nu s-a pronunţat în mod expres asupra unei astfel de calificări în timpul judecării apelului pentru a acorda posibilitatea părţilor să îşi formuleze apărările în consecinţă

În consecinţă, este fondat primul motiv de recurs aşa cum a fost formulat.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, care va fi analizat prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor noului C. civ., cu încălcarea art. 58 din Legea nr. 71/2011 precum şi ale art. 6 alin. (2) Noul C. civ., sunt de reţinut următoarele.

Referitor la lucrările pretinse în cauză, ca bază a intervenirii accesiunii artificiale imobiliare, prima instanţă de fond, prin raportare la probele administrate, a reţinut că acestea au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., ipoteză necontestată în apel.

Reclamantul pretinde constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra acestor lucrări, în principal, în temeiul art. 584 Noul C. civ., iar în subsidiar, a unui drept de coproprietate (asupra lucrărilor şi a terenului aferent) în temeiul art. 587 Noul C. civ.

Instanţa de apel a reţinut că regimul general al proprietăţii asupra construcţiei şi terenului aferent acesteia în aplicarea instituţiei accesiunii imobiliare artificiale este guvernat de dispoziţiile Noului C. civ. (art. 584, art. 587), în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia dispoziţiile Noului C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din (…) raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 58 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin formularea acţiunii de faţă reclamantul neexercitându-şi un drept de opţiune, deoarece art. 584 C. civ. prevede că "proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării", iar nu că proprietarul imobilului ar avea un drept de opţiune între a deveni sau nu proprietarul lucrării.

Instanţa de apel a mai reţinut, în acest context, următoarele:

"Dreptul de opţiune este deschis proprietarului imobilului doar în ceea ce priveşte dezdăunarea autorului lucrării utile care este de bună credinţă ("cu plata, la alegerea sa: a) a valorii materialelor şi a manoperei; sau b) a sporului de valoare adus imobilului - art. 584 alin. (1) C. civ.). (…)

Curtea constată că Legea nr. 71/2011 nu prevede în mod expres supravieţuirea reglementării accesiunii din vechiul C. civ., ci instituie doar un caz special de supravieţuire a legii vechi (în concret, legea în vigoare de la data începerii lucrării) în situaţia în care dreptul de opţiune al proprietarului imobilului priveşte un efect al accesiunii, respectiv (cu referire exclusiv la art. 584 C. civ. invocat de reclamant în sprijinul cererii de chemare în judecată) algoritmul de calcul al sumei acordate constructorului.

Aşadar, legea de punere în aplicare a Noului C. civ. nu prevede în mod expres ultraactivitatea instituţiei accesiunii imobiliare artificiale astfel cum era reglementată de vechiul C. civ. - în ceea ce priveşte acel efect al accesiunii ce constă în constatarea pe cale judecătorească a dobândirii dreptului de proprietate - deoarece în privinţa acestuia reclamantul nu are un drept de opţiune legal."

În prealabil este de reţinut că instanţa de apel a constatat în mod corect că pentru determinarea legii aplicabile situaţiei juridice în speţă sunt relevante prevederile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care are ca obiect principal (art. 1 din Lege) instituirea unor dispoziţii privind soluţionarea conflictului de legi rezultând din intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în raport de reglementarea anterioară cuprinsă în C. civ. din 1864 sau în alte acte normative în materie civilă la care se referă în mod expres legea în discuţie.

Recurentul a susţinut încălcarea art. 6 din Noul C. civ. referitor la aplicarea în timp a legii civile, dispoziţiile la care acesta a făcut trimitere regăsindu-se în cadrul art. 3-5 din Legea nr. 71/2011.

Observând considerentele instanţei de apel se constată, în primul rând, că aceasta a interpretat eronat prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.:

(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.

