Scope of Cassation Review in Tort: Limits on Reassessing Moral Damages and Injunctive Relief for Non-Patrimonial Rights Infringement

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 11 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.:

- constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare şi mincinoase la adresa reclamantului de către pârâtă;

- atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în sensul obligării acesteia la repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantului prin plata unei sume de 300.000 RON, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată;

- obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-un ziar de largă circulaţie, precum şi publicarea dispozitivului hotărârii pe pagina de C. a pârâtei;

- obligarea pârâtei de a nu mai publica niciun comentariu, de nu a posta imagini privind pe reclamant şi persoanele care îi sunt apropriate, inclusiv persoanele care fac parte din familie, respectiv părinţi şi copii, de natură a prejudicia demnitatea, onoarea şi viaţa privată, fără consimţământul acestora;

- obligarea pârâtei de a înlătura toate postările denigratoare şi comentariile efectuate pe site-urile de socializare C., obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de declanşarea litigiului, respectiv taxa judiciară şi onorariu de avocat, conform art. 451 C. proc. civ.

La data de 05.09.2017, reclamantul a depus precizări privind cuantumul daunelor morale, prin care a indicat că solicită: pentru încălcarea dreptului la propria imagine - suma de 1.000 RON; pentru încălcarea dreptului la viaţă privată - suma de 1.000 RON; pentru încălcarea dreptului la onorare, demnitate şi reputaţie - suma de 298.000 RON.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1604 din 29 mai 2018, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 948 A din 24 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1604/29.05.2018 a Tribunalului Ilfov.

A schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea precizată. A obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON despăgubiri pentru daune morale.

A obligat pârâta să publice dispozitivul hotărârii într-un ziar de largă circulaţie.

A respins, ca neîntemeiată, cererea în rest.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru (fond şi apel) în cuantum de 320 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recursuri reclamantul A. şi pârâta B..

Recursul reclamantului:

Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului şi casarea, în parte, a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel pentru ca aceasta să se pronunţe asupra celorlalte capete de cerere care nu au fost motivate şi au fost respinse de instanţa de apel, astfel ca, după casare, instanţa de apel să reevalueze inclusiv daunele morale suferite de reclamant urmare a linşajului mediatic promovat de intimata-pârâtă, fapt ce a condus la lezarea profundă a onoarei, demnităţii şi reputaţiei acestuia.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au invocat următoarele critici:

Cu privire la capătul 4 al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a apreciat că nu se impune a fi admis întrucât reprezintă o obligaţie legală negativă generală, care nu necesită statuarea sa printr-o hotărâre judecătorească.

În opinia recurentului, această încadrare generică a capătului de cerere menţionat nu se conformează cerinţelor impuse de art. 425 lit. c) C. proc. civ. întrucât prin argumentul acesta nu se poate cunoaşte raţionamentul avut în vedere de instanţă dacă observăm că obiectul cererii este deosebit de explicit şi se află în strânsă interdependenţă atât cu prevederile art. 1529 C. civ., cât şi cu prevederile legale care ocrotesc onoarea, demnitatea, dreptul la viaţă privată şi la propria imagine, reglementate de art. 1 din Constituţia României şi de art. 70-77 C. civ.

Recurentul mai susţine că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie în raport cu situaţia de fapt şi probele de care reclamantul a înţeles să se folosească în cauză, înlăturate de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au invocat următoarele critici:

Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, deşi intimata-pârâtă, în acţiuni similare, a fost sancţionată de instanţele naţionale, aceasta, cu ignorarea totală a hotărârilor judecătoreşti, a continuat acţiunile de denigrare cu şi mai multă virulenţă, motiv pentru care recurentul apreciază că instanţa de apel a subevaluat daunele morale privind atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale.

Instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1359 C. civ. care obligă pe autorul faptelor ilicite să repare prejudiciul cauzat, existenţa prejudiciului fiind o consecinţă a săvârşirii faptelor ilicite, dovedite în speţă.

