Loan contract nullity claim rejected; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat între A. şi B., atestat de avocat C. din Baroul Olt prin încheierea nr. 1/13.03.2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 C. civ., cu referire la lipsa cauzei şi cauză ilicită, şi pe dispoziţiile art. 948 pct. 2, art. 953, art. 955 şi art. 957 C. civ. pentru viciu de consimţământ.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 81/11.02.2019, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a I-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 81/11.02.2019, pronunţată de Tribunalul Olt.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, reclamanta A. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate, din perspectiva următoarelor aspecte şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (5), (6) şi 8 C. proc. civ.:

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat că instanţa de apel, schimbând obiectul cererii de chemare în judecată, a utilizat în motivarea hotărârii termeni diferiţi pentru denumirea a două acte, respectiv "contract de împrumut" pentru actul juridic încheiat la 20.06.2011 şi "convenţie" pentru actul încheiat la 13.03.2012.

În acest sens, se învederează că instanţa de apel a reţinut în pagina 19 a hotărârii "convenţia a cărei nulitate a fost invocată a fost încheiată la data de 13.03.2012"; or, în concepţia instanţei de apel, "convenţia din data de 13.03.2012" este un act juridic distinct de contractul de împrumut din 20.06.2011, respectiv o recunoaştere de datorie convenţională, care nu se confundă cu contractul de împrumut".

S-a arătat că instanţa de apel a reţinut în pagina 19 a hotărârii "Contractul de împrumut încheiat la data de 20.06.2011 a fost recunoscut prin convenţia din data de 13.03.2012 încheiată în fata avocatului", situaţie în care instanţa de apel a stabilit existenţa a două acte juridice distincte: contractul de împrumut din 20.06.2011 şi convenţia din 13.03.2012, prin care s-ar recunoaşte contractul de împrumut din 20.06.2011; în această situaţie, ambele acte juridice, denumite prin termeni diferiţi, au fost considerate valabile de către instanţa de apel.

În aceeaşi idee, se mai arată că motivele hotărârii recurate sunt circumscrise unui obiect inexistent, fiind străine de natura cauzei, sens în care se susţine că schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată de către instanţa de apel a avut ca efect pronunţarea unei hotărâri nelegale, întrucât normele juridice nu au mai fost aplicate în raport cu obiectul real al cererii şi al situaţiei de fapt din cauză.

În acest sens, se arată că, din redactarea motivelor expuse în cererea de chemare în judecată, rezultă în mod clar că s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de împrumut din 20.06.2011 (pct. 2.1, 2.2, 2.5, 3.1 din cererea de chemare în judecată), că temeiul de drept indicat pentru nulitatea contractului de împrumut este constituit din normele aplicabile la 20.06.2011, care sunt cele din C. civ. din 1864 (pct. 4.1, 5.1, 6.3, 6.5, 7.3. 8.1 din cererea de chemare în judecată).

În acelaşi sens, recurenta învederează că şi probele administrate în cauză demonstrează că s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, ca fiind actul juridic încheiat la data de 20.06.2011. Din conţinutul înscrisului întocmit la 13.03.2012 şi atestat de avocat C. rezultă explicit că acest contract de împrumut ar fi fost încheiat la 20.06.2011 şi că acesta era în executare la data de 13.03.2012, fiind achitate până la acel moment 9 rate.

Astfel, înscrisul întocmit la 13.03.2012 conţine declaraţia lui B. că "a dat cu titlu de împrumut la data de 20.06.2011, mai înainte de data certificării actului, suma de 150.000 Euro...".

De asemenea, recurenta învederează că înscrisul întocmit la 13.03.2012 conţine declaraţia părţilor că începând cu luna iulie 2011 şi până la data certificării înscrisului s-au achitat un număr de 9 (nouă) rate scadente...".