Aşa cum se reţine în doctrină [M.Nicolae, Contributii la studiul conflictului de legi in timp in materie civila (In lumina Noului C. civ.), Ed. Universul Juridic, 2013, pg. 415], raportat la art. 6 alin. (6) Noul C. civ., care are un conţinut identic cu cel al art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, acest caz este justificat de aplicarea exclusivă (generală) a legii în materia raporturilor de proprietate în mod tradiţional, deoarece vizează conţinutul şi exerciţiul dreptului de proprietate "deci existenţa dreptului ca atare, iar nu persoana titularului şi nici modurile de dobândire a acestuia, aspecte care interesează lex temporis facti, iar nu lex nova." De asemenea, fiind un text de excepţie trebuie interpretat restrictiv şi nu poate fi extins prin analogie. Legat de limitele relative la regimul general al bunurilor, acestea privesc modificarea regimului juridic al bunurilor corporale sau necorporale, de exemplu bun mobil sau imobil, consumtibil sau neconsumptibil, fungibil sau nefungibil, principal sau accesoriu, alienabil sau inalienabil etc., situaţie care nu face obiectul prezentului litigiu.

Or, în speţă, se pune problema tocmai a îndeplinirii condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială, atât în cazul art. 584 Noul C. civ., cât şi al art. 597 Noul C. civ.

Astfel, în acest caz, pentru determinarea legii aplicabile în timp sunt relevante prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora: Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Instanţa de apel a mai făcut referire şi la prevederile art. 58 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora:

"(1) În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

(2) Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), ori de câte ori proprietarul imobilului are un drept de opţiune, el dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în vigoare a C. civ. de la data cererii de chemare în judecată prin care a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra lucrării, dacă acţiunea a fost admisă."

În ceea ce priveşte interpretarea acestor prevederi, este de observat că, deşi instanţa de apel, aşa cum s-a arătat în cadrul analizei primului motiv de recurs, a redus cele două capete de cerere la unul singur, care a fost analizat în final din perspectiva art. 587 Noul C. civ., a ales să analizeze existenţa sau nu a unui drept de opţiune al proprietarului imobilului doar prin raportare la art. 584 alin. (1) Noul C. civ., în condiţiile în care din prevederile art. 587 alin. (1) Noul C. civ. rezultă în mod vădit reglementarea tocmai a unui astfel de drept de opţiune în favoarea proprietarului terenului vecin: "(…) acesta din urmă poate cere (…)".

Pe de altă parte, interpretarea art. 584 Noul C. civ., în sensul dacă reglementează un caz în care accesiunea imobiliară artificială care presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, nu trebuie să aibă loc în mod izolat, în funcţie de alineatul care este invocat în cauză ca temei de drept (a se vedea V.Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, 2009, pag. 330, punctul 254, paragraful final, în sensul că în cazul art. 584 Noul C. civ. -lucrări adăugate utile- se pune problema naşterii şi exercitării unui drept de accesiune ca drept potestativ).

Or, se poate observa că la art. 584 alin. (2) Noul C. civ. este prevăzut un drept de opţiune chiar cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrării efectuate cu rea credinţă, iar la alin. (3) este prevăzut un drept de opţiune, pentru ambele cazuri, cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra propriului imobil.

Chiar în cazul în care s-ar aprecia prin reducere la absurd că poate fi determinată separat aplicarea legii civile în timp doar prin raportare la un singur alineat al art. 584 Noul C. civ., şi anume cel care reglementează faptul că proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării utile făcute de autorul de bună-credinţă din momentul efectuării acesteia, şi că acest alineat nu ar presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, se poate observa că în acest caz proprietatea ar fi dobândită prin însuşi faptul juridic al accesiunii, anume prin încorporarea materialelor în imobil, situaţie juridică guvernată de legea în vigoare la data producerii acelui fapt juridic, conform art. 3 din Legea nr. 71/2011, adică C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs prin care se critică cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că în cauză nu operează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat dedus din considerentele sentinţei civile nr. 1552/2001 a Tribunalului Bucureşti care va fi analizat în temeiul prevederilor art. 488. alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele.

