Defamatory political statements on television: limits of free expression and quantification of moral damages for public figures

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă formulată la data de 12 aprilie 2018 şi înregistrată sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 300.000 RON, reprezentând daune morale conform art. 253 alin. (4) noul C. civ.

- obligarea pârâtului, pe cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii judecătoreşti, conform art. 253 alin. (3) lit. a) noul C. civ., atât într-un ziar de circulaţie naţională, cât şi prin lecturarea la o televiziune naţională.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 118 din 14 februarie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea, formulată de reclamantul A..

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3000 RON cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul B. să publice dispozitivul prezentei hotărâri într-un ziar de circulaţie naţională.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii şi cereri formulate; fără cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 142 A din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 118 din 14.02.2019 a Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recursuri reclamantul A. şi pârâtul B..

Recursul reclamantului:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 70-75, art. 253 alin. (4) C. civ., art. 10 din CEDO, art. 30 alin. (1) din Constituţie.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a dezvoltat următoarele critici:

Instanţa de apel nu a stabilit, în mod corect, cuantumul despăgubirilor acordate, în condiţiile în care, prin afirmaţiile făcute de recurentul - pârât în cadrul unei emisiuni televizate, conţinând informaţii nefundamentate pe o bază factuală solidă, însă prejudiciabile, i-au fost încălcate: dreptul la onoare, dreptul la reputaţie şi dreptul la propria imagine; a suferit un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei şi deteriorarea bunei sale reputaţii în societate.

Fiind o persoană publică, după cum jurisprudenţa CEDO a încadrat în această categorie de persoane în mod preponderent oamenii politici sau cei care ocupă funcţii de demnitate într-o structura statală, recurentul-reclamant a apreciat că suma de 10.000 RON acordată de instanţa de apel cu titlu de daune morale este insuficientă.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, raportat la art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului ia în calcul trei elemente care trebuie avute în vedere în momentul exercitării dreptului la libera exprimare, şi anume: măsura în care subiectul abordat în cadrul exprimării litigioase este unul de interes public, gravitatea şi contextul afirmaţiilor făcute şi gradul de severitate al sancţiunii.

În opinia recurentului-reclamant, afirmaţiile făcute de pârât nu pot fi catalogate drept informaţii de interes public deoarece exprimările acestuia sunt pur injurioase, neavând nicio legătură cu subiectul emisiunii la care participa, iar contextul în care au fost făcute este unul public, fapt ce a dus la denigrarea imaginii reclamantului atât ca primar al oraşului Borşa, cât şi a unui simplu cetăţean al acestui oraş.

Fapta săvârşită de către pârât este o atingere nepermisă de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, pârâtul exercitându-şi drepturile şi libertăţile constituţionale cu rea-credinţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 242 din noul C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.

Totodată, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei, conform art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., "constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă".

Având în vedere numărul mare de procese pe care Primăria Oraşului Borşa le poartă cu C., recurentul-reclamant este de părere că pârâtul, în mod repetat, a denigrat imaginea sa atât ca primar al oraşului Borşa, cât şi ca persoană fizică.

În opinia recurentului, prejudiciul pretins de către reclamant poate fi cu claritate identificat sub aspectul existenţei şi al întinderii, poate fi identificată o legătură între fapta ilicită invocată şi prejudiciu, atâta timp cât fapta ilicită există, aceasta aducând atingere unui drept sau interes legitim.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată faptul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Jurisprudenţa este constantă în ceea ce priveşte admiterea acţiunilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală prin lezarea demnităţii în cauzele în care afirmaţiile defăimătoare au fost făcute pe reţelele de socializare, transmise prin mass-media ori prin presă.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se de către instanţa de judecată prin apreciere, în funcţie de consecinţele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, efectul produs asupra situaţiei sociale, familiale şi profesionale, toate acestea fiind subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Recursul pârâtului:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, admiterii apelului declarat de pârât, modificării sentinţei civile nr. 118 din 14 februarie 2019 a Tribunalului Maramureş şi respingerii acţiunii reclamantului. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Considerentele Curţii de Apel Cluj, prin care s-a reţinut că "Reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate şi care au atras aprecierile defăimătoare din partea pârâtului, deoarece s-au eliberat procesele-verbale încă din 2006, cu 10 ani înainte ca el să fie primarul oraşului Borşa şi problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate al C. nu este o problemă între Primăria oraşului Borşa si C. pe această speţă, ci între C. si Direcţia Silvică", sunt construite cu aplicarea greşită a normelor de drept material, apreciindu-se în mod nelegal că neexecutarea sentinţei nr. 217/2004 a Judecătoriei Aleşd, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al C. pentru suprafaţa de 17.000 hectare teren forestier, este o problemă între C. şi Direcţia Silvică.