Pe de altă parte, se susţine că, de fapt, atât întrebările cu nr. 18 şi 19 din interogatoriul luat pârâtului, cât şi răspunsurile pârâtului la acestea se refera la un contract de împrumut încheiat în anul 2011 şi nu în anul 2012; prin urmare, cererea de chemare în judecată şi toate probele administrate în cauză indică faptul că actul juridic pentru care s-a cerut constatarea nulităţii absolute este contractul de împrumut, care a fost încheiat la data de 20.06.2011, şi nu aşa-zisa "convenţie" din 13.03.2012, prin care s-ar recunoaşte o datorie.

Recurenta mai arată că instanţa de apel avea obligaţia de a se raporta la obiectul real al cererii de chemare în judecată, la motivele reale din hotărârea instanţei de fond şi la motivele reale de apel, însă aceasta le-a ignorat complet; că, în condiţiile în care instanţa de apel, ca instanţa devolutivă, nu a analizat problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa instanţei de fond, aceasta nu a judecat fondul cauzei.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, fiind încălcat principiul disponibilităţii şi, respectiv, dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi (7) şi ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ., că, de fapt, motivele şi soluţia instanţei de apel se bazează astfel pe premise false şi că, din aceasta cauză, motivele de apel au rămas neanalizate, fapt care atrage sancţiunea nulităţii.

Altă critică adusă hotărârii instanţei de apel de către recurenta, ce ar decurge din faptul că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel şi nu a motivat hotărârea pronunţată, vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi (7) şi ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, se arată că, deşi a susţinut în cererea de apel că instanţa fondului a ignorat momentul manifestării de voinţă al părţilor pentru încheierea contractului de împrumut, instanţa de apel nu a analizat acest motiv determinant.

De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivul privind aprecierea greşită a probelor referitoare la smulgerea prin violenţă a consimţământului, întrucât aceasta a apreciat greşit violenţa la momentul încheierii convenţiei din 13.03.2012 şi nu la momentul încheierii contractului de împrumut pentru care s-a cerut constatarea nulităţii absolute.

În aceeaşi idee, se mai învederează că instanţa de apel nu a răspuns în vreun fel motivului de apel referitor la lipsa cauzei contractului de împrumut din 20.06.2011, respectiv motivului referitor la lipsa înscrisului original (titlul primordial), care să constate împrumutul şi neaplicarea art. 1180, a art. 1191 alin. (1) şi a art. 1576 din C. civ. din 1864, că instanţa de apel nu a răspuns în vreun fel nici cu privire la motivul încălcării de către instanţa de fond a principiului aprecierii globale a probelor, enunţat în dispoziţiile art. 264 C. proc. civ. sau cu privire la motivul încălcării dispoziţiilor art. 324 C. proc. civ. privind aprecierea probei cu martori.

Se mai susţine că instanţa de apel nu a analizat probele esenţiale din cauză, iar motivele hotărârii sunt confuze, nu conţin raţionamente logico-juridice clare, convingătoare şi întemeiate în drept. Instanţa de apel nu arată care este raţionamentul logico-juridic prin care a ajuns la concluzia că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 321 alin. (7) şi ale art. 323 alin. (1) C. proc. civ. sau că mesajele de ameninţare ale intimatului-pârât transmise prin poşta electronică nu ar face dovada violenţei exercitate asupra reclamantei sau dovada neremiterii sumei de bani cu titlu de împrumut. Simplele alegaţii că nu au fost alterat conţinutul depoziţiei martorului sau că nu ar fi făcută dovada violenţei, fără un raţionament concret şi coerent, nu pot fi considerate că fiind o motivare autentică a hotărârii pronunţate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a mai învederat că hotărârea cuprinde motive străine de obiectul cauzei, dar şi contradictorii, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.216, art. 1.235, art. 1.239 din C. civ. din 2009, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, respectiv cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 3 şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 1 şi a art. 969 din C. civ. din 1864, şi a art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.216, ale art. 1.235 şi ale art. 1.239 din C. civ. din 2009, care se referă la nulitatea contractului pentru motiv de violenţă şi lipsă de cauză, având în vedere că a cerut constatarea nulităţii contractului de împrumut, aceste dispoziţii nu erau aplicabile, întrucât acestea au intrat în vigoare la 01.10.2011, iar contractul de împrumut a fost încheiat la 20.06.2011, fiind aplicabile dispoziţiile art. 948 pct. 4, art. 966, art. 968, art. 969 şi ale art. 1576 din C. civ. din 1864.