Problema puterii de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 1552/2001 a Tribunalului Bucureşti a fost invocată în faţa primei instanţe de fond, care în considerentele sentinţei pronunţate a reţinut că ‹‹aspectul caracterul[ui] "adăugat" sau de sine stătător al Extinderii, precum şi existenţa unor suprapuneri între cele două proprietăţi a mai făcut obiectul analizei instanţelor în cadrul dosarului nr. x/1999 ce a avut ca obiect revendicarea imobilului devenit ulterior proprietatea reclamantului de către autorul reclamantului G..››

Instanţa de apel a considerat că nu este aplicabilă puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1552/2001 a Tribunalului Bucureşti, în primul rând, întrucât "faptul că nu ar exista suprapuneri între cele două proprietăţi nu a reprezentat o constatare explicită a instanţei anterioare", iar în al doilea rând, deoarece nu ar avea legătură cu cauza de faţă, care are ca obiect constatarea dobândirii de către reclamant a dreptului de proprietate asupra unui imobil compus din construcţie şi teren aferent, ca efect al accesiunii artificiale.

În ceea ce priveşte, primul aspect, instanţa de apel a reţinut că această concluzie ar reieşi din faptul că "instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1552/11.12.2001 a arătat în motivare considerentele pentru care a dispus restituirea doar în parte a corpului de construcţie în configuraţia actuală, respectiv doar a construcţiei în configuraţia sa iniţială, identificată în punctele de contur GHIJKLMNEFG" dar că "din schiţa anexă a raportului de expertiză F. rezultă fără nici un dubiu că existau porţiuni de construcţie care erau edificate atât pe terenul în suprafaţă de 743 m.p. ce a fost restituit autorului reclamantului prin sentinţa civilă nr. 1552/2001 cât şi pe terenul proprietatea statului (aceste porţiuni de construcţie au fost identificate, prin raportul de expertiză efectuat în prezentul dosar în faza de apel, drept corpurile C2a - situat pe terenul proprietatea reclamantului şi C4b - situat pe terenul proprietatea statului)."

De asemenea instanţa de apel a mai reţinut că "motivarea suplimentară de către instanţă a soluţiei de restituire parţială a corpului de construcţie, în configuraţia actuală obţinută prin edificarea de către stat a corpurilor de clădire alipite, era necesară tocmai pentru că se dispusese o restituire parţială a construcţiei. De aceea, prin aceeaşi hotărâre, instanţa a încercat să dea anumite sugestii părţilor pentru clarificarea pe viitor a situaţiei de fapt particulare din cauză."

În ceea ce priveşte, al doilea aspect, instanţa de apel a reţinut că această concluzie ar reieşi din următoarele:

‹‹Acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1552/11.12.2001 pronunţată în dosarul nr. x/1999 a avut ca obiect revendicarea de la stat, de către autorul reclamantului (G.), a construcţiei şi a terenului aferent în suprafaţă de 743 m.p., reclamantul din acel dosar arătând că titlul său de proprietate, ce stă la baza acţiunii în revendicare, îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.03.1946 şi transcris în registrul de transcripţiuni al Grefei Tribunalului Ilfov sub nr. x/30.03.1946.

Hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare nu are caracter constitutiv de drepturi, ci caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că prin aceasta instanţa doar constată un drept de proprietate preexistent.

Aşadar, având în vedere limitele investirii instanţei în dosarul nr. x/1999, precum şi efectele specifice ale acţiunii în revendicare, rezultă că instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1552/2001 nu a dezlegat (şi nici nu avea cum) aspecte de fapt referitoare la imobilul din cauza de faţă (altul decât cel din dosarul anterior) şi la aplicabilitatea, cu privire la imobilul din cauza de faţă, a unor sintagme specifice instituţiei accesiunii imobiliare, noţiuni de drept care, de altfel, nici nu erau reglementate la acel moment.