Aşadar, Curtea de Apel Cluj a apreciat, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, că problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate al C. nu este o problemă între Primăria oraşului Borsa şi C. pe această speţă, ci între C. si Direcţia Silvică, neobservând prevederile legale care stabilesc competenţele comisiilor locale, iar raportat la aceste atribuţii legale se poate concluziona că nereconstituirea efectivă a dreptului de proprietate al C. este vina exclusivă a Comisiei locale Borşa, condusă, din anul 2014, de reclamantul A., în calitate de preşedinte şi primar.

De asemenea, a arătat recurentul-pârât, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în acest sens dezvoltând argumente ce ţin de existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, prin raportare la dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 alin. (1) din Constituţie, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recrentul-pârât a susţinut că nu a făcut decât să prezint fapte, documente, analize şi judecăţi de valoare cu privire la subiecte de interes public, demersul său fiind unul de informare, atât a proprietarilor de păduri, cât şi a comunităţii locale, dar şi a publicului larg, cu privire la un caz reprezentativ de nerespectare a justiţiei si a cetăţenilor - nerespectarea, mai bine de 15 ani, a unei hotărâri definitive si irevocabile.

Recurentul-pârât apreciază că, pentru determinarea caracterului licit sau ilicit al acestor fapte, analize si judecăţi de valoare, Curtea de Apel Cluj trebuia să analizeze dispoziţiile legale incidente în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa conflictului dintre dreptul la viaţă privată prevăzut de art. 8 din Convenţie şi dreptul la informare prevăzut de art. 10 al aceleiaşi Convenţii.

În opinia sa, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 30 din Constituţie, care reglementează libertatea de exprimare.

În acest sens, Curtea de Apel Cluj trebuia să stabilească în ce măsură pârâtul, prin afirmaţiile făcute în emisiunea de la D., a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de lege, sau, din contră, a depăşit aceste limite, lezând dreptul reclamantului la imagine, ca o componentă a dreptului la viaţă privată.

Curtea de Apel Cluj trebuia să reţină că, deşi recurentul-pârât nu a acţionat în calitate de jurnalist, ci ca preşedinte al C., îi este aplicabilă obligaţia reţinută de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în sensul de a prezenta o bază factuală pentru afirmaţiile exprimate.

În acest sens, în lumina criteriilor menţionate de CEDO şi a distincţiei între fapte şi judecăţi de valoare, recurentul-pârât apreciază că a făcut proba verităţii în contextul afirmaţiilor sale, iar judecăţile de valoare nu trebuiau probate.

Instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă, nu a analizat, în concret, care sunt afirmaţiile defăimătoare.

În acest context, al comunicăii unor judecăţi de valoare şi a unor fapte veridice, cu o bază factuală suficientă, mesajul transmis la D. nu se circumscrie noţiunii de faptă ilicită, astfel cum a fost aceasta definită prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materie de libertate de exprimare.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, în condiţiile în care afimaţiile sale nu îndeplinesc condiţiile unei fapte ilicite, nu poate să existe nici prejudiciu.

S-a mai susţinut că soluţia recurată încalcă art. 30 alin. (1) din Constituţie, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu respectă jurispriudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că nu s-a făcut distincţie între persoane private şi persoane care acţionează într-un context public sau care au calitatea de oameni politici.