Totodată, arată că, la cuantificarea prejudiciului suferit ca urmare a atingerii onoarei şi demnităţii, instanţa de apel nu a avut în vedere notorietatea recurentului şi perioada în care a fost denigrat de intimata-pârâtă prin atacurile mincinoase şi calomnioase începute din 2012, reclamantul fiind supus atacurilor denigratoare, mincinoase şi calomnioase ale intimatei-pârâte în mod permanent începând cu anul 2012.

Recurentul arată că victima unui fapt ilicit are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit, inclusiv prin acordarea de daune morale de natură a acoperi traumele suferite.

Referitor la capătul 4 al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1349 C. civ. coroborate cu art. 252 C. civ. prin care legiuitorul a creat persoanei lezate dreptul de a obliga partea care i-a adus prejudicii, urmare a încălcării drepturile fundamentale nepatrimoniale, să solicite stoparea oricărei acţiuni de natură a conduce la perpetuarea situaţiei de fapt.

Repararea prejudiciului trebuie să cuprindă, în opinia recurentului, în afară de despăgubirea bănească, şi măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare, motiv pentru care a solicitat instanţei să se pronunţe asupra capetelor de cerere prin prisma normelor aplicabile prezentei cauze - obligaţii prevăzute de art. 252 şi art. 253 C. civ., fără ca instanţa de apel să dea curs acestei solicitări.

În concluzie, instanţa de apel nu a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, prevederile legale ce au fost nesocotite de către intimată, respectiv dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 253 alin. (4) C. civ., motiv pentru care recurentul apreciază că se impune majorarea cuantumului prejudiciului ce va trebui acordat pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii reclamantului de către intimată prin acţiunile sale denigratoare şi nelegitime, fiind pe deplin îndreptăţit la admiterea în parte a recursului, conform motivelor invocate.

Recursul pârâtei:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii apelului şi a cererii introductive formulate de reclamant. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a dezvoltat următoarele critici:

Recurenta susţine că nu a fost citată în faţa instanţei de apel şi nici nu a avut cunoştinţă de termenele de judecată acordate în cauză.

Mai arată că susţinerile reclamantului nu dovedesc existenţa unui prejudiciu moral suferit de acesta şi nu există faptă ilicită pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 februarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Cu privire la recursul reclamantului, instanţa constată că acesta a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, ţinând cont de dispoziţiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de admitere a apelului.

Prin urmare, se reţine că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile.

Hotărârea curţii de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situaţia de fapt şi probele de care reclamantul a înţeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reţinerii caracterului fondat al acţiunii reclamantului. Se arată, în esenţă, de către curtea de apel, că fapta juridică ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, că în speţă s-a probat existenţa încălcării unor norme de drept obiectiv, astfel că se poate reţine ca dovedită condiţia existenţei faptei ilicite. De asemenea, se învederează că sunt întrunite condiţiile cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale astfel că argumentele reţinute în considerentele deciziei sunt în sensul admiterii apelului declarat de reclamant, cu consecinţa schimbării soluţiei primei instanţe, în sensul admiterii în parte a acţiunii.

În ceea ce priveşte respingerea capătului 4 al cererii de chemare în judecată (privind obligarea pârâtei la a nu mai publica niciun comentariu, a nu mai posta imagini privind pe reclamant şi persoanele care îi sunt apropriate, fără consimţământul său), în privinţa căruia instanţa de apel a apreciat că nu se impune a fi admis, recurentul-reclamant a susţinut că motivarea nu se conformează cerinţelor impuse de art. 425 C. proc. civ. nu se poate cunoaşte raţionamentul avut în vedere de instanţă.

Critica recurentului este nefondată întrucât instanţa de apel a arătat argumentul pentru care se impune respingerea acestui capăt de cerere, în sensul că a precizat că aceasta reprezintă o obligaţie legală negativă şi generală, astfel încât statuarea sa în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti nu este necesară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reţine - prin raportare la argumentele expuse de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs - că decizia recurată nu respectă exigenţele care rezidă din prevederile art. 425 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă, reclamantul A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viaţă privată, a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, prin postarea unor imagini şi afirmaţii denigratoare pe pagina de C. a pârâtei ulterior datei de 27.05.2015, precum şi prin afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii "D.", prezentată la postul de televiziune E..