Or, susţine recurenta, considerând că sunt aplicabile dispoziţiile din C. civ. din 2009, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, ale art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009 şi ale art. 1 din C. civ. din 1864.

Recurenta mai învederează că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor din art. 2.538 din C. civ. din 2009 şi cu încălcarea art. 1189 din C. civ. din 1864, întrucât instanţa nu putea recunoaşte efecte juridice înscrisului întocmit la 13.03.2012 înainte că instanţa să stabilească dacă erau îndeplinite condiţiile de validitate a contractului de împrumut încheiat la 20.06.2011.

În acest sens, se susţine că înscrisul întocmit la 13.03.2012 nu este valabil ca înscris recognitiv, întrucât, potrivit art. 1189 din C. civ. din 1864, înscrisul respectiv ar fi fost valabil ca înscris recognitiv numai dacă ar fi fost întocmit pentru a înlocui un înscris original (titlul primordial), care să fi dispărut, să fi fost pierdut sau învechit. Un asemenea înscris original, care să constate împrumutul, nu a fost întocmit şi nici nu există, iar înscrisul întocmit ulterior, la data de 13.03.2012, nu menţionează în cuprinsul său existenţa sau dispariţia titlului primordial. Dispoziţiile art. 1189 din C. civ. din 1864 sunt aplicabile în acest caz, întrucât norma din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispune "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

În aceeaşi idee, se arată, că, având în vedere că împrumutul pretins acordat era în valoare de 150.000 de Euro, dovada acestuia nu se putea face decât printr-un înscris original, care să fi fost întocmit la 20.06.2011, aşa cum cereau dispoziţiile art. 1180 şi ale art. 1.191 alin. (1) din C. civ. din 1864.

Aşa fiind, instanţa de apel trebuia să constate că la 20.06.2011 nu s-a întocmit un înscris care să ateste existenţa contractului de împrumut şi remiterea sumei de bani, cu formula prevăzută de lege. Nefiind întocmit un înscris original la data de 20.06.2011 şi neexistând o altă probă scrisă care să constate împrumutul, înscrisul întocmit la 13.03.2012 nu putea primi valoarea unei recunoaşteri de datorie.

Se arată că dispoziţiile art. 2.538 din C. civ. din 2009 au fost aplicate greşit în cauză, întrucât aceste dispoziţii sunt aplicabile doar în materia prescripţiei extinctive, fiind parte din Capitolul III din Titlul I al Cărţii a VI-a a codului, care se referă la prescripţia extinctivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a mai susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 942, art. 948 pct. 2 şi ale art. 969 din C. civ. din 1864, întrucât aceasta a reţinut că izvorul drepturilor şi al obligaţiilor părţilor îl constituie convenţia din 13.03.2012.

Cu referire la motivul ficţiunii împrumutului pretins acordat la 20.06.2011 şi lipsa cauzei acestuia, instanţa de apel a reţinut în pagina 19 a hotărârii recurate că, în condiţiile în care părţile au încheiat la 13.03.2012 o convenţie în conţinutul căreia apelanta a declarat expres că a primit un împrumut pe care se obligă să îl restituie la termenele convenite, aceasta convenţie a devenit izvor de drepturi şi obligaţii. Or, instanţa de apel a încălcat astfel dispoziţiile art. 948 pct. 2 şi ale art. 969 din C. civ. din 1864, care stabilesc momentul în care se nasc drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din contractul de împrumut, respectiv data când a fost exprimat acordul de voinţă al părţilor.

Având în vedere menţiunea din pagina 1 a înscrisului atestat de avocat care indică explicit că intimatul pârât B. a "dat cu titlu de împrumut la data de 20.06.2011, mai înainte de data certificări actului, doamnei A. suma de 150.000 Euro" instanţa nu putea reţine ca dată a încheierii contractului de împrumut decât data de 20.06.2011.

