Property revindication revision appeal dismissed as tardy and unfounded; court upholds earlier judgment and imposes costs on appellants

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei - fondul litigiului:

1. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1744 din 14 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Municipiului Bucureşti prin Primar General, cu privire la cererea de chemare în garanţie ca neîntemeiată.

De asemenea, prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarelor A. şi B. privind cererea de contestare a dispoziţiilor nr. 9308 şi 9309 emise de Primarul General ala Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată şi a respins excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei de către contestatoarele A. şi B., ca neîntemeiată.

Totodată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, prin Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti şi a respins cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, prin Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie S.C. C. S.A. şi a respins cererea de chemare în garanţie introdusă de pârâţi împotriva chematei în garanţie S.C. C. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, cu pârâţii D., E. (decedată, succesor - pârâtul F.), G. (decedat, succesor fiind pârâtul H.), I. şi J., cerere introdusă la data de 09.04.2009 şi care face obiectul dosarului conex nr. x/2009

Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Bucureşti a respins cererea reclamantei de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, cu pârâţii D., E. (decedată, succesor - pârâtul F.), G. (decedat, succesor fiind pârâtul H.), I. şi J., cerere introdusă la data de 09.04.2009 şi care face obiectul dosarului conex nr. x/2009, ca fiind prescrisă.

Totodată, a admis cererea reclamantei K., de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi D., G. (în prezent decedat, succesor fiind pârâtul H.), I. şi J. şi E. (decedată, succesor fiind pârâtul F.; cerere introdusă la data de 09.11.1999.

A constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare cumpărare: contractul de vânzare cumpărare nr. NO 3141-31.03.1997 încheiat între pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâta D., contractul de vânzare cumpărare nr. NO 2946-25.03.1997 încheiat între pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi G. (în decedat, succesor fiind pârâtul H.), contractul de vânzare cumpărare nr. NO 3862- 26.05.1997, încheiat între pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii I. şi J. şi contractul de vânzare cumpărare nr. NO 2304-17.01.1997 încheiat între pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi E. (decedată, succesor fiind pârâtul F.).

A admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanta K., impotriva paratilor D., I. şi J., H. şi F..

A obligat pe pârâta D. să lase reclamantei K..în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, parter şi demisol.

A obligat pe pârâţii I. şi J. să lase reclamantei K. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, demisol.

A obligat pe pârâtul H. să lase reclamantei K. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, mezanin.

A obligat pe pârâtul F. să lase reclamantei K. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, mansardă.

A respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii D., I. şi J., H. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiate.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientele A. şi B., în contradictoriu cu pârţtii K., Primăria Municipiului Bucureşti, D., H., I. şi J., F..

Prin aceeaşi sentinţă a respins contestaţia introdusă de contestatoarele A. şi B. împotriva dispoziţiilor nr. 9308 şi 9309 din 08.01.2008, în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primar General, ca neîntemeiată.

2. Revizuirea - decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Împotriva sentinţei civile nr. 1744 din 14 octombrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, intervenienta B. a formulat cerere de revizuire, apreciind că această hotărâre este contrară sentinţei civile nr. 580 din 26 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016.

În drept, a fost invocată incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 60 F din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva sentinţei civile nr. 1744 din 14 octombrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

3. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva sentinţei civile nr. 60 F din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, intervenientele A. şi B. au declarat recurs.

1. Recursul declarat de A. a fost redactat în limba germană (tradus de avocat L.) şi depus la poşta germană la 4 septembrie 2019 (astfel cum reiese din data menţionată pe plicul de expediere existent la dosarul Curţii de Apel Bucureşti), fiind înregistrat la curtea de apel la 9 septembrie 2019.

În cuprinsul memoriului de recurs, partea arată că a primit sentinţa nr. 60 F din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, hotărâre redactată în limba română, limbă pe care nu o cunoaşte.