Cu alte cuvinte, sentinţa civilă nr. 1552/2001 a dezlegat doar situaţia de fapt referitoare la preexistenţa, în patrimoniul reclamantului G., a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 743 m.p. situat în Bucureşti, str. x, sector 1; precum şi asupra construcţiei - cu privire la care a arătat că nu se poate recunoaşte dreptul de proprietate asupra întregii construcţii, în configuraţia actuală ca urmare a edificării de către stat a corpurilor alipite, deoarece reclamantul nu a justificat un titlu anterior care să stea la baza revendicării întregii construcţii - motiv pentru care a admis acţiunea în revendicare doar pentru "construcţia existentă pe teren în vechea configuraţie (adică în configuraţia reieşită din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.03.1946, nota.inst.) şi reprezentată în aceeaşi anexă la raportul de expertiză topo prin coordonatele GHIJKLMNEFG".

Motivarea instanţei care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1552/2001 - conform căreia "edificiul cumpărat în anul 1946 de autorii reclamantului a fost ulterior extins cu un alt corp de clădire alipit celui existent, clădirea veche menţinându-şi în timp subsolul, garajele subterane, infrastructura şi structura iniţială, aceleaşi rampe de acces la garajele subterane" - nu constituie o dezlegare de fapt care să împiedice promovarea acţiunii de faţă, cum în mod greşit a reţinut tribunalul, ci constituie explicitarea de către instanţă a motivului pentru care a admis acţiunea în revendicare doar pentru construcţia în configuraţia sa iniţială, iar nu în configuraţia actuală.

Mai mult, faţă de situaţia particulară din speţă a alipirii la construcţia veche a unor noi corpuri de clădire, instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1552/2001 a încercat să dea părţilor anumite sugestii de reglementare a acestei situaţii de fapt (închiderea coridorului dintre cele două corpuri de clădire şi crearea astfel a unor unităţi locative distincte sau stabilirea unei servituţi de trecere), însă aceste sugestii nu intră în sfera efectului pozitiv al lucrului judecat, aşa cum greşit a considerat prima instanţă de fond.››

Recurenta a criticat ca fiind nelegale ambele concluzii ale instanţei de apel ce au stat la baza nereţinerii puterii de lucru judecat a considerentelor sentinţa civilă nr. 1552/2001.

Criticile recurentei sunt fondate.

În prealabil, este de precizat că hotărârea legat de care se invocă puterea de lucru judecat a considerentelor este pronunţată în 2001, deci sub regimul de reglementare al C. civ. de la 1864 şi al C. proc. civ. de la 1865.

Sub acest regim puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti viza dispozitivul şi considerentele care îl sprijineau.

Aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, sentinţa civilă nr. 1552/11.12.2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost pronunţată în cadrul unei acţiuni în revendicare privind un imobil trecut în proprietatea statului în perioada 1945-1989, despre care s-a constatat că a fost preluat fără titlu.

Prin această sentinţă au fost obligaţi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi RA APPS să lase lui G. în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 743 mp reprezentat în schiţa anexă a raportului de expertiză topo prin coordonatele ABCDEFGA şi construcţia existentă pe teren în vechea configuraţie şi reprezentată în aceeaşi anexă la raportul de expertiză topo prin coordonatele GHIJKLMNEFG.

