Non-applicability of the right to image to corporate premises in trademark cancellation: restrictive interpretation of physical appearance under Civil Code Article 73

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2015, la data de 30.01.2015, reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor a formulat, în contradictoriu cu A., prin succesorii săi, pârâţii B., C. şi D. şi cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337/8.05.2014, cu modificările ulterioare, cerere în anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ cu nr. depozit x, nr. marcă x, având ca titular pe A., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, obligarea OSIM la radierea mărcii şi anularea înregistrării în Registrul Naţional al Mărcilor.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998, republicată, art. 47 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, republicată, art. 6 alin. (1) lit. a) şi art. 8 din Legea nr. 84/1998, republicată.

Prin sentinţa nr. 209/16.02.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de anulare a mărcii nr. x; a disjuns judecata cererii de anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi a dispus formarea unui nou dosar şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de pârâţii persoane fizice.

Prin decizia nr. 860 din 29.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, pe care l-a obligat la 4.500 RON către pârâţii persoane fizice, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, diminuate conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei menţionate, reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, apreciind că acestea au în vedere "dreptul la imagine" în accepţiunea restrânsă, ca drept inerent fiinţei umane, ce nu poate fi extins la persoane juridice sau entităţi colective fără personalitate juridică.

Or, legiuitorul nu distinge asupra subiectelor de drept civil, ci doar reglementează ipoteza anulării înregistrării unei mărci pentru cazul în care "aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane".

Mai mult, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin considerentele deciziei nr. 2278/5.06.2018 pronunţate în dosarul nr. x/2015, a reţinut că dreptul la propria imagine ca drept al personalităţii este un drept nepatrimonial al oricărui subiect de drept civil, astfel cum acestea sunt individualizate la art. 25 alin. (1) C. civ.:

"Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice".

Totodată, dreptul la imagine constituie o componentă importantă atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, dispoziţiile art. 257 din noul C. civ. reglementând în mod expres că "dispoziţiile Titlului V- Apărarea drepturilor nepatrimoniale se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

De altfel, şi doctrina de specialitate recunoaşte persoanei juridice, în calitate de subiect de drept şi participant la circuitul civil, dreptul de fi titulara unor drepturi necorporale, cum ar fi emblema, marca, secretul comercial sau celelalte drepturi de proprietate industrială, inclusiv dobândirea unor drepturi nepatrimoniale, mai ales cele relative la nume şi la propria imagine, drepturi care se regăsesc printre cele denumite de art. 58 C. civ. ca fiind drepturi ale personalităţii.

Prin urmare, este incident art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 şi în cazul mărcii înregistrate de OSIM sub nr. x, având ca titular pe A. şi a cărei anulare face obiectul cauzei de faţă, întrucât conţine captarea fotografică a imaginii imobilului "Palatul Parlamentului", bun proprietate publică şi aflat în administrarea Parlamentului României prin Camera Deputaţilor.

- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material conţinute în dispoziţiile art. 868 alin. (2) C. civ. şi ale art. 136 alin. (4) din Constituţia României, prin aprecierea că, deşi recurentul - reclamant deţine un drept real de administrare, drept conferit de Statul Român, ca titular al proprietăţii publice, dreptul de folosinţă şi dispoziţie astfel conferit include dispoziţia materială şi juridică asupra imobilului ca atare, iar nu şi eventuale drepturi incorporale asupra imaginii imobilului.

Contrar acestei aprecieri, dreptul deţinut de reclamant, ca titular al dreptului de administrare, include şi dreptul la imagine asupra bunurilor aflate în administrare, având în vedere tocmai caracterele juridice ale dreptului de administrare care sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Prin urmare, dreptul de administrare deţinut de Camera Deputaţilor asupra anumitor corpuri ale imobilului "Palatul Parlamentului", proprietate publică a statului, fiind un drept real derivat, are aceleaşi caractere juridice ca şi dreptul de proprietate publică al statului asupra bunurilor, al cărui regim juridic este reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţia României. Totodată, exercitarea dreptului de proprietate publică se poate realiza numai prin dreptul de administrare, dreptul de administrare constituindu-se astfel ca modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate publică, fiind forma de valorificare şi antrenare în circuitul juridic si social a bunurilor proprietate publică.

În exercitarea atributelor dreptului de administrare potrivit art. 868 alin. (2) C. civ. (posesia, folosinţa şi dispoziţia materială), Camera Deputaţilor deţine efectiv administrarea "Palatului Parlamentului", achită utilităţile în calitate de consumator principal, investiţiile şi totodată, organizează acţiuni specifice interne şi internaţionale (congrese, conferinţe, summituri, reuniuni etc.), cu impact deosebit asupra prestigiului şi imaginii României, imaginea Palatului Parlamentului dobândind un grad ridicat de recunoaştere pe plan intern şi internaţional (în acest sens, cu semnificaţie recentă este chiar dimensiunea parlamentară a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene pe care România a exercitat-o în perioada 1 ianuarie-30 iunie 2019).