În ceea ce priveşte susţinerea că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1180, ale art. 1191 alin. (1) şi ale art. 1576 din C. civ. din 1864, s-a arătat că nu există un înscris original, care să fi fost întocmit la 20.06.2011 şi care să fi fost scris de împrumutat sau care să aibă înscrisă formula prevăzută de lege pentru a dovedi împrumutul şi remiterea efectivă a unei sume de bani determinate la data de 20.06.2011.

Cum împrumutul este un contract real, care presupune remiterea efectivă a sumei de bani către împrumutat, validitatea încheierii contractului de împrumut (ca act juridic) trebuia apreciată de instanţă în raport cu dispoziţiile art. 1180, ale art. 1191 alin. (1) şi ale art. 1576 din C. civ. din 1864, care erau în vigoare la data de 20.06.2011; or, instanţa de apel nu putea reţine existenţa unei obligaţii valabile, respectiv a unei datorii rezultate din împrumut decât cu încălcarea dispoziţiilor menţionate. Aceste dispoziţii impun existenţa unui înscris original, care să fie scris, în întregul lui, de acela care 1-a subscris sau care să aibă înscrisă formula "bun şi aprobat" pentru o sumă de bani determinată.

Întrucât la data de 20.06.2011 nu s-a întocmit un înscris care să ateste existenţa acestuia şi remiterea sumei de bani, iar la dosarul cauzei nu se află un astfel de înscris (titlul primordial), instanţa de apel nu putea reţine ca dovedită existenţa împrumutului şi remiterea sumei de bani.

Se mai arată că, pe de altă parte, înscrisul întocmit la 13.03.2012 nu face dovada remiterii sumei de bani, întrucât în cuprinsul acestuia s-a consemnat că suma de bani ar fi fost dată cu titlu de împrumut la 20.06.2011, mai înainte de certificarea actului.

În ceea ce priveşte susţinerea că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Craiova este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., s-a învederat că instanţa nu a examinat fiecare probă în parte şi pe toate în ansamblul lor, iar acestea indicau lipsa cauzei contractului de împrumut, cauza ilicită şi smulgerea consimţământului prin violenţă.

Or, susţine recurenta, instanţa a ignorat complet întâmpinarea de la fond a pârâtului, în care acesta arată că ar fi deţinut suma din "economiile din salariu, pensie, activitate de realizare soft-uri la comandă ... dar în mare măsură primită de la tatăl meu cu puţin timp înainte de decesul acestuia".

Afirmaţiile făcute de pârât în întâmpinarea de la fond erau hotărâtoare pentru aflarea adevărului şi pentru aprecierea veridicităţii declaraţiilor martorilor. Or, arată recurenta, cum afirmaţiile pârâtului privind sursa sumei de bani nu au fost probate, pârâtul intimat a fost nevoit să-şi schimbe apărarea la ultimul termen de judecată în fond, afirmând că a primit întreaga sumă de 150.000 de Euro de la tatăl sau, decedat, cu încuviinţarea fratelui său, decedat şi acesta, aşa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu.

Se susţine că, în cauză, nu există nicio probă care să ateste vreun act de donaţie, vreun certificat de moştenitor care să dovedească transmiterea către pârât a sumei de 150.000 de Euro, că, în cauză, nu a fost produs nici un înscris care să dovedească obţinerea sau deţinerea de către defunctul D. a sumei de 150.000 de Euro din aşa-zisele afaceri ale acestuia.

Recurenta susţine că o altă probă care confirmă inexistenţa sumei de 150.000 de Euro şi neremiterea acesteia, este mesajul pârâtului din 29.04.2018 aflat la dosarul cauzei şi ignorat de instanţă, în care pârâtul a afirmat că este dispus să "anulam" contractul de împrumut dacă reclamanta i-ar plăti un loc de taxi, care costă 3.000-5.100 de Euro, ceea ce creează prezumţia judiciară simplă că împrumutul este fictiv, întrucât renunţarea la restituirea unei sume de peste 100.000 de Euro doar pentru plata unei sume de 3.000-5.100 de Euro nu reprezintă un act echitabil în condiţiile în care ar fi fost remisă suma de 150.000 de Euro.