Recurentul-reclamant critică hotărârea recurată sub aspectul faptului că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1359 C. civ. care obligă pe autorul faptelor ilicite să repare prejudiciul cauzat, existenţa prejudiciului fiind o consecinţă a săvârşirii faptelor ilicite, dovedite în speţă.

De asemenea, arată că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, deşi intimata-pârâtă, în acţiuni similare, a fost sancţionată de instanţele naţionale, aceasta, cu ignorarea totală a hotărârilor judecătoreşti, a continuat acţiunile de denigrare cu şi mai multă virulenţă, motiv pentru care recurentul apreciază că instanţa de apel a subevaluat daunele morale privind atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale, iar la cuantificarea prejudiciului suferit nu a avut în vedere notorietatea recurentului şi perioada în care a fost denigrat de intimata-pârâtă prin atacurile mincinoase şi calomnioase începute din 2012.

Se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1359 C. civ., "Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv".

În alin. (1) al art. 1349 C. civ. se defineşte răspunderea delictuală generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora.

Prin cererea de chemare dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamantul enumeră o serie de fapte ale pârâtei, respectiv postări pe pagina acesteia de C. din anul 2016, precum şi participarea intimatei-pârâte în cadrul emisiunii "D." pe postul TV E. din data de 27.05.2015.

Aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel în considerentele deciziei recurate, se constată că situaţia de fapt prezentată în cererea de chemare în judecată este reală, această concluzie fiind dedusă din comportamentul similar anterior al pârâtei pentru care aceasta a şi fost, de altfel, sancţionată de instanţele de judecată, însă aceasta a continuat cu acţiunile de denigrare la adresa reclamantului, precum şi din faptul că în faţa instanţei de fond pârâta nu a negat faptul că postările de C. îi aparţin. Totodată, în referatul cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale din 24.05.2018 (dosar x/2015) s-a reţinut că, în perioada noiembrie 2016 - februarie 2017, pârâta a postat pe adresa personală de C. mai multe mesaje denigratoare şi jignitoare la adresa reclamantului, precum şi înregistrări video şi fotografii ale acestuia fără acordul său şi nu a negat că această pagină i-ar aparţine.

Concluzia instanţei de apel a fost confirmată şi de capturile de ecran depuse în apel care cuprind data postărilor şi în cadrul cărora se face referire expres la anumite date sau care, ca urmare a expunerii evenimentelor în cuprinsul lor, pot fi plasate în timp, în raport de sărbători sau de vârsta copilului sau de evenimente din viaţa acestuia sau de situaţia unor dosare judiciare în care sunt implicate părţile.

De asemenea, instanţa de apel a considerat în mod corect că reţeaua de socializare C. este spaţiu public, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în cadrul deciziei nr. 4546 din data de 27 noiembrie 2016, întrucât "mesajul a fost postat pe o reţea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator, în faţa unui anumit număr de persoane, şi, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenţia parvenirii la cunoştinţă a utilizatorilor publici ai paginii"

Un alt argument pentru care C. este spaţiu public a fost acela că utilizatorii nu deţin proprietatea spaţiului efectiv de publicare, neputând estima, şi cu atât mai puţin controla, întinderea acestui spaţiu, care, astfel, capătă caracter public şi accesibilitate potenţială.

Se reţine, aşadar, că reclamantul a suportat ca urmare a acţiunii pârâtei (numai printr-o parte dintre postările de pe C., respectiv cele menţionate de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate) o atingere a dreptului său la imagine, la viaţă privată şi la onorare şi reputaţie.