Astfel, a arătat recurentul-pârât, afirmaţiile sale din cadrul emisiunii D. nu au vizat viaţa privată a reclmantulul, ci făceau parte dintr-o dezbatere de interes general privind refuzul aplicării unei hotărâri judecătoreşti din anul 2004. Emisiunea de la D. a relatat fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică şi a privit personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora. Emisiunea nu poate fi asimilată, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Curtea de Apel Cluj, reţinând în considerentele deciziei atacate că "Reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate şi care au atras aprecierile defăimătoare din partea pârâtului, deoarece s-au eliberat procesele-verbale încă din 2006, cu 10 ani înainte ca el să fie primarul oraşului Borşa (...)" a pronunţat o hotărâre cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 541 din 26 februarie 2018, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosarul x/2017, prin care s-a reţinut că nu a fost îndeplinită de către Comisia Locală Borşa obligaţia legală de punere efectivă în posesie cu privire la suprafaţa de 17.000 ha teren forestier.

5. Întâmpinarea

La data de 30 septembrie 2020, reclamantul A. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul B., solicitând respingerea căii de atac declarate de acesta.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 februarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în cauză raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Se impune a se face precizarea că vor fi analizate criticile invocate atât de reclamant, cât şi de pârât, din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenţi.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, în sensul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 541 din 26 februarie 2018, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosarul x/2017, prin care s-a reţinut că nu a fost îndeplinită de către Comisia Locală Borşa obligaţia legală de punere efectivă în posesie cu privire la suprafaţa de 17.000 ha teren forestier, acesta nu poate fi reţinut, critica menţionată neputând fi încadrată în motivul de casare menţionat, raportat la obiectul litigiului - obligarea pârâtului la plata unor daune morale ca urmare a unor afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale ce i-au fost acordate, solicitând casarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată, şi acordării daunelor morale solicitate, în cuantum de 300.000 RON.

Acesta a apreciat că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au stabilit corect, în raport de gradul de lezare al valorilor nepatrimoniale ocrotite prin dispoziţiile art. 70-75, art. 253 alin. (4) C. civ., cuantumul despăgubirilor acordate.

Recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că suma de 10.000 RON, acordată de instanţa de apel cu titlu de daune morale, este insuficientă şi nu respectă cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs, prin raportare la conţinutul jignitor al afirmaţiilor lipsite de bază factuală concretă şi la persoana sa, care este o persoană publică, jurisprudenţa CEDO fiind constantă în a încadra în această categorie de persoane în mod preponderent oamenii politici sau cei care ocupă funcţii de demnitate într-o structura statală, considerând că instanţa nu a avut în vedere poziţia lui socială şi profesională respectabilă în cadrul comunităţii şi a ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei, demnităţii şi imaginii acestuia.

A mai arătat că libertatea de exprimare, astfel cum este ea consacrată în art. 10 din Convenţie, constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, însă, exercitarea acestei libertăţi nu trebuie să fie făcută abuziv şi discreţionar, ci trebuie subsumată bunei credinţe în exercitarea ei, respectiv, trebuie supusă unor formalităţi de bune intenţii, de asemenea manieră încât să nu depăşească condiţia "necesităţii într-o societate democratică".

Recurentul-reclamant apreciază că afirmaţiile făcute de pârât nu pot fi catalogate drept informaţii de interes public deoarece exprimările acestuia sunt pur injurioase, neavând nicio legătură cu subiectul emisiunii la care participa, iar contextul în care au fost făcute este unul public, fapt ce a dus la denigrarea imaginii reclamantului atât ca primar al oraşului Borşa, cât şi a unui simplu cetăţean al acestui oraş.

Fapta săvârşită de către pârât reprezintă, în opinia recurentului-reclamant, o atingere nepermisă de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte, pârâtul exercitându-şi drepturile şi libertăţile constituţionale cu rea-credinţă.