Totodată, prerogativa folosinţei permite titularului dreptului de administrare să folosească veniturile (fructele civile) produse de bunurile publice date în administrare, hotărârile anuale ale Camerei Deputaţilor privind bugetul de venituri şi cheltuieli, publicate în Monitorul Oficial, reglementând faptul că veniturile realizate de Camera Deputaţilor sunt reţinute integral de către aceasta pentru acoperirea unor cheltuieli curente şi de capital, Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor având competenţa legală să dispună utilizarea acestor venituri şi pentru alte destinaţii. Hotărârile anuale ale Camerei Deputaţilor privind bugetul de venituri şi cheltuieli şi publicate în Monitorul Oficial al României sunt parte integrantă din Legea bugetului de stat, conform art. 34 alin. (2) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002.

Mai mult, aşa cum s-a învederat în apel prin răspunsul la întâmpinarea OSIM, în evidenţa OSIM se regăsesc mărci înregistrate pe cale naţională de persoane juridice conţinând imaginea bunurilor proprietate publică şi aflate în administrare, chiar constituind sediul acestora. În acest sens, s-a exemplificat cu:

"Palatul Culturii" din Iaşi a cărui imagine este marcă înregistrată la OSIM de către administratorul acestui bun proprietate publică şi anume Complexul Muzeal Naţional "Moldova", constituind totodată şi sediul acestei instituţii publice; "Turnul Chindiei" a cărui imagine este marcă înregistrată la OSIM de către Complexul Naţional Muzeal Curtea Domnească din Târgovişte.

Drept urmare, dreptul la marcă privind imaginea bunurilor proprietate publică este recunoscută de OSIM şi persoanelor juridice şi este indisolubil legat de dreptul real de administrare al acestor bunuri, întrucât esenţa dreptului de marcă constă în prerogativele titularului unui titlu de protecţie de a valorifica obiectul de proprietate industrială, cu alte cuvinte este vorba de conferirea prin marcă a unui drept de monopol de exploatare a obiectului de proprietate industrială, având în vedere că "drepturile asupra semnelor distinctive nu pot aparţine decât celor C. proc. civ. sau exploatează anumite bunuri".

- Au fost încălcate dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial de la 5190,16 RON la 4500 RON, cuantum apreciat ca fiind unul rezonabil în raport de dificultatea medie a speţei, este formală, suma nefiind justificată nici de activitatea desfăşurată de avocat, nici de dificultatea cauzei.

Intimatele-persoane fizice nu au formulat întâmpinare, iar în dosarul de fond al cauzei, apărările acestora nu au vizat şi motivul de anulare a mărcii prin prisma prevederilor art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, ale art. 136 alin. (4) din Constituţia României şi ale art. 868 C. civ.

Prin încheierea din 28.01.2020, în procedura de filtrare a recursului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi a fixat termen de judecată la data de 24 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs, reclamantul Parlamentul României a formulat două critici vizând aprecierea instanţei de apel referitoare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, respectiv la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în apel în sarcina sa, prin aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Cât priveşte critica referitoare la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, recurentul - reclamant a susţinut, în esenţă, că este nelegală aprecierea instanţei de apel în sensul inexistenţei unui drept la imagine, în accepţiunea restrânsă din art. 73 C. civ., al persoanelor juridice, acest drept personal nepatrimonial avându-şi fundamentul în dreptul de proprietate al persoanei juridice.

Critica formulată este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, anularea înregistrării unei mărci poate fi cerută de către orice persoană interesată pentru motivele expres şi limitativ indicate de către legiuitor, printre care figurează şi motivul de la lit. d), disputat în cauză, care vizează ipoteza în care înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane.

În cauză, reclamantul a solicitat pe acest temei juridic anularea înregistrării mărcii combinate nr. x, având ca titular pe A., întrucât conţine captarea fotografică a imaginii imobilului "Palatul Parlamentului", bun proprietate publică şi aflat în administrarea Parlamentului României, prin Camera Deputaţilor.

În conformitate cu prevederile art. 73 C. civ., "(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri (…)".

Instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 84/1998 au în vedere "dreptul la imagine" în accepţiunea restrânsă, ca drept inerent fiinţei umane, şi nu "imaginea" în accepţiunea mai largă de "prestigiu", "renume", "fel în care este privit/perceput de către societate/public".