În motivarea acestei sentinţe, după ce a constatat că imobilul ce făcea obiectul respectivei cauze a fost preluat fără titlu şi că se impune a fi restituit în natură, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a reţinut că în raport de configuraţia actuală a acestuia trebuie analizată modalitatea restituirii în natură.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1552/11.12.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-au reţinut următoarele considerente:

"Din raportul de expertiză topo a rezultat prin suprapunerea planurilor cu fosta şi actuala sistematizare a zonei, parcela deţinută de reclamant de 743 mp (construcţie 350 mp) face parte în întregime din actuala parcelă din str. x sector 1 care are în prezent suprafaţa de 12.532 mp şi deţinută cu contract de închiriere de intervenient. Tot din acelaşi raport de expertiză topo şi prin aceeaşi metodă de suprapunere a planurilor şi a celor două relevee de construcţii a reieşit faptul că edificiul cumpărat în anul 1946 de autorii reclamantului a fost ulterior extins cu un alt corp de clădire alipit celui existent, construcţia veche menţinându-şi în timp subsolul, garajele subterane, infrastructura şi structura iniţială, aceleaşi rampe de acces la garajele subterane.

Faţă de aceste constatări ale expertului topo coroborat cu respectarea grafică în schiţele plan anexă la raport, instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, str. x, astfel: terenul în suprafaţă de 743 mp reprezentat în schiţa raportului prin coordonatele ABCDEFGA şi construcţia potrivit configuraţiei sale iniţiale şi reprezentate prin coordonatele GHIJKLMNEFG.

Împrejurarea că între cele două corpuri de clădire (cel vechi a cărui configuraţie s-a păstrat) şi cel alipit există evident o comunicare, o corespondenţă astfel încât el a putut fi apreciat de către pârâta RA APPS ca un singur imobil ce a putut fi închiriat intervenientului, este o situaţie care poate fi ulterior reglementată faţă de răspunsul la obiecţiuni a expertului tehnic imobiliar în sensul că prin închiderea coridorului dintre cele două corpuri de clădire s-ar asigura o unitate locativă distinctă, expertul apreciind că din punct de vedere funcţional corpul de clădire alipit construcţiei iniţiale are grupuri sanitare proprii, casa scării are acces independent de pe terasă, având toate utilităţile unei unităţi locative distincte. În mod similar, cu privire la teren, situaţia locativă este susceptibilă de o rezolvare ulterioară printr-o servitute de trecere, terenul restituit de 743 mp având poziţia terenului aservit la parcela totală de 12.532 mp - fond dominant".

Este de remarcat că în litigiul de faţă lucrarea despre care se pretinde că întruneşte condiţiile art. 577 alin. (1) Noul C. civ. pentru a atrage aplicarea regulilor accesiunii imobiliare artificiale este reprezentată tocmai de corpul de clădire alipit construcţiei vechi.

Despre corpul de clădire alipit construcţiei vechi în considerentele acestei sentinţe (nr. 1552/11.12.2001) s-a reţinut că are toate utilităţile unei unităţi locative distincte.

Din această constatare, raportat la prevederile Noului C. civ. invocate ca temei al cererii de chemare în judecată de faţă, rezultă că lucrarea în cauză este o lucrare autonomă, iar nu adăugată, în sensul art. 578 alin. (1)-(3) Noul C. civ., ceea ce ar face inaplicabil art. 584 alin. (1) Noul C. civ., sub rezerva celor reţinute în cadrul motivului de recurs ce viza conflictul de legi în timp.

Aceste considerente fac parte dintre cele care au intrat în puterea de lucru judecat, întrucât sprijină alegerea de către instanţă a modalităţii de restituire în natură imobilului, care se regăseşte în dispozitiv.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a justificat nereţinerea puterii de lucru judecat a unei astfel de concluzii, inclusiv inexistenţa suprapunerilor, prin aceea că din raportul de expertiză avut în vedere de către instanţa care a pronunţat această sentinţă ar rezulta existenţa unor suprapuneri ale unei părţi din această construcţie şi o parte a terenului autorului reclamantului.

Or, o astfel de analiză a probelor administrate în acea cauză pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea a instanţei care a pronunţat sentinţa civilă nr. 1552/11.12.2001 reprezintă în sine o încălcare a puterii de lucru judecat a acestei hotărâri.