Astfel, postările pe reţeaua de socializare, apelativele şi ironiile folosite, fotografiile publicate, referirile la relaţia de concubinaj, la existenţa unui alt copil dintr-o altă relaţie, reprezintă depăşiri ale libertăţii de exprimare permise, făcute într-o manieră tendenţioasă, ce impun repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestor fapte ilicite.

Se impune a fi subliniat, totodată, faptul că, în ceea ce priveşte dreptul la liberă exprimare reglementat prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi în ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, reglementat prin art. 8 din Convenţie, analiza legalităţii deciziei recurate nu poate face abstracţie de principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, în această materie.

Or, potrivit acestei jurisprudenţe, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Astfel, conform celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, ingerinţele în exerciţiul libertăţii de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Pe de altă parte, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, integritatea sa fizică şi morală. Garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. (cauza Von Hannover contra Germaniei şi cauza Petrina contra României).

Totodată, este recunoscut că dreptul la viaţă privată acoperă prin aria sa de protecţie dreptul la onoare şi demnitate, precum şi dreptul la imagine şi la reputaţie al unei persoane (cauza Chauvy şi alţii contra Franţei).

În acelaşi timp, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. contra Norvegiei).

Or, din perspectiva celor expuse, a faptului că instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite, că, în speţă, afirmaţiile făcute de pârâtă l-au vizat pe reclamant şi au depăşit limitele libertăţii de exprimare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o analiză completă a elementelor răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care a examinat consecinţele negative suferite de reclamant în plan psihic şi afectiv, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi importanţa valorilor lezate, în raport de starea de fapt conturată în cauză.

În consecinţă, dispoziţiile art. 1359 C. civ. au fost interpretate şi aplicate în mod corect de către instanţa de apel, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant referitoare la respingerea capătului 4 al cererii de chemare în judecată, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1349 C. civ. coroborate cu art. 252 C. civ. prin care legiuitorul a creat persoanei lezate dreptul de a obliga partea care i-a adus prejudicii, urmare a încălcării drepturile fundamentale nepatrimoniale, stopeze oricărei acţiuni de natură a conduce la perpetuarea situaţiei de fapt, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Recurentul-reclamant susţine că repararea prejudiciului trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească, şi măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare, motiv pentru care a solicitat instanţei să se pronunţe asupra capătului de cerere prin prisma normelor aplicabile prezentei cauze - art. 252 şi art. 253 C. civ., fără ca instanţa de apel să dea curs acestei solicitări.

Astfel, se constată că recurentul susţine că decizia a fost dată cu încălcarea art. 252 şi art. 253 C. civ., prin refuzul instanţei de apel de a recunoaşte, ca modalitate de reparare a prejudiciului, şi obligaţia stabilită în sarcina pârâtei ca pe viitor acesta să nu mai publice niciun comentariu, să nu mai posteze imagini privind pe reclamant şi persoanele care îi sunt apropriate, fără consimţământul său.

Art. 252 C. civ. prevede că "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică".

Potrivit dispoziţiilor art. 253 C. civ., "(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c)."

Sub acest aspect se reţine că instanţa de apel a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei ca pe viitor acesta să nu mai publice niciun comentariu, să nu mai posteze imagini privind pe reclamant şi persoanele care îi sunt apropriate, fără consimţământul său, apreciind că aceasta nu reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului, ci reprezintă o obligaţie legală negativă şi generală, astfel încât statuarea sa în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti nu este necesară.

Din perspectiva interpretării dispoziţiilor legale anterior citate, se constată că este necesar să se facă dovada că activitatea ilicită a pârâtului, ce conducea la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, se desfăşura în aceeaşi modalitate şi la data pronunţării hotărârii ce face obiectul controlului judiciar.

Raportat la situaţia de fapt astfel reţinută de către instanţa de apel, nefăcându-se dovada că fapta ilicită care a produs prejudiciul moral încă durează, în sensul că şi în prezent se postează comentarii noi de natură a aduce atingere onoarei şi demnităţii reclamantului, nu se poate aprecia că hotărârea atacată încalcă dispoziţiile art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.

