Passive procedural standing of the Ministry of Public Finance for restitution of inflation-adjusted property prices under Article 50(3) of Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 08.03.2012, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, B., C., D. şi E., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună următoarele: obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului actualizat plătit de reclamantă pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x nr. 2bis, sector 2; obligarea în solidar a celorlalţi pârâţi la plata sumei de 150.000 RON reprezentând sporul de valoare adus prin îmbunătăţirile necesare şi utile realizate la acelaşi imobil; instituirea în favoarea reclamantei a unui drept de retenţie asupra imobilului, până la plata contravalorii îmbunătăţirilor; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Acţiunea a fost fundamentată pe prevederile art. 112 şi următoarele din C. proc. civ., art. 48, art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată a acţiunii, fără cheltuieli de judecată.

Acelaşi pârât a depus şi o cerere de chemare în garanţie a S.C. F. S.A. şi a Municipiului Bucureşti, având ca obiect restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Chemata în garanţie S.C. F. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, în fond, a cerut respingerea ca neîntemeiată a cererii, fără cheltuieli de judecată.

La 1 octombrie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care, la solicitarea instanţei, a evaluat capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat la suma de 217.765 RON, a enumerat lucrările executate şi a evaluat capătul de cerere privind restituirea sporului de valoare adus imobilului la suma de 587.965,50 RON (echivalentul în RON al sumei de 135.000 euro), ca urmare a analizării tuturor îmbunătăţirilor efectuate.

Prin sentinţa civilă nr. 1242/28.01.2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, motiv pentru care cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti în raport de cuantumul valorii obiectului cererii principale.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin încheierea de şedinţă de la 30.10.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării cererii principale, excepţia insuficienţei timbrări a cererii reconvenţionale, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe capătul 1 din cererea principală, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor-reclamanţi persoane fizice pe capătul 2 din cererea reconvenţională, excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capetele 1 şi 2 din cererea principală şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie S.C. F. S.A. şi Municipiul Bucureşti, motiv pentru care a dispus scoaterea din cauză a acestor părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 863/29.06.2016, aceeaşi instanţă a admis cererea principală privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, C., D. şi E., astfel cum a fost precizată în privinţa cuantumului îmbunătăţirilor, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului plătit de aceasta conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, încheiat cu P.M.B., de 5.612.869 RON vechi, ce va fi actualizat cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, a obligat pârâţii persoane fizice B., C., D., E. la plata către reclamantă a sumei de 85.511 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile efectuate la imobilul din litigiu, instituind în favoarea reclamantei un drept de retenţie asupra imobilului din str. x nr. 2bis, Bucureşti, până la plata, de către pârâţii persoane fizice, a contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la acest imobil şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată, obligând pârâţii persoane fizice B., C., D. şi E. la plata către reclamantă a sumei de 2908,9 RON cheltuieli de judecată constând în onorarii de expert.

În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut următoarele considerente:

Reclamanta a deţinut, iniţial, calitatea de chiriaş al imobilului din str. x nr. 2bis, şi apoi de proprietar al acestuia, conform Legii nr. 112/1995.

Astfel, la data de 27.05.1993, reclamanta, în calitate de chiriaş, a încheiat cu S.C. F. S.A. - Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de locator, contractul de închiriere nr. x având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x nr. 2bis, pentru o durată de 5 ani, începând cu data de 27.05.1993.

Ulterior, la 28.09.1996, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin F. S.A., în calitate de vânzător, a încheiat cu reclamanta, în calitate de cumpărător, contractul de vânzare-cumpărare nr. x, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul mai sus menţionat, preţul imobilului fiind de 5.612.869 RON, ce a fost achitat integral de reclamantă.

Primul capăt din cererea principală a fost admis de tribunal faţă de prevederile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului plătit la cumpărarea imobilului, actualizat. Acelaşi text de lege stabileşte că restituirea preţului actualizat plătit de foştii chiriaşi la cumpărarea imobilului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru restituirea preţului plătit actualizat, art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede condiţia desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foştii chiriaşi cu eludarea Legii nr. 112/1995. Or, această condiţie este îndeplinită în cauza de faţă, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 477/11.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, reţinându-se că acest act încalcă dispoziţiile Legii nr. 112/1995. În atare situaţie, reclamanta este îndreptăţită să primească preţul plătit la cumpărarea imobilului, actualizat potrivit prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât obligaţia restituirii preţului plătit actualizat este prevăzută în mod expres de Legea nr. 10/2001 în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a admis acest capăt de cerere şi l-a obligat pe acest pârât la plata către reclamantă a preţului plătit conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996 încheiat cu P.M.B., de 5.612.869 RON vechi, ce va fi actualizat cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Motivele de apel şi hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe au formulat cereri de apel pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, B., C., D. şi E..

În motivarea apelului său, apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate prin raportare la respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul 1 din cererea principală. Prima instanţă a apreciat, în mod greşit că, în cauza dedusă judecăţii, are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice şi, astfel, a stabilit în sarcina sa obligaţia de restituire a preţului în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deşi în practica instanţelor şi chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (în acest sens invocă decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), în condiţiile anulării contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a compărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ., în forma avută la momentul introducerii acţiunii, întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă-cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, având în vedere în acest sens şi dispoziţiile art. 970 C. proc. civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acţiune decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti şi nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică:

a) ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare;

b) prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), şi nu ale unui act juridic.