În ceea ce priveşte argumentele reţinute de instanţa de apel, în al doilea rând, în susţinerea ideii că nu este incidentă prezumţia puterii de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 1552/11.12.2001, întrucât nu ar avea legătură cu cauza de faţă, se constată, în prealabil, că referirea instanţei de apel la noţiunile de drept privind accesiunea imobiliară artificială reglementate prin Noul C. civ. în mod diferit de cele din C. civ. de la 1864, şi care ar fi fost necunoscute astfel instanţei care a pronunţat hotărârea la nivelul anului 2001, nu poate reprezenta o justificare legală, atâta timp cât situaţiei de fapt în speţă nu îi sunt aplicabile prevederile invocate din Noul C. civ., conform celor expuse mai sus, în cadrul analizei celui de-al doilea motiv de recurs.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu ar avea legătură cu cauza de faţă prezumţia puterii de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 1552/11.12.2001, întrucât obiectul şi cauza celor două cereri ar fi diferite, acţiune în revendicare în temeiul contractului nr. x/1946 versus accesiune imobiliară, respectiv obiect material diferit, imobilul din cauza de faţă apreciindu-se a fi diferit de cel din dosarul anterior.

Această motivare a instanţei de apel este nelegală, având în vedere că în speţă puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1552/11.12.2001 nu a fost invocată ca excepţie de drept procesual care să ducă la respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, pentru a se verifica tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Sentinţa civilă nr. 1552/11.12.2001 a fost invocată pentru a se face dovada limitelor de proprietate şi a dezlegării unor chestiuni litigioase dintre părţi referitoare tocmai la situaţia corpului de clădire alipit.

Constatarea faptului că acesta reprezintă, cu eforturi minime, constând în închiderea culoarului de acces, o unitate locativă distinctă de imobilul (construcţia şi terenul) restituit autorului reclamantului are ca premisă recunoaşterea dreptului de proprietate al statului asupra acesteia.

Din considerentele sentinţei civile nr. 1552/11.12.2001 rezultă că instanţa care a pronunţat-o nu a fost preocupată doar de restituirea imobilului în natură aşa cum rezulta din actele de proprietate ale autorului reclamantului, cum greşit reţine instanţa de apel, ci şi de stabilirea modalităţii de restituire, a limitelor de proprietate, raportat tocmai la regimul juridic al corpului alipit, dacă este sau nu un corp de clădire de sine stătător, dacă poate fi folosit în mod distinct, în cazul în care ar avea un proprietar diferit decât cel al construcţiei iniţiale.

În consecinţă, nu se pune problema, raportat la această sentinţă, a intrării în puterea de lucru judecat a unor simple constatări de fapt, ci a unor constatări de fapt calificate juridic, producătoare de efecte juridice, care au legătură cu dispozitivul hotărârii, reprezentând justificarea alegerii modalităţii de restituire în natură a imobilului revendicat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs, redate în cadrul punctului 4 al recursului, prin care se critică respingerea de către instanţa de apel a unor solicitări legate de modalitatea de efectuare a expertizei topografice şi a expertizei de evaluare şi prin care se susţine faptul că nu s-ar fi pus în discuţie cotele de coproprietate şi nici modalitatea de stabilire a acestora, că instanţa ar fi considerat că "aşa-zisele investiţii efectuate de dl. A. reprezintă o contribuţie în argumentarea dobândirii unei cote de coproprietate prin accesiune" fără a exista un capăt de cerere în acest sens, faptul că în calcularea cotelor instanţa ar fi considerat, interpretând eronat art. 587 alin. (1) C. civ., că "aşa-zisele lucrări efectuate, se pot transforma în cote de coproprietate", că investiţiile nu sunt justificate prin raportare la probele administrate, că în eventualitatea în care intimatul reclamant ar fi efectuat aceste investiţii, ele nu pot fi luate în calcul în considerarea unor cote de coproprietate, întrucât acesta a fost, pana în anul 2006, un detentor precar care are calitatea unui constructor de rea credinţa, conform art. 597 C. civ., că a dispus evaluarea terenului de sub construcţia C2a, fără sa pună în discuţia pârtilor acest lucru şi existenţa altor vicii ale hotărârii legate de stabilirea cotelor de proprietate şi a altor elemente ale accesiunii imobiliare artificiale prevăzută de art. 587 alin. (1) C. civ., instanţa de recurs consideră că nu se mai impune verificarea acestora raportat la faptul că sunt dependente de analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva prevederilor Noului C. civ., analiză care s-a constatat a fi nelegală în cadrul examinării motivului al doilea al recursului.

