Guesthouse operator prevails as appeal over copyright royalties dismissed for lack of territorial jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 31.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., următoarele:

- obligarea pârâtei la plata remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta pensiunii pe care o administrează, în perioada 1.10.2014 - 30.09.2017;

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor legale de întârziere în plată a obligaţiilor, ce vor fi actualizate până la data achitării integrale a remuneraţiei;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996, deciziile ORDA nr. 399/2006, nr. 189/2013, nr. 10/2016 şi nr. 120/2016.

La data de 08.12.2017, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat: excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La aceeaşi dată, a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că art. VII din autorizaţia licenţă neexclusivă din 15.06.2007 este nelegală şi abuzivă, deoarece este o clauză abuzivă care permite în mod arbitrar să fie prelungită sine die chiar şi în condiţiile intervenirii legislaţiei care modifică temeiul iniţial de acordare a autorizaţiei.

Prin încheierea de şedinţă din 05.04.2018, tribunalul a respins excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, calificând drept apărări de fond celelalte excepţii invocate prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 1100 din 31.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea reconvenţională; a admis, în parte, cererea principală şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2281 RON, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1.10.2014 - 30.09.2017 şi la plata sumei de 1258,92 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 25.09.2017, plata penalităţilor de întârziere de la data de 26.09.2017 până la pronunţarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 974/12.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Braşov, secţia civilă.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat faptul că din cuprinsul autorizaţiilor/licenţelor neexclusive nu rezultă locul executării obligaţiei de a achita remuneraţia datorată.

Potrivit clauzei I din acestea, plata urmează a fi efectuată către A., care are contul bancar deschis la C. la sediul din Bucureşti. Astfel, instanţa locului de executare prevăzut în contractul dintre părţi pentru executarea obligaţiei debitoarei este Tribunalul Bucureşti.

Întrucât art. 113 alin. (3) C. proc. civ. prevede o competenţă alternativă, organismul de gestiune colectivă avea posibilitatea, ca în temeiul prevederilor autorizaţiilor/licenţelor neexclusive, să aleagă instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză. Or, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu se acordă valenţă juridică prevederilor contractuale dintre cele două părţi.

Pe de altă parte, la nivelul Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti s-au constituit complete specializate pentru dosarele care au ca obiect valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, complete care nu se regăsesc şi la instanţele din alte judeţe. Specificitatea materiei drepturilor de conexe dreptului de autor este un motiv suplimentar pentru ca aceste cauze să rămână în competenţa Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 mai 2020, completul de filtru a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a netimbrării recursului, a tardivităţii declarării recursului şi a nulităţii recursului, invocate de intimata pârâtă prin întâmpinare.

Totodată, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. şi, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 493 alin. (5) sau 6 C. proc. civ., a făcut aplicarea alin. (7) al aceleiaşi norme, fixând termen în şedinţă publică, pentru judecata pe fond a recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Se impune precizarea că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut temeiul contractual al pretenţiilor deduse judecăţii, în considerarea autorizaţiilor/licenţelor neexclusive încheiate în anul 2007, iar drept consecinţă a făcut trimitere, pentru ipoteza în care competenţa s-ar stabili potrivit dispoziţiilor legale aplicabile ratione temporis, şi la vechiul C. civ.

Recurenta nu a formulat critici pe aceste aspecte, astfel încât considerentele instanţei de apel nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs.

În schimb, recurenta - reclamantă a susţinut că din conţinutul autorizaţiilor/licenţelor neexclusive, pe temeiul cărora s-au fundamentat pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză, rezultă că instanţa locului prevăzut în contractul dintre părţi pentru executarea obligaţiei debitoarei este Tribunalul Bucureşti, cu atât mai mult cu cât la nivelul acestei instanţe funcţionează complete specializate în proprietate intelectuală.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt nefondate, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat în mod corect că art. 113 pct. 3 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Clauza în discuţie este formulată în următorii termeni:

"Utilizatorul plăteşte o remuneraţie pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora în schimbul autorizaţiei acordate de A., ca unic organism de gestiune şi administrare a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi, cu sediul în Bucureşti, (...), cont (…) deschis la C. (...)".

Întrucât utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora are loc în schimbul autorizaţiei acordate de organismul de gestiune colectivă, se poate prezuma că remuneraţia cuvenită titularilor pentru utilizare trebuie plătită prin intermediul acestui organism.

Atare prezumţie nu este suficientă pentru atrage incidenţa art. 113 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, în afară de instanţele prevăzute de art. 107- 112, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei.

După cum în mod corect a arătat instanţa de apel, această normă are în vedere situaţia în care locul executării este menţionat în mod expres în contract, în caz contrar, fiind aplicabilă norma de drept comun referitoare la competenţa teritorială, anume dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Menţiunea explicită privind locul plăţii remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi conexe de autor era necesară avându-se în vedere dispoziţiile art. 1104 din vechiul C. civ., în conformitate cu care plata trebuie făcută la locul arătat în convenţie, iar în celelalte cazuri urmează a fi făcută la domiciliul debitorului, fiind cherabilă. În acest context, în măsura în care părţile ar fi urmărit a nu se aplica dispoziţiile art. 1104 alin. (3), ar fi stipulat în mod expres locul plăţii.

Or, o asemenea menţiune nu există în convenţie şi nici nu se poate considera că părţile au intenţionat ca elementele clauzei în discuţie să releve locul executării, în sensul art. 113 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, atât sediul, cât şi contul bancar, sunt atribute de identificare ale persoanei juridice, menţionarea lor în cuprinsul autorizaţiei putând fi înţeleasă în acest scop.

Pe de altă parte, indicarea contului intimatei şi a băncii la care este acesta este deschis nu impune în mod necesar constatarea potrivit căreia locul plăţii ar fi cel în care s-ar afla banca respectivă. În cuprinsul autorizaţiilor se precizează doar denumirea băncii, fără ca aceasta să fie localizată.

În acelaşi timp, atare menţiune deschide, eventual, debitorului posibilitatea de a opta pentru creditarea contului bancar prin mijloace de plată adecvate, cu efecte în privinţa datei plăţii, dar fără a echivala cu o convenţie expresă în privinţa locului plăţii. Or, în absenţa acesteia, împrejurarea că plata se consideră efectuată la data creditării contului creditorului este lipsită de relevanţă, urmând a se aplica dispoziţiile art. 1104 alin. (3) C. civ.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei referitor la completele specializate în materia proprietăţii intelectuale, întrucât existenţa acestora la nivelul instanţelor din Bucureşti interesează exclusiv stabilirea competenţei materiale procesuale, nu şi competenţa teritorială, în legătură cu care sunt relevante prevederile art. 107 şi art. 113 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 974A din 12 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.