Pe de altă parte, prin recursul său, recurentul-pârât B. a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în acest sens dezvoltând argumente ce ţin de existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, prin raportare la dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 alin. (1) din Constituţie, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, a apreciat că trebuie să se constate lipsa faptei ilicite întrucât, în contextul comunicăii unor judecăţi de valoare şi a unor fapte veridice, cu o bază factuală suficientă, mesajul transmis la D. nu se circumscrie noţiunii de faptă ilicită, astfel cum a fost aceasta definită prin raportare la jurisprudenţa CEDO în materie de libertate de exprimare.

Înalta Curte reţine faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care s-au întemeiat în bună măsură susţinerile şi apărările părţilor aflate în litigiu şi care se impun a fi avute în vedere în analiza motivelor de recurs cu care prezenta instanţă a fost învestită.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane".

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. La paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga informaţii confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii în exercitarea activităţii lor.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii.

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).

În fapt, în cauza de faţă, în emisiunea "Întrebări şi Răspunderi" difuzată pe postul naţional de televiziune D., la data de 22 ianuarie 2018, în contextul prezentării situaţiei legate de executarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv punerea în posesie a C. cu suprafaţa de 17000 ha teren forestier, suprafaţă asupra căreia dreptul de proprietate a fost reconstituit prin sentinţa civilă nr. 217/2004, pronunţată de Judecătoria Aleşd, pârâtul a afirmat la adresa reclamantului că este "…negru şi la suflet şi este negru şi la fapta lui", "e negru ca şi curul la ceaun", "are o dictatură în el ca un atotstăpânitor, un faraon".

Instanţele fondului l-au sancţionat pe pârât apreciind că fapta acestuia, de a se exprima în cadrul unei emisiuni difuzate la o oră de maximă audienţă, pe un post naţional de televiziune, la adresa reclamantului, utilizând termenii menţionaţi în cuprinsul acţiunii introductive ("negru ca şi curul de la ceaun", "un faraon" şi "un dictator") şi imputându-i acestuia fapte nereale, întruneşte elementele necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Înalta Curte reţine că un astfel de limbaj nu poate fi încadrat în doza de exagerare sau de provocare permisă în cadrul libertăţii de exprimare, cuvintele şi expresiile folosite de pârât fiind de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, cum în mod legal au reţinut instanţele fondului.

Afirmaţiile pârâtului depăşesc în mod evident realitatea factuală, fiind lipsite de orice suport real, neputând fi circumscrise unui material de presă de investigaţie sau unei dezvăluiri senzaţionale, de maximă şi imediată actualitate şi de interes public.

Astfel, aşa cum a reţinut instanţa de apel, reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate şi care au atras aprecierile defăimătoare din partea pârâtului.

În cauză nu a fost făcută proba verităţii cu privire la faptele afirmate de către pârât, în sensul că reclamantul ar fi împiedicat punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti în baza cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea C..

În opinia Înaltei Curţi, astfel de afirmaţii sunt de natură să-i afecteze reclamantului onoarea, demnitatea şi reputaţia şi să îi producă acestuia un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanţele anterioare au apreciat în mod corect.

Libertatea de exprimare nu poate şi nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei. Dreptul la libera opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane.

Aşa cum s-a constatat de către instanţele anterioare, prin comportamentul pârâtului, s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate şi reputaţie al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor sale sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Raportat la situaţia de fapt, se poate aprecia că au fost respectate dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condiţiile în care s-a stabilit în mod cert existenţa faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depăşit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Art. 72 C. civ. reţine că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

În mod contrar criticilor formulate de pârât, soluţia instanţelor de fond adoptată pe baza concluziei producerii unui prejudiciu prin acţiunile pârâtului - care, în materia analizată, semnifică o atingere adusă dreptului la imagine şi la demnitate al reclamantului - nu este consecinţa unei judecăţi formale, pe baza reţinerii neprobării de către partea interesată a unui prejudiciu de ordin moral, ci este rezultat al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanţelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuţie apărarea dreptului personal nepatrimonial constând în onoare, demnitate şi reputaţie în raport de libertatea de exprimare, după criterii deduse din jurisprudenţa CEDO.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanţe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului.