Pe de altă parte, recurentul pretinde că stabilirea obligaţiei ca pe viitor pârâta să nu mai publice niciun comentariu şi să nu mai posteze imagini privind pe reclamant şi persoanele care îi sunt apropriate, fără consimţământul său, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului.

Ca atare, acesta nu invocă încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor a faptei ilicite reclamată prin prezenta cerere de chemare în judecată, ci prevenirea săvârşirii unei alte fapte ilicite, prin publicarea altor comentarii sau referiri ce intră în sfera caracterului ilicit.

Conform art. 253 alin. (2) C. civ., prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).

Ca atare, în situaţia de faţă, care vizează în mod strict încălcarea unor drepturi nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, nu poate fi incident art. 253 alin. (1) lit. a) C. civ., referitor la interzicerea săvârşirii faptei ilicite iminente.

Excepţia prevăzută la alin. (2), privind neaplicarea prevederilor lit. a) în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, a pus în balanţă nu doar dreptul individual al persoanei care îşi exprimă opinia, ci şi interesul social de a exista dreptul la informare al publicului, legiuitorul hotărând în favoarea dreptului la libera exprimare, cel puţin în stadiul incipient al exprimării, până se conturează natura ilicită a atingerii dreptului.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor fixate de către instanţa de apel, se constată că acesta a fost criticat de către recurentul-reclamant, în sensul că instanţa de apel a subevaluat daunele morale privind atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale, iar la cuantificarea prejudiciului suferit nu a avut în vedere notorietatea recurentului şi perioada în care a fost denigrat de intimata-pârâtă prin atacurile mincinoase şi calomnioase începute din 2012.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare conturate până în prezent, daunele morale îşi au sorgintea în altfel de suferinţe decât cele fizice, respectiv în suferinţele psihice şi în consecinţele care se înscriu în raporturile dintre componenţii unei societăţi.

Suferinţele psihice pe care le produce o insultă sau o calomnie reprezintă o realitate indiscutabil dăunătoare în viaţa unei persoane, determinând tulburarea climatului moral, de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană, prin orice formă de agresiune psihică.

Ea creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună ce nu are dimensiuni materiale, ci constituie o daună morală ale cărei consecinţe nu se limitează la suferinţele şi zbuciumul sufletesc produs celui prejudiciat ci se realizează şi în reţeaua de relaţii sociale ale persoanei respective, relaţii influenţate de imaginea socială a acelei persoane.

Această imagine are un deosebit aport în configurarea relaţiilor pe care persoana le stabileşte şi le întreţine, în mod necesar, cu alte persoane, relaţii care, şi ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei.

Ştirbirea, prin răspândirea unor afirmaţii denigratoare a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităţilor umane.

Aşa cum s-a constatat de către instanţa de apel, prin comportamentul pârâtei, s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, iar reclamantul a suportat o atingere a dreptului său la imagine, la viaţă privată şi la onorare şi reputaţie, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor lui sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc.

Toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Din analizarea considerentelor hotărârii atacate rezultă că, în raport de fapta ilicită reţinută, instanţa de apel a avut în vedere, pentru aprecierea cuantumului despăgubirilor, statutul părţilor implicate, intensitatea subiectului care a generat comentariile reţinute în cauză, faptul că o parte din terţele persoane au pus la îndoială credibilitatea afirmaţiilor făcute de intimată şi şi-au exprimat dezaprobarea faţă de acestea, unii dintre ei sesizând public chiar şi faptul că relaţia pe reţeaua de socializare a fost iniţiată de pârâtă doar în considerarea faptului că aceştia urmăreau pagina de C. a reclamantului. De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că, la rândul său, intimata a fost supusă unor atacuri din partea persoanelor din anturajul reclamantului şi chiar din partea reclamantului.