Din acest motiv, s-a apreciat că, şi în situaţia în care s-ar considera că art. 73 C. civ. se aplică "prin asemănare" şi persoanelor juridice, în aplicarea art. 257 C. civ., tot nu s-ar ajunge la concluzia protecţiei prin dreptul la imagine a clădirii în care persoana juridică îşi are sediul, clădirea neputând fi echivalată cu "corpul" acesteia.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului - reclamant, prin decizia recurată s-a luat în considerare ipoteza existenţei unui drept la imagine al persoanei juridice, în aplicarea art. 257 C. civ., potrivit căruia dispoziţiile din cod referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale "se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

Raţiunea pentru care nu a fost recunoscută existenţa unui drept la imagine al reclamantului rezidă, însă, în semnificaţia noţiunii de "imagine" chiar în cazul unei persoane fizice, limitată exclusiv la elementele indicate în art. 73 alin. (2) C. civ., anume înfăţişarea fizică şi vocea.

Înalta Curte reţine, în aceste condiţii, că instanţa de apel nu a inclus imaginea bunului aflat în patrimoniul persoanei în noţiunea de "imagine" vizată de C. civ. nici măcar în cazul persoanei fizice şi, pe cale de consecinţă, nu a dat o asemenea conotaţie termenului nici în cazul imaginii unui bun deţinut de o persoană juridică.

Prin motivele de recurs, nu a fost criticată interpretarea restrictivă a dispoziţiilor art. 73 C. civ. în privinţa persoanei fizice, recurentul reproşând instanţei doar ignorarea existenţei drepturilor personalităţii ale persoanei juridice, inclusiv a unui drept la imagine.

Or, pe lângă faptul că, după cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a analizat şi ipoteza unui asemenea drept, în aplicarea art. 257 C. civ., premisa - necontestată în recurs şi care nu face, aşadar, obiectul unei reevaluări din partea acestei instanţe de control judiciar - a excluderii imaginii asupra unui bun aparţinând persoanei din accepţiunea termenului de "imagine" din art. 73 C. civ., chiar în cazul unei persoane fizice, nu poate conduce la o altă concluzie decât cea conturată prin decizia de apel.

Dispoziţiile art. 257 C. civ. asigură, prin analogie, extinderea aplicării la persoanele juridice a prevederilor referitoare la persoanele fizice, însă nu permit, ca normă de trimitere, o interpretare extensivă a acelor prevederi, în cazul persoanelor juridice, diferită de cea dată în cazul persoanelor fizice.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate nu relevă o interpretare sau o aplicare greşită a legii, urmând a le respinge ca atare.

Cât priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 868 alin. (2) C. civ. şi ale art. 136 alin. (4) din Constituţia României, susţinerile recurentului - reclamant tind la a se constata de către instanţă că dreptul de administrare, întocmai ca dreptul de proprietate, publică sau privată, include dreptul la imagine asupra bunurilor din patrimoniu, inclusiv asupra imobilului în care îşi are sediul.

Susţinerile cu acest obiect nu pot fi primite.

Instanţa de apel s-a referit, într-adevăr, la dreptul de administrare deţinut şi exercitat de către Parlamentul României, prin Camera Deputaţilor, asupra clădirii în care îşi are sediul, însă, din considerentele deciziei recurate, rezultă că s-ar fi ajuns la acelaşi rezultat al analizei şi prin raportare strictă la dreptul de proprietate publică al Statului Român.

Astfel, nu au fost cercetate comparativ fizionomiile cele două drepturi reale, pentru a se sublinia diferenţele dintre acestea, ci au fost examinate tocmai caracteristicile comune, din perspectiva bunurilor corporale, respectiv modul de exercitare a atributelor ce intră în conţinutul oricărui drept real şi caracterele juridice.

Instanţa de apel a arătat că dreptul de folosinţă şi de dispoziţie includ dispoziţia materială şi juridică asupra imobilului ca atare, iar nu şi eventuale drepturi incorporale asupra imobilului. De asemenea, art. 136 din Constituţie priveşte inalienabilitatea imobilului, ca bun corporal, iar nu posibilitatea constituirii unor drepturi incorporale în al căror obiect intră şi imaginea respectivului imobil.

Or, recurentul s-a limitat a susţine că şi dreptul de administrare include dreptul la imagine asupra bunurilor aflate în administrare, avându-se în vedere identitatea caracterelor juridice ale celor două drepturi reale, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea, fără a aduce critici efective la adresa considerentelor deciziei de apel, arătate anterior. Nu există, din acest motiv, vreo raţiune pentru cenzurarea argumentelor expuse în decizia recurată, referitoare la bunurile corporale.