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 154/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanta din prezenta cauza, fără, însă, ca prin aceasta să se creeze aşa cum s-a arătat, un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice care numai administrează fondul cu această destinaţie.

c) pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuala pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, reţinere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., în forma avută la momentul introducerii acţiunii. Or, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novaţiunea nu se prezumă, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres în actul normativ respectiv novaţiunea.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine obligarea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să-i acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg.

Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta.

De asemenea, în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea având în vedere dispoziţiile art. 1337 din C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Deposedarea cumpărătorilor de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti faţă de pretenţiile privind plata.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestor instituţii.

A solicitat apelantul să se aibă în vedere dispoziţiile art. 1344 din C. civ., potrivit cărora:

"Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria Municipiului Bucureşti) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.’’

Prin decizia civilă nr. 2A din 07.01.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi a admis apelul pârâţilor B., C., D. şi E.. A schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a luat act de tranzacţia dintre reclamantă şi aceşti pârâţi pe capetele de cerere din acţiune privind obligarea pârâţilor la contravaloarea îmbunătăţirilor şi la dreptul de retenţie, pe cererea reconvenţională şi pe cererea privind cheltuielile de judecată.

În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut, cu titlu preliminar, că în raport de data înregistrării acţiunii introductive, pricina este supusă dispoziţiilor vechiul C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a pornit în analiza acestei chestiuni de la temeiul juridic al acţiunii introductive şi a constatat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata preţului actualizat al imobilului şi la plata sporului de valoare, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Din această perspectivă s-a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Interpretând aceste prevederi legale, s-a apreciat că obligaţia de plată a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanţelor Publice în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale, Ministerului Finanţelor Publice deşi nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, preţul plătit de foştii chiriaşi, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legii speciale (art. 50 din Legea nr. 10/2001), în mod corect reţinându-se aplicarea normelor legii speciale de reparaţie. Având în vedere că răspunderea pentru dezdăunarea foştilor chiriaşi care au cumpărat imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 şi au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea foştilor proprietari are o reglementare specială în prevederile Legii nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun (potrivit regulii specialul derogă de la general şi se aplică cu prioritate), instanţa a constatat că legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice.

Prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia plăţii preţului reactualizat sau a preţului de circulaţie din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existenţa fondului extrabugetar, drept sursă de finanţare a acestor plăţi, oferă încă un argument pentru a da eficienţă dispoziţiilor legii speciale faţă de cele ale dreptului comun.

3. Cererea de recurs

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia nr. 2 A din 7 ianuarie 2020 a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pârâtul a considerat că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul formulat, fără a avea în vedere principiul relativităţii efectelor contractului, potrivit căruia acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terţ.

A definit noţiunea de "calitate procesuală’’ cu referire la calitatea procesuală pasivă în ceea ce priveşte obligaţia de a plăti suma de bani reprezentând preţul actualizat. A arătat că, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acţiune decât unitatea administrativ-teritorială ce are calitate de vânzător, în speţă Municipiul Bucureşti, nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, acesta din urmă nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare.

În susţinerea acestui punct de vedere, au fost aduse mai multe argumente:

Sub un prim aspect, s-a arătat că raportul juridic de drept privat are la bază un contract; or, statul nu poate interveni în cadrul acestui raport pentru a se stabili o altă persoană răspunzătoare.

În al doilea rând, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu constituie norme cu caracter procesual, prin care să se atribuie calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Legiuitorul a intervenit în acest sens, în cadrul Legii nr. 10/2001, atunci când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, chestiune ce rezultă fără echivoc din formularea textului. În plus, textul legal se referă numai la efecte ale faptului juridic licit - îmbogăţirea fără justă-cauză şi vizează un act juridic, contractul.

Prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamante în prezenta cauză, fără, însă, ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite la restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin hotărârea judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care numai administrează fondul cu această destinaţie.

În al treilea rând, pentru a se reţine opinia contrară, în sensul stabilirii ex lege a calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în cadrul unor astfel de acţiuni, ar însemna ca prin lege să se creeze o novaţie de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. proc. civ. Or, pe de o parte, novaţia nu operează fără consimţământul expres al creditorului, astfel cum rezultă din art. 1132 C. civ.., iar, pe de altă parte, aceasta nu se prezumă, impunându-se ca intenţia de a o face să rezulte din act - art. 1130 C. civ.. Legiuitorul a procedat în alte situaţii, când a urmărit în interes general schimbarea unui debitor prin novaţie, la respectarea normelor dreptului comun, stipulând expres în actul normativ novaţiunea.

În concluzie, Municipiul Bucureşti este cel care are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, acesta având calitatea de vânzător la încheierea actului de vânzare cu reclamanta.

Relativ la fondul cauzei, recurentul a susţinut neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca intimata reclamantă să beneficieze de preţul imobilului în litigiu, preţ ce urmează a fi actualizat cu coeficientul de inflaţie până la data plăţii efective.