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că sancţionarea reclamantei pentru faptele imputate în prezenta cauză se va rezuma la acordarea sumei de 3.000 de RON, suma pretinsă de reclamant prin cererea de chemare în judecată fiind disproporţionată atât în raport cu situaţia materială a părţilor, cât şi cu gravitatea faptelor în sine, însă în special raportat la atitudinea de provocare pe care reclamantul şi familia acestuia au avut-o de-a lungul timpului faţă de pârâtă.

Ca atare, curtea de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze soluţia de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de apel.

De altfel, stabilirea de către instanţa de recurs a unui cuantum mai mare, la solicitarea reclamantului sau mai mic, la solicitarea pârâtului, nu poate fi primită în recurs deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ţine de aprecierea judecătorilor instanţelor de fond şi de apel convingerea că acest cuantum este necesar şi suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamant.

Cu privire la recursul pârâtei, aceasta a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii apelului şi a cererii introductive formulate de reclamant. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ.

Recurenta susţine că nu a fost citată în faţa instanţei de apel şi nici nu a avut cunoştinţă de termenele de judecată acordate în cauză.

Mai arată că susţinerile reclamantului nu dovedesc existenţa unui prejudiciu moral suferit de acesta şi nu există faptă ilicită pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Deşi recurenta-pârâtă nu a indicat niciunul din cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., critica privind necitarea sa în cursul fazei procesuale a apelului se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica prin care pârâta arată că susţinerile reclamantului nu dovedesc existenţa unui prejudiciu moral suferit de acesta şi nu există faptă ilicită pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, fără ca în sprijinul acestei critici să fie dezvoltate argumente care să arate de ce soluţia instanţei de apel nu este corectă, se constată că aceasta este invocată pur formal şi nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la critica prin care recurenta susţine că nu a fost citată în faţa instanţei de apel şi nici nu a avut cunoştinţă de termenele de judecată acordate în cauză, se constată că aceasta este nefondată.

Examinând modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare a pârâtei în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru faza de judecată a apelului, Înalta Curte constată că aceasta a fost legal citată.

Astfel, prin întâmpinarea formulată şi înregistrată pe rolul instanţei de apel la data de 17 octombrie 2018, pârâta-intimată a indicat domiciliul său ca fiind în Bucureşti, şoseaua x, sector 2 .

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, constatându-se că pârâta-intimată a fost citată pentru acel termen de judecată la adresa menţionată în cererea de chemare în judecată, însă aceasta a indicat prin întâmpinare un alt domiciliu, s-a dispus refacerea procedurii de citare la noua adresă - Bucureşti, şoseaua x, sector 2 - şi s-a acordat termen la data de 27 mai 2020 .

Art. 163 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"(1) Comunicarea citaţiei se va face persoanei în drept să o primească, care va semna dovada de înmânare certificată de agentul însărcinat cu înmânarea", iar în alin. (3) se arată că "Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, agentul o va depune în cutia poştală".

Alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că "Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz, sediu, agentul îi va înmâna citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuieşte cu destinatarul ori care, în mod obişnuit, îi primeşte corespondenţa".

În fine, în art. 163 alin. (8) C. proc. civ. se arată că "În cazul în care lipsesc persoanele prevăzute la alin. (6) şi (7), precum şi atunci când acestea, deşi prezente, refuză să primească actul, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3) - (5)".

Conform procesului-verbal de înmânare, aflat la dosarul nr. x/93/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 02 aprilie 2019, mergând la domiciliul pârâtei, factorul poştal a constatat atât lipsa acesteia de la domiciliu, cât şi a persoanelor menţionate la art. 163 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care a depus citaţia la cutia poştală, respectând dispoziţiile 163 alin. (8) C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că pentru termenul de judecată din data de 27 mai 2020, la care au avut loc, de altfel, şi dezbaterile asupra apelului dedus judecăţii, pârâta a fost legal citată, fiind însă lipsă la strigarea cauzei.

În concluzie, reţinând faptul că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu pârâta B. pentru faza de judecată a apelului, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica acesteia subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 948/A din 24 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. împotriva deciziei nr. 948/A din 24 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2020.