Recurenta a mai învederat că, în conversaţiile avute cu B. despre bani, acesta nu pretinde bani de la reclamantă ca o restituire reală a unui împrumut, ci pur şi simplu acesta pretinde o plată şi nu neapărat în bani. B. afirmă în mesajul din 29.04.2018:

"plăteşte-mi un loc la taxi, peste 5000 de Euro plus şcolarizarea, încă 100 de Euro, şi mergem să anulam contractul de împrumut. la avocat sau unde trebuie, renunţ la bani în favoarea ta. Oricum, fără 3000 de Euro nu scapi, atâta cer, dar muncesc şi îi fac; e o soluţie de compromis pe care ţi-o propun, evident în favoarea ta".

Recurenta mai susţine că instanţa de apel a ignorat complet declaraţiile reale ale martorilor şi nu a făcut nicio referire la aspectele care dovedeau inexistenţa sumei de bani pretins împrumutate, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel reţine că răspunsurile martorului E. ar fi fost menţionate aşa cum au fost date, deşi copia electronica a înregistrării şedinţei de judecată, redată în transcript, indică în mod vădit contrariul.

Or, susţine recurenta, procedând astfel, instanţa de apel nu a constatat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 321 alin. (7) şi ale art. 323 alin. (1) C. proc. civ. deşi această încălcare este manifestă, dispoziţiile respective fiind încălcate şi de instanţa de apel.

Având în vedere cele expuse, recurenta susţinând că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, că nu s-a pronunţat, în realitate, asupra cererii de apel, asupra mijloacelor de apărare şi asupra probelor hotărâtoare, nefiind soluţionat fondul cauzei, a solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în temeiul dispoziţiilor menţionate în cuprinsul cererii de recurs şi inclusiv a dispoziţiilor art. 3 şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 1, art. 942, art. 948 pct. 2, art. 969, art. 1180, art. 1189, art. 1191 alin. (1), art. 1576 din C. civ. din 1864, art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009, art. 321 alin. (7) şi ale art. 323 alin. (1), (32)7, 329, art. 486, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, art. 497 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut susţinerile intimatului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Faţă de ampla dezvoltare a motivelor de recurs, Înaltă Curte reţine că, în esenţă, acestea vizează următoarele aspecte, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (5), (6), (8) C. proc. civ. şi anume:

S-a învederat faptul că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând greşit că acesta ar fi nulitatea convenţiei încheiate la 13.03.2012, deşi, în realitate, obiectul cererii de chemare în judecată este constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat între A. şi B. la 20.06.2011; că instanţa de fond nu a reţinut existenţa vreunei convenţii încheiate la 13.03.2012, ca act juridic distinct de contractul de împrumut încheiat la 20.06.2011, pentru că a reţinut că s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, însă a stabilit eronat că acest contract de împrumut ar fi fost încheiat la 13.03.2012 şi nu la 20.06.2011.

De asemenea s-a susţinut că, în condiţiile în care din motivarea instanţei de apel rezultă că instanţa a stabilit că hotărârea instanţei de fond este legală, dar nu prin raportare la obiectul real al cererii de chemare în judecată, ci prin raportare la convenţia din 13.03.2012, că hotărârea recurată cuprinde atât motive străine de natura cauzei, cât şi motive contradictorii, întrucât aceasta reţine, pe de o parte, că prin cererea formulată de reclamanta s-ar fi solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat de părţi, iar pe de altă parte, că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi constatarea nulităţii convenţiei din 13.03.2012, care ar reprezenta un act juridic distinct de contractul de împrumut.