În continuare, a apreciat că în mod greşit s-a dispus admiterea acţiunii reclamantei, fără a fi reţinute în cauză dispoziţiile art. 1337 C. civ. ce reglementează răspunderea vânzătorului prin evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Or, aceste prevederi nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabile între părţile litigiului, în special în situaţia în care contractul a fost desfiinţat cu reţinerea, în cazul cumpărătorilor, a relei-credinţe la momentul încheierii contractului.

Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Or, aceasta este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, pentru pretenţiile privind restituirea preţului. În susţinerea acestui ultim argument au fost invocate dispoziţiile art. 1344 C. civ.., care stipulează: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.

Pentru toate motivele formulate, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi în limitele stabilite prin art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Preliminar, instanţa constată că litigiul este guvernat de prevederile Codului de procedură de la 1865 având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, 08.03.2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care a avut loc la 15.02.2013. În acest sens sunt relevante prevederile art. 24 din această din urmă lege, în care se stipulează: "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite după intrarea acesteia în vigoare.’’ Rezultă că motivele de recurs vor fi examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 din Codul de procedură de la 1865, şi nu prin raportare la art. 488 din Noul Cod invocat de recurent.

Critica prin care recurentul susţine că nu justifică legitimare procesuală pasivă, faţă de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se subsumează motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă are un caracter nefondat.

Înalta Curte reţine că, în materia cererilor privind restituirea preţului apartamentului de care chiriaşul, care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins sau deposedat, prin repunere în situaţia anterioară ca efect al constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul său de proprietate, sunt incidente prevederile art. 50 şi 501 al Legii nr. 10/2001.

Art. 50 alin. (2) şi (2)1 stabileşte modalitatea de despăgubire în mod diferit, după cum au fost sau nu eludate prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul acordării preţului actualizat plătit de chiriaşi, respectiv al preţului de piaţă al imobilelor.

Aceeaşi distincţie se desprinde şi din interpretarea per a contrario a art. 501 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Din cuprinsul textelor legale menţionate se desprinde concluzia că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului plătit pentru acel imobil, în valoare actualizată.

În cazul acestui tip de acţiune, în care se solicită restituirea preţului actualizat, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede:

"Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare’’. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice stă în proces în calitate de pârât în temeiul legii, respectiv al art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această normă fiind cea care îi stabileşte explicit obligaţia de a efectua plata preţului, în cazul promovării cu succes a unei cereri de chemare în judecată cu acest obiect. În raport de aceste reţineri, nu poate fi primit motivul prin care se reclamă încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, întrucât este terţ faţă de contract. Acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de parte contractantă responsabilă pentru garanţia de evicţiune, ci în temeiul unei norme juridice speciale şi derogatorii, care reprezintă expresia voinţei legiuitorului de a stabili obligaţia de plată în sarcina entităţii care a şi beneficiat de preţul imobilului (conform art. 13 din Legea nr. 112/2015).

Neîntemeiată este şi critica recurentului în sensul că dispoziţiile art. 1337 C. civ., ce instituie obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului, nu pot fi înlăturate prin prevederi speciale contrare.

Înalta Curte reţine că pârâtul a fost obligat la plata preţului actualizat al imobilului în temeiul art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Aceste norme au caracter de drept material şi, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun (reprezentat de prevederile art. 1337 C. civ.) în ceea ce priveşte părţile raportului obligaţional, instituind ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de restituire a preţului actualizat al imobilului. Acest caracter derogatoriu este impus prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu s-a constatat culpa acestei instituţii, instanţa reţine că Ministerul Finanţelor Publice justificând legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, anume art. 50 alin. (3) sus-menţionat, nu interesează existenţa sau nu a culpei sale ca premisă a atragerii în proces în această calitate. Chiar dacă o astfel de culpă nu se poate reţine în persoana Ministerului, calitatea sa de a sta în proces este determinată de dispoziţiile legii şi atribuţiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea sumelor încasate cu titlu de preţ pentru imobilele din categoria celui la care se referă litigiul.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor, şi, în mod corespunzător, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul actualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În lumina normelor speciale menţionate Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, constituie în mod neîndoielnic instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, anume efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul.

De asemenea, nu se poate reţine întemeiat că prin aplicarea unor dispoziţii speciale s-ar ajunge la îmbogăţire fără justă-cauză, această modalitate de restituire a preţului fiind opţiunea legiuitorului.

În ce priveşte motivul prin care se invocă neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea preţului imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că reprezintă o critică formulată direct în recurs, prin apel pârâtul înţelegând să critice doar greşita aplicare a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în legătură cu care s-a reţinut legitimarea sa procesual pasivă în litigiul privind restituirea preţului achitat de reclamantă în executarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, subsecvent anulării respectivului contract.

Cum obiectul recursului îl formează hotărârea instanţei de apel, iar în apel instanţa nu a fost chemată să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei tribunalului din perspectiva incidenţei art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critica nu poate fi analizată omisso medio, în recurs.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normei speciale cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 apreciind că pârâtul recurent justifică legitimarea procesual pasivă în prezentul litigiu, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 2 A din 7 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2020.