Precizează că în dosarul nr. x/2017, alături de fiica sa B., au fost reprezentate de domnul avocat L.. Din motive personale, a renunţat în urmă de mai bine de 1 an la serviciile domnului avocat L., rugându-l să aducă la cunoştinţa instanţei hotărârea sa.

De la data renunţării la mandat şi până la primirea sentinţei nr. 60 F din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu a mai primit nicio citaţie sau vreo comunicare şi nu cunoaşte condiţiile în care s-a judecat dosarul.

Având în vedere aspectele prezentate, solicită anularea în totalitate a sentinţei şi rejudecarea cauzei cu participarea sa legală.

2. Recursul declarat de revizuenta B. la 18 iunie 2019 şi motivat la 12 iulie 2019, a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizează faptul că revizuirea s-a soluţionat în lipsa procedurii de citare cu intimata A., parte care nu a primit nicio citaţie pentru termenul de judecată din 30 mai 2019 şi care renunţase la serviciile avocaţiale ale avocatului L.. Instanţa a luat act de această situaţie, dar a solicitat o dovadă a faptului că aceste relaţii au încetat, aspect ce necesita un termen pentru a obţinerea unei eventuale declaraţii notariale.

Precizează că la dosar se afla cererea sa prin care indica faptul că au fost reziliate raporturile profesionale, indicându-se domiciliul din Germania unde partea urma a fi citată. În pofida acestei situaţii, instanţa a apreciat că procedura de citare cu intimata A. a fost legal îndeplinită şi a trecut la judecarea pe fond a cauzei.

Al doilea motiv de recurs se referă la greşita interpretare a normelor referitoare la revizuire, în sensul că numai ultima hotărâre ar putea fi modificată. Arată că legiuitorul, reglementând materia revizuirii, a avut intenţia de a îndrepta (modifica) o hotărâre judecătorească vădit ilegală şi netemeinică, indiferent că ea este prima sau a doua hotărâre ce a fost pronunţată într-un litigiu având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

A admite ideea că o hotărâre definitivă şi irevocabilă, vădit ilegală şi netemeinică, trebuie menţinută în orice situaţie numai pentru a respecta principiul autorităţii de lucru judecat, ar însemna că instanţa trebuie să păstreze orice hotărâre greşită, cu abandonarea principiului rolului justiţiei de a da hotărâri legale şi temeinice.

4. Apărările formulate în cauză:

La 16 noiembrie 2019 intimata K. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta B., solicitând respingerea recursului, ca nefondat, respectiv întâmpinare la recursul declarat de recurenta A., solicitând respingerea ca tardivă a acestui recurs, iar în subsidiar anularea pentru nerespectarea condiţiilor de fond şi formă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recursul formulat de recurenta A.:

Cu privire la excepţia nulităţii pentru nerespectarea condiţiilor de fond şi formă, invocată de intimata K. în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, se constată că memoriul de recurs cuprinde menţiunile prevăzute de dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii (numele şi domiciliul, indicarea hotărârii atacate şi semnătura), iar aspectele prezentate de parte, ce fac referire la faptul că de la data renunţării la mandatul acordat apărătorului şi până la comunicarea sentinţei nr. 60 F din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu a mai primit nicio citaţie/comunicare şi nu cunoaşte condiţiile în care s-a judecat dosarul fără participarea sa legală, pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere cele constatate, Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii invocată de intimata K..

Examinând recursul declarat de recurenta A. în raport de excepţia tardivităţii, invocată de intimata K., a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, având în vedere că se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În cauză, se constată că hotărârea recurată - sentinţa nr. 60 F din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - a fost comunicată recurentei A. la 2 august 2019 la adresa din Germania (dovadă dosarul Curţii), iar recursul a fost depus la poşta germană la 4 septembrie 2019 (dată menţionată pe plicul de expediere existent la dosarul Curţii de Apel Bucureşti), fiind înregistrat la curtea de apel la 9 septembrie 2019 (data ştampilei).

Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, reiese că recursul formulat de recurenta A. a fost depus cu încălcarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac, respectiv cu încălcarea termenului de 15 zile de la comunicare.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs formulată de recurenta A. a fost înregistrată după împlinirea termenului legal de declarare a căii de atac, urmează a respinge recursul, ca fiind tardiv formulat.

2. Recursul formulat de recurenta B.:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare cu intimata A. şi la faptul că aceasta renunţase la serviciile avocaţiale ale avocatului L., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 85 C. proc. civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel, iar art. 89 alin. (2) C. proc. civ. dispune că înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură.

Potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin reprezentant legal sau convenţional şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăşi sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.

În cauză, la termenul din 30 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, a apreciat că procedura de citare este legal îndeplinită, reţinând că domnul avocat L., prezent în faţa instanţei, are împuternicire avocaţială anexată la dosar pentru intimata A., astfel încât, faţă de prevederile art. 153 alin. (1) C. proc. civ. anterior redat, această parte are termen în cunoştinţă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că la dosarul Tribunalului Bucureşti (instanţă pe rolul căreia fusese iniţial înregistrată cererea de revizuire) există delegaţia avocaţială prin care domnul avocat L. a fost împuternicit de către clientele A. şi B. să le reprezinte în toate fazele procedurale şi toate căile de atac, în faţa tuturor instanţelor, pentru revendicarea imobilului din Str. x. De asemenea, la dosarul Curţii de Apel Bucureşti există procura, tradusă din limba franceză, prin care revizuenta B. şi intimata A. confirmă mandatul de reprezentare acordat domnului avocat L..

Astfel, în temeiul acestor înscrisuri existente la dosar, necontestate de către niciuna dintre părţi, domnul avocat L. a formulat cereri şi s-a prezentat în faţa instanţei în reprezentarea revizuentei B. şi a intimatei A..

La termenul de judecată din 28 martie 2019, avocatul L. a solicitat instanţei să ia act de împrejurarea că nu mai are mandat de reprezentare pentru intimata A.. Faţă de acest aspect, Curtea a pus în vedere domnului avocat să facă dovada încetării raporturilor de asistenţă juridică.

Conform dispoziţiilor art. 72 C. proc. civ., (1) Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei.

(2) Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării. Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.

Aşa cum reiese din actele dosarului, până la următorul termen de judecată, în cauză nu au fost depuse înscrisuri care să ateste revocarea mandatului în condiţiile textului de lege anterior redat. De asemenea, nu au fost depuse înscrisuri care să ateste încetarea efectelor contractului de asistenţă juridică pentru intimata A., astfel încât, în mod corect a reţinut instanţa de revizuire că pentru această parte operează dispoziţiile legale referitoare la termenul de judecată dat în cunoştinţa părţii, parte care, de altfel, la rându-i avea obligaţia de încunoştinţa instanţa şi celelalte părţi din dosar cu privire la încetarea mandatului dat avocatului şi eventuala schimbare a locului citării (a domiciliului ales în România). Curtea Europeană a arătat că revine sarcina în primul rând celor interesaţi să depună diligenţe pentru protejarea propriilor interese (cauza Agapito Maestre Sanchez c. Spaniei, nr. 29608/02, Hotărârea din 4 mai 2004).

Se reţine, totodată, că normele care reglementează citarea au caracter imperativ, ceea ce înseamnă faptul că instanţa nu poate lua nicio măsură într-un proces decât dacă părţile sunt legal citate ori sunt prezente la termenul de judecată, personal sau prin reprezentant. Aceste norme au fost edictate în primul rând în interesul părţii citate, prezentând anumite particularităţi în ceea ce priveşte modul de invocare a neregularităţilor privind citarea.

Astfel, pe parcursul judecăţii, într-o anumită etapă procesuală, în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs - art. 107 C. proc. civ., coroborat cu art. 108 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ.