Întrucât în cauză au fost dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecăţii prin memoriul de recurs nu conturează o altă situaţie decât cea reţinută de instanţele anterioare, recursul pârâtului nu poate fi primit.

Referitor la recursul reclamantului, Înalta Curte reţine că afirmaţiile pârâtului sunt de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu în ce priveşte dreptul la imagine şi la demnitate. Reclamantul este o persoană publică, politician, primar, care a ocupat funcţii importante în administraţia locală, iar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este suficient ca acesta să se simtă jignit în propria sa imagine pe care o are asupra personalităţii sale.

Cu privire la stabilirea şi cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul adus onoarei, demnităţii şi propriei imagini a unei persoane, pentru o apreciere obiectivă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, trebuie luate în considerare anumite criterii, rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, iar instanţa trebuie să analizeze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, cuantificarea prejudiciului moral nefiind o operaţiune supusă unor criterii legale de determinare.

Recurentul-reclamant a susţinut că suma de 10.000 RON nu respectă cerinţa proporţionalităţii între fapta ilicită şi prejudiciul produs, considerând că instanţele fondului nu au avut în vedere poziţia lui socială şi profesională respectabilă în cadrul comunităţii şi au ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei demnităţii, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care îşi desfăşoară activitatea.

De principiu, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei sau, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Toate aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanţa de apel.

Înalta Curte consideră că afirmaţiile pârâtului nu sunt de o asemenea gravitate încât să justifice suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, respectiv 300.000 RON, având în vedere că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci au doar rolul de a compensa respectivul prejudiciu.

Referitor la aspectele circumscrise nemulţumirii recurentului-reclamant privind cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că suma de 10.000 RON, acordată de către instanţa de apel cu titlu de daune morale, reprezintă o reparaţie echitabilă, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, astfel încât afectarea imaginii sale publice nu a avut un impact care să impună supradimensionarea sumei acordate în etapa procesuală anterioară.

Impactul pe care afirmaţiile pârâtului l-a avut în viaţa publică şi privată a reclamantului nu este de natură să schimbe convingerea instanţei cu privire la dimensiunea despăgubirii de 10.000 RON acordate, în conturarea căreia au fost avute în vedere toate criteriile privind persoana făptuitorului, modalitatea în care fapta a fost săvârşită, valorile morale lezate, efectele negative asupra persoanei vătămate, concluzia fiind aceea că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, suma menţionată este îndestulătoare.

Pe de altă parte, dimensionarea prejudiciului moral este una simbolică, întrucât demnitatea, onoarea sau reputaţia sunt valori ce nu pot fi cuantificate, iar suma reţinută de către instanţa de apel este una rezonabilă şi care realizează atât scopul de constrângere şi sancţionare a autorului faptei prejudiciabile, cât şi pe acela de a asigura victimei o reparaţie a efectelor negative percepute prin săvârşirea acelei fapte.

Dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, rămâne la aprecierea instanţei, care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, poate fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune partea într-o situaţie similară aceleia avute anterior săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin fapta respectivă.

Legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să fie cuantificat, astfel că daunele morale se stabilesc prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste aspecte de apreciere a prejudiciului moral, avute în vedere de instanţa de apel, au respectat principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi corespund cu prejudiciul real şi efectiv suferit de reclamant, adică au respectat principiul proporţionalităţii.

Stabilirea de către instanţa de recurs a unui cuantum mai mare sau mai mic nu este posibilă deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ţine de aprecierea judecătorilor instanţelor de fond şi de apel convingerea că acest cuantum este necesar şi suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamanţi.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a judecat în echitate, suma acordată cu titlu de daune morale constituind o acoperire justă, motivul de recurs formulat pe acest aspect fiind astfel nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 142/A din 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 142/A din 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2020.