Totodată, s-a învederat că hotărârea recurată cuprinde şi motive confuze, întrucât se reţine, pe de o parte, că prin cererea formulată de reclamantă s-ar fi solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat de părţi, iar pe de altă parte că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi constatarea nulităţii convenţiei din 13.03.2012, care ar reprezenta un act juridic distinct de contractul de împrumut.

Reclamanta a susţinut, în esenţă, şi aplicarea greşită a art. 1.216, art. 1.235, art. 1.239 din C. civ., a principiului neretroactivităţii legii, respectiv cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 3 şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 1 şi a art. 969 din C. civ. din 1864 şi a art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009.

A mai susţinut şi aplicarea greşită a art. 2.538 din C. civ. din 2009 şi a art. 1189 din C. civ. din 1864, întrucât instanţa nu putea recunoaşte efecte juridice ale înscrisului întocmit la 13.03.2012, înainte ca instanţa să stabilească dacă erau îndeplinite condiţiile de validitate a contractului de împrumut încheiat la 20.06.2011.

Totodată, a mai invocat şi greşita aplicare a art. 942, ale art. 948 pct. 2 şi ale art. 969 din C. civ. din 1864, întrucât instanţa a reţinut că izvorul drepturilor şi al obligaţiilor părţilor îl constituie convenţia din 13.03.2012.

Reclamanta a arătat că au fost greşit aplicate şi dispoziţiile art. 1180, ale art. 1191 alin. (1) şi ale art. 1576 din C. civ. din 1864, întrucât nu există un înscris original, care să fi fost întocmit la 20.06.2011 şi care să fi fost scris de împrumutat sau care să aibă înscrisă formula prevăzută de lege pentru a dovedi împrumutul şi remiterea efectivă a unei sume de bani determinate la data de 20.06.2011.

Totodată, s-a învederat încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a examinat fiecare probă în parte şi nici toate probele în ansamblul lor, în condiţiile în care acestea indicau lipsa cauzei contractului de împrumut, cauza ilicită şi respectiv smulgerea consimţământului prin violenţă.

Înaltă Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (5) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Astfel, acest motiv de recurs vizează o singură ipoteză de nulitate şi anume încălcarea formelor procedurale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii, disponibilităţii etc.

Recurenta a invocat incidenţa art. 488 alin. (5) C. proc. civ., legat de încălcarea principiului disponibilităţii, în condiţiile în care instanţa de apel ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând greşit că acesta ar fi nulitatea convenţiei încheiate la 13.03.2012.

În examinarea acestui motiv de recurs, din perspectiva susţinută de recurenta, respectiv a încălcării principiului disponibilităţii legat de schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăşi limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, verificând cererea de chemare în judecată, se constată că din aceasta rezultă, fără posibilitate de echivoc, că reclamanta, în virtutea principiului disponibilităţii, a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute "a contractului de împrumut încheiat între A. şi B., atestat de avocat C. din Baroul Olt prin încheierea nr. 1/13.03.2012".

În această situaţie, sunt nefondate şi fără suport juridic susţinerile recurentei ce vizează schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi susţinerile ce vizează încălcarea principiului disponibilităţii, motiv pentru care Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de recurentă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, că nu s-a pronunţat, în realitate, asupra cererii de apel, asupra mijloacelor de apărare şi asupra probelor hotărâtoare din cauză, a existenţei unor motive străine şi contradictorii, Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii şi de limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, din care rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat de către părţi, certificat în privinţa datei, conţinutului şi identităţii acestora în faţa avocatei C. la data de 13.03.2012.

Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .potrivit art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în ceea ce priveşte condiţiile de validitate şi pe cale de consecinţă a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte care privesc încheierea actului juridic, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele sale, pentru executarea obligaţiilor. Validitatea sau eficacitatea actului juridic se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic".