Referitor la criticile privind modalitatea de soluţionare a apelului incident, este de observat, pe de o parte, că instanţa de apel a motivat de ce anumite susţineri din cadrul apelului incident au fost evaluate ca apărări, anume prin raportare la prevederile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., considerând că prin acestea nu se tindea la schimbarea hotărârii primei instanţe, obiectiv socotit a fi de esenţa apelului incident, ci la menţinerea hotărârii primei instanţe.

Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că acesta ar fi un motiv pentru care nu ar fi combătut aceste susţineri, ci că le-a avut în vedere ca apărări faţă de apelul principal.

Ca atare, nu se poate reţine un motiv de nelegalitate sub acest aspect.

În ceea ce priveşte critica legată de admiterea cererii reconvenţionale formulata de RAAPPS şi obligarea apelantului principal la plata cotei de coproprietate de 93.7% către Statul român, fără a dispune vreo obligaţie faţă de RAAPPS, instanţa de recurs consideră că nu se mai impune verificarea acesteia raportat la faptul că este dependentă de analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva prevederilor Noului C. civ., analiză care s-a constatat a fi nelegală în cadrul examinării motivului al doilea al recursului.

Este fondat al şaselea motiv de recurs prin care se critică dispoziţiile instanţei de apel cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate de RAAPPS cu experţii parte, prin raportare la interpretarea greşită a art. 18 din O.G. nr. 2/2000.

Pentru a respinge cererea apelantei-pârâte RAPPS de a se avea în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată şi onorariul pe care l-a achitat expertului său parte, instanţa de apel a făcut trimitere la prevederile art. 18 alin. (3) din O.G. nr. 2/2000.

Or, simplul fapt că potrivit art. 18 alin. (3) din O.G. nr. 2/2000 O.G. nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii de expertiza tehnică judiciară şi extrajudiciară "onorariul expertului tehnic judiciar sau al specialistului care participă la efectuarea expertizei în condiţiile alin. (1) este stabilit de parte şi de expert, de comun acord, în temeiul raporturilor contractuale dintre aceştia, şi este plătit acestuia de către partea care l-a nominalizat" nu este suficient în sine pentru a justifica respingerea unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în temeiul art. 453 raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere în raţionamentul său prevederile alin. (4) al art. 18 din O.G. nr. 2/2000, potrivit cărora "un exemplar original al documentului care face dovada relaţiilor contractuale dintre parte şi expertul tehnic judiciar sau specialistul care participă la efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1), precum şi a sumelor datorate acestuia va fi depus la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru depunerea raportului de către expertul tehnic judiciar sau specialistul numit".

Ţinând cont că instanţa de apel nu a motivat respingerea acestei cereri prin raportare la prevederile C. proc. civ. menţionate anterior, pentru a aprecia în ce măsură pot fi coroborate cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 2/2000, această dispoziţie nu este suficient motivată, situaţie ce atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la critica legată de neobligarea statului român la plata unei părţi a cheltuielilor de judecată către reclamant, instanţa de recurs consideră că nu se mai impune verificarea acesteia raportat la faptul că este dependentă de analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva prevederilor Noului C. civ., analiză care s-a constatat a fi nelegală în cadrul examinării motivului al doilea al recursului.

În consecinţă, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Regia Autonomă-Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 1673 din 28 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iulie 2020.