În cauză, recurenta B. (ce a avut calitatea de revizuentă în dosarul de revizuire, soluţionat prin hotărârea ce face obiect al prezentului recurs) a înţeles să invoce drept motiv de recurs nelegala citare a intimatei A. (cu aceeaşi calitate şi în revizuire, respectiv intimată), fără a ţine cont de faptul că în calea de atac numai partea nelegal citată poate invoca nulitatea hotărârii decurgând din nelegala sa citare. O parte nu poate invoca în căile de atac nelegala citare a unei alte părţi la ultimul termen de judecată, pentru că nu justifică interes.

Pentru considerentele prezentate, cum instanţa de revizuire nu a încălcat normele de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se dovedeşte a fi nefondat.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita interpretare a de către instanţă noţiunii "două hotărâri potrivnice", în sensul că revizuirea pe acest motiv priveşte situaţia în care a doua hotărâre ar încălca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, se reţin următoarele:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul unei cereri de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., invocate de revizuentă ca temei al cererii sale, se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Interpretând dispoziţiile legale anterior redate, reiese că invocarea acestui motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Raţiunea reglementării condiţiilor de admisibilitate anterior menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii lucrului judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, ceea ce face ca executarea hotărârilor să fie imposibil de realizat, iar ieşirea din situaţia anormală creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

În cauza dedusă judecăţii, revizuenta B. a solicitat, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea sentinţei civile nr. 1744 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, apreciind că această hotărâre este contrară sentinţei civile nr. 580 din 26 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Se constată că hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată anterior celei faţă de care s-a invocat contrarietatea, astfel că nu poate fi îndeplinită condiţia nesocotirii autorităţii de lucru judecat, având în vedere că revizuenta a solicitat anularea primei hotărâri şi nu a celei de-a doua dintre cele pretins potrivnice.

Astfel cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de revizuire nu este o instanţă de control judiciar şi deci nu poate să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice este greşită, ci doar să constate că prin ultima hotărâre s-a nesocotit puterea lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre.

Contrar susţinerilor recurentei-revizuente, instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni" (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009).

Totodată, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părţii nemulţumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate în primul proces. Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a revizuirii este recunoscută în mod constant în literatura de specialitate şi în practica judiciară, neexistând vreo controversă care să justifice o abordare diferită a acestei probleme de drept.

Sub acest aspect se reţine că, întrucât unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu fie repuse în discuţie (cauza Brumărescu împotriva României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei. Competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare.

Se reţine, aşadar, că în situaţia cererilor de revizuire întemeiate pe existenţa contrarietăţii de hotărâri, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., admiterea cererii de revizuire are ca singură consecinţă anularea celei de-a doua hotărâri, fără a îngădui şi alte eventuale rezolvări.

O asemenea soluţie legală îşi are justificare în faptul că legea socoteşte neavenită cea de-a doua hotărâre, lăsând să se înţeleagă că aceasta, fără distincţie, trebuie lipsită de orice efecte (anulată), în considerarea faptului că dacă în cel de-al doilea proces s-ar fi invocat şi admis excepţia autorităţii de lucru judecat, acţiunea reclamantului ar fi fost respinsă pentru acest motiv, fără a mai fi cercetată pe fondul ei ori sub alte aspecte, astfel că nu s-ar mai fi ajuns să fie pronunţată o hotărâre care să o contrazică pe cea pronunţată în primul proces.

Or, în speţă, raportat la împrejurarea că revizuenta a solicitat anularea primei hotărâri, faţă de cea ulterioară, nu se mai pune problema autorităţii de lucru judecat, astfel încât, făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material, instanţa a constatat inadmisibilitatea cererii de revizuire.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B..

Având în vedere soluţia pronunţată asupra recursurilor, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurentele A. şi B. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă K..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta A., invocată de intimata K..

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta A. împotriva sentinţei nr. 60 F din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Obligă pe recurentele A. şi B. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă K..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2021.