De asemenea, instanţa, în argumentarea soluţiei adoptate, a arătat că, întrucât "convenţia a cărei nulitate a fost invocată prin cererea ce formează obiectul cauzei a fost încheiată la data de 13.03.2012, în mod corect prima instanţă a reţinut că dispoziţiile legale incidente în cauză sunt dispoziţiile noului C. civ., ca lege în vigoare în momentul încheierii actului. Prin înscrisul intitulat "contract de împrumut cu termene de restituire scadente" încheiat la data de 13.03.2012,reclamanta declară că a primit de la pârât cu titlu de împrumut,la data de 20.06.2011, mai înainte de data certificării actului, suma de 150 000 Euro, obligându-se să o restituie până la data de 21.07.2036 în 300 de rate scadente în ultima zi a lunii".

Instanţa de apel, examinând motivele de apel şi în argumentarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate, a mai arătat că, în condiţiile în care "actul juridic ce formează obiectul cauzei reprezintă o recunoaştere de datorie convenţională, expresă (art. 2538 C. civ.), convenţia este guvernată de dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii sale. Contractul de împrumut încheiat la data de 20.06.2011 a fost recunoscut prin convenţia din data de 13.03.2012 încheiată în faţa avocatului care a certificat-o, astfel că invocarea nerespectării formalităţilor prevăzute de art. 1180 vechiul C. civ. este nefondată, întrucât sancţiunea în această situaţie vizează doar puterea probatorie nu şi valabilitatea convenţiei ca act juridic".

Înaltă Curte constată că soluţia instanţei de apel a fost argumentată şi din perspectiva analizării susţinerilor reclamantei legate de fictivitatea împrumutului recunoscut prin convenţie, prin prisma dispoziţiilor art. 1235 şi, respectiv, ale art. 1239 alin. (2) C. civ., care prevăd că "existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară", constatându-se că "reclamanta nu a răsturnat această prezumţie legală relativă prin probele administrate, în condiţiile în care părţile au încheiat la 13.03.2012 o convenţie în conţinutul căreia apelanta a declarat expres că a primit un împrumut pe care se obligă să îl restituie la termenele convenite, această convenţie a devenit izvor de drepturi şi obligaţii".

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei legate de existenţa unor motive străine şi contradictorii, în condiţiile în care ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, ceea ce însă nu se verifică în cauză.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de reclamanta ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Cum din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care, din cererea de chemare în judecată, rezultă că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat la data de 13..03.2012, precum şi în condiţiile în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres şi imperativ că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăşi limitele învestirii", fiind astfel exclusă posibilitatea instanţei de a analiza şi a se pronunţa pe un alt act juridic decât cel indicat de reclamantă în acţiune.

Or, în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată au fost stabilite limitele învestirii instanţei, precum şi în condiţiile în care convenţia a cărei nulitate a fost solicitată este cea încheiată la data de 13.03.2012, în mod legal şi corect s-a reţinut că dispoziţiile legale incidente în cauză sunt dispoziţiile noului C. civ., ca lege în vigoare în momentul încheierii actului.

Cum prin înscrisul intitulat "contract de împrumut cu termene de restituire scadente" încheiat la 13.03.2012, a cărui nulitate s-a solicitat, reclamanta declară că a primit de la pârât cu titlu de împrumut la data de 20.06.2011 (înainte de data certificării actului), suma de 150000 Euro, obligându-se să o restituie până la data de 21.07.2036 în 300 de rate scadente în ultima zi a lunii, instanţa de apel a făcut o legală şi corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2538 C. civ.) care prevede că "recunoaşterea dreptului se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită".

Faţă de cele expuse, Înaltă Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de greşita aplicare a dispoziţiilor C. civ. de la 1864 precum şi cele legate de aplicarea greşită a art. 1.216, art. 1.235, art. 1.239 din C. civ., a principiului neretroactivităţii legii, ale art. 3 şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, şi art. 6 alin. (1)-(3) şi art. 2538 din C. civ. din 2009.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei legate de încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la o reinterpretare a probelor administrate.

Or, în condiţiile în care criticile recurentei legate de încălcarea dispoziţiilor enunţate vizează, în realitate, stabilirea situaţiei de fapt, acestea nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (5), (6) şi 8 C. proc. civ., Înaltă Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul, formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.