Pe de altă parte, este de observat că, prin prisma susţinerilor reclamantului din cursul judecăţii, eventualul drept la imagine asupra bunului este indisolubil legat de dreptul de proprietate, fiind, mai degrabă, un drept de proprietate asupra imaginii bunului, asupra căreia s-ar exercita prerogativele dreptului de proprietate - posesia, folosinţa şi dispoziţia. Or, şi în această situaţie, ar fi exclusă incidenţa art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, care are în vedere un drept personal nepatrimonial, după cum a pretins însuşi reclamantul, potrivit celor arătate în cadrul primei critici din prezentul recurs.

Este de remarcat, totodată, că instanţa de apel a făcut o corectă referire şi la dreptul de autor în privinţa unei fotografii a imobilului sau al unui tablou care conţine o reprezentare a clădirii (având în vedere, desigur, semnificaţia din DEX a imaginii ca "reprezentare plastică a înfăţişării unei fiinţe, a unui lucru, a unei scene din viaţă etc., obţinută prin desen, pictură, sculptură etc."), caz în care creaţia intelectuală ca atare este protejată prin intermediul prerogativelor patrimoniale şi morale ale dreptului de autor.

Într-adevăr, protecţia ar fi una distinctă de proprietatea asupra bunului care încorporează creaţia, dar acest aspect nu este suficient pentru aplicarea art. 47 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, cât timp operează un drept de proprietate intelectuală, şi nu un drept la imagine, astfel cum se prevede în norma menţionată.

Existenţa unui drept la imagine asupra unui bun corporal ar trebui consacrată legislativ, astfel cum s-a procedat, de exemplu, în Franţa, unde a fost recunoscut un drept de imagine asupra clădirilor din domeniul public şi conturat regimul juridic al acestuia prin Codul patrimoniului (art. 1621-42). Anterior, Curtea de Casaţie se pronunţase prin decizia nr. 516 din 7 mai 2004 în sensul că proprietarul unui lucru nu dispune de un drept exclusiv asupra imaginii acestuia şi, totodată, că nu se poate opune la utilizarea imaginii bunului său, decât dacă utilizarea îi produce un prejudiciu "anormal".

Cât priveşte argumentul referitor la existenţa unor mărci înregistrate pe cale naţională de persoane juridice conţinând imaginea unor bunuri proprietate publică, Înalta Curte constată că nu este relevant în cauză, întrucât vizează aptitudinea semnului de a fi înregistrat ca marcă, şi nu un drept la imagine asupra bunului al persoanei juridice.

Faţă de cele expuse anterior, critica referitoare la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în apel în sarcina recurentului, prin aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că această critică este inadmisibilă, deoarece nu este o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei şi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, presupunând o evaluare din partea instanţei care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În acelaşi sens s-a pronunţat instanţa supremă prin Decizia nr. 3/20.01.2020 (Monitorul Oficial nr. 181/5.03.2020), pronunţată într-un recurs în interesul legii şi prin care s-a statuat că "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Chiar dacă decizia menţionată nu este aplicabilă în cauză ratione temporis, soluţia şi considerentele expuse în susţinerea acesteia pot fi preluate de instanţă în analiza motivului de recurs ce conţine aceeaşi chestiune ca cea dezlegată în interesul legii.

Drept urmare, fiind vorba despre o chestiune de temeinicie, ce nu se circumscrie motivelor de nelegalitate ce atrag casarea deciziei de apel, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă critica pe acest aspect şi o va respinge ca atare.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din recurs, se constată că intimaţii - pârâţi au solicitat cu acest titlu suma de 11.971,75 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv facturile: nr. x/0001557/30.04.2020 (suma de 3998,4 RON); nr. 46/000/1566/29.05.2020 (suma de 2016,72 RON); nr. 54/000/1574/30.06.2020 (suma de 2017,47 RON); nr. 49/000/1475/31.07.2019 (1970,08 RON); nr. 59/000/485/30.08.2019 (suma de 1969,08 RON).

Constatând că intimaţii - pârâţi sunt îndreptăţiţi la cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte, faţă de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel aceloraşi părţi, de 4500 RON, redus la o valoare considerată rezonabilă în raport de dificultatea medie a speţei, urmează a reduce cuantumul acestor cheltuieli la 5000 RON, în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Drept urmare, pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul reclamant la 5000 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimaţii pârâţi D. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor împotriva deciziei nr. 860 din 29 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul reclamant Parlamentul României - Camera Deputaţilor la 5.000 RON cheltuieli de judecată, către intimaţii pârâţi D